Acasă > ORTODOXIE > SFÂNTUL IERARH NICOLAE – DASCĂL AL ÎNVIERII

SFÂNTUL IERARH NICOLAE – DASCĂL AL ÎNVIERII

SFÂNTUL IERARH NICOLAE – DASCĂL AL ÎNVIERII

pr. Ioan Valentin Istrati

Sfântul Nicolae este un dascăl al învierii. Toată viaţa sa a vestit minunea învierii lui Hristos credin­cioşilor din eparhia sa.

Ierarhul a simţit în suflet moartea lui Hristos în temniţele întunecate ale păgânilor, a simţit durerea Crucii pe care a îmbrăţişat-o toată viaţa lui şi lumina Învierii din morţi a marelui Dumnezeu şi Mântui­torului nostru. Hristos a murit şi a înviat în inima lui şi de aici, mireasma învierii a vărsat-o asupra tuturor ca pe un mir ceresc de nemurire. Viaţa sa întreagă a fost o minune a învierii. Iubirea sa pentru cei săraci izvora din sufletul lui care se hrănea cu lumina învierii. După moarte, sufle­tul lui s-a înălţat la Hristos Cel înviat pe care l-a iubit toată viaţa.

Trupul său a rămas în lume, dar nu s-a prefăcut în pământ după rânduiala firii căzute, ci a rămas ca o Bise­rică a iubirii şi a nemuririi. Moaştele Sfântului ierarh sunt o profeţie a învierii. Prin ele se propovăduieşte evidenţa nemuririi oamenilor şi vocaţia lor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Trupul împovărat de ani şi de suferinţe devine lumină pentru oameni în care se vede slava materiei îndu­hovnicite. Sfântul Nicolae învaţă pe fiecare om că iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este o forţă care sfărâmă baierele morţii şi preschimbă materia în lumină şi mi­reasmă. Sfinţenia este tocmai învierea firească şi împăr­tăşirea vitală din iubirea lui Dumnezeu, puterea acestei iu­biri care biruieşte moartea şi iadul, care strămută firea umană în lumină şi o îndumnezeieşte. Anatomia sfinţeniei bătrânului ierarh aduce evidenţa unei vieţi îndurerate, dar pline de iubire pentru oameni.

Mirul care izvorăşte din Sfintele sale moaşte este materia cerească, plină de Duh Sfânt care devine mireas­mă şi se impregnează în inima fiecărui rugător. Omul devine mir de mult preţ, pentru că primeşte în sine pe Hristos (Cel uns), Mirul Cel veşnic al iubirii lui Dumnezeu. Simţul olfactiv al omului este ridicat mai presus de fire şi devine metaforă axiologică, în care Mirele Hristos devine Mirul învierii în cei credincioşi, „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”[1]. Acesta este sensul cuvintelor Apostolului Pavel: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; Unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Corinteni 2, 15-16).

Apostolii Bisericii şi toţi credincioşii adevăraţi sunt deci criteriul de viaţă şi de moarte, de timp şi de veşnicie al oamenilor care aud propovăduirea lor. Bunătatea este deci o mireasmă a lui Dumnezeu, iar răutatea este o du­hoare a morţii[2]: „Dumnezeiescul har al Duhului te-a uns cu mir dumnezeiesc pe tine, întâiul stătător al celor din Mira, şi de mireasma faptelor tale umplând preasfinţite marginile lumi, cu rugăciunile cele înmiresmate alungi întotdeauna patimile cele rău mirositoare. Pentru aceasta cu credinţă te lăudăm şi săvârşim preasfinţită pomenirea ta, Nicolae”[3].

Metafora mirului axiologic al faptelor bune este aşa­dar o icoană a luptei dintre bine şi rău în lume şi în inima omului. Aşa cum mireasma se răspândeşte pretutindeni şi ajunge „necuprins şi nevăzut” în orice loc ascuns, tot aşa harul Duhul Sfânt umple toate ascunzimile firii şi înmires­mează viaţa omului credincios şi rugător. Paradoxul mirului este că deşi e nevăzut, bucuria pe care o împărtă­şeşte oamenilor este evidentă şi lucrătoare, ca o icoană a Duhului Sfânt Care „suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8).

De asemenea, mirul este o metaforă a nemuririi. Miro­sul cel greu al putreziciunii tuturor celor create arată domnia morţii şi a preschimbării tuturor în elementele originare. Trupul devine prin moarte hrană pentru viermi, iar mirosul cel greu al morţii arată nefirescul şi absurdul unei vieţi care sucombă în moarte după atâtea doruri, iubiri şi vise.

Sensul ritualului iudaic de ungere a celor morţi cu mir de nard este celebrarea profetică şi liturgică a nădejdii învierii celor dragi în Împărăţia aşteptată. Gestul de iubire al femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului cu mir şi le-a şters cu părul capului ei este interpretat chiar de Hristos ca profeţie a morţii şi învierii Sale: „Că ea, tur­nând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngropa­rea Mea” (Matei 26, 12).

Prezenţa mirului care izvorăşte din trupul marelui ie­rarh arată vocaţia nemuririi pentru cei sfinţi şi prezenţa tainică a luminii euharistice a lui Hristos în trupurile celor ce-L iubesc.

[1]Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.

[2]O sedealnă din Denia Sfintei şi Marii Miercuri din Săptămâna Pa­timilor spune: „Păcătoasa a venit la Tine cu lacrimi şi s-a vindecat cu porunca Ta de duhoarea răutăţilor” în Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucu­reşti, 2000, p. 568.

[3]Mineiul pe Decembrie, p. 55.

Sursa: http://www.doxologia.ro

Categories: ORTODOXIE Tags:

%d bloggers like this: