Acasă > Cuvinte de folos > Sfântul Ierarh Vasile cel Mare despre Taina Euharistiei

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare despre Taina Euharistiei

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare despre Taina Euharistiei

„Bun şi folositor lucru este a ne cumineca şi împărtăşi“

Adrian Agachi 

 
Primele veacuri de după venirea Mântuitorului au constituit o perioadă dificilă din punct de vedere politic pentru creştini, dar extrem de bogată din perspectiva dezvoltării spirituale. Într-una dintre epistolele sale, adresată unei femei bogate pe nume Cezaria, Sfântul Vasile cel Mare ne arată în doar câteva paragrafe ce însemnătate avea Taina Euharistiei pentru creştinii din vremea sa. Cu toate acestea, lucrul care trebuie să ne reţină atenţia de la bun început este că nu există absolut nicio oprelişte pentru care, în zilele noastre, să nu putem beneficia de un progres duhovnicesc autentic şi la fel de intens precum cel avut de creştinii din primele veacuri.
 
Unul dintre aspectele care ne deosebesc primordial de creştinii din primele veacuri este frecvenţa primirii Împărtăşaniei. Aşa cum am observat şi în materialele precedente dedicate subiectului în cauză, creştinii din zilele noastre tratează Euharistia mai degrabă drept un premiu pentru propriile virtuţi şi mai puţin ca un medicament duhovnicesc menit să ne ajute să luptăm cu mai mult spor împotriva atacurilor patimilor. De aceea, pentru unii creştini, pasajul următor scris de Sfântul Vasile cel Mare poate părea drept unul imposibil de urmat în viaţa cotidiană actuală: „Bun şi folositor lucru este a ne cumineca şi împărtăşi în fiecare zi cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, întrucât El Însuşi spune «Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică» (Ioan 6, 54). Căci cine se îndoieşte că faptul de a te împărtăşi încontinuu de viaţă nu este nimic altceva decât a fi de mai multe ori viu?“ (Epistola 93, în „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse – mărturiile Tradiţiei“, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 391). Probabil întrebarea pe care o primise Sfântul Vasile cel Mare de la Cezaria, o femeie care aparţinea unei familii nobiliare bogate, era dacă unui creştin îi este permis să se cuminece zilnic. La această întrebare, care ar primi doar un răspuns negativ din partea majorităţii creştinilor din zilele noastre, Sfântul Vasile cel Mare – poate cel mai aspru canonist din întreaga istorie bisericească răsăriteană – răspunde într-un mod cât se poate de favorabil.
 
Cu toate acestea, în paragraful următor, el îi oferă Cezariei propriul exemplu, afirmând că, în comunitatea sa, creştinii se împărtăşesc de patru ori pe săptămână, adică miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica, precum şi în zilele în care este prăznuit un sfânt local. Acest exemplu vine ca o contra-mărturie, împotriva celor care afirmă că Împărtăşania trebuie primită nu mai des decât la o lună sau două, fără a avea un alt temei decât zvonuri şi o falsă evlavie, care îi împiedică să observe importanţa împărtăşirii frecvente. Desigur, aşa cum am afirmat şi cu alte prilejuri, Împărtăşania trebuie primită numai cu binecuvântarea preotului duhovnic, dar frecvenţa primirii ei nu se face la anumite soroace închipuite, ci ori de câte ori nu am săvârşit niciun păcat opritor şi ne-am spovedit cu căinţă. În anumite cazuri, la creştinii care sunt foarte apropiaţi de Biserică, ţin toate posturile, se roagă şi fac cele de trebuinţă pentru mântuirea lor, preotul le poate permite să se împărtăşească şi fără a se spovedi de fiecare dată înainte, dacă nu au săvârşit niciun păcat de moarte. Această regulă se întâlneşte frecvent în diaspora şi în comunităţile mici, unde preotul îşi cunoaşte foarte bine credincioşii şi ştie că se pot apropia mai des de Sfântul Potir, pentru că au căinţă în inimile lor, duc o viaţă curată şi îşi doresc din toată inima să dezrădăcineze orice urmă de păcat din propria existenţă. Desigur, nu trebuie să se ajungă la situaţii în care credincioşii se împărtăşesc cu indiferenţă sau nevrednicie, nesocotind Darul primit. Însă o dreaptă socoteală trebuie să existe, iar acolo unde cazurile o permit, să se îngăduie apropierea mai deasă de Taina Euharistiei, dacă se observă un progres real al credinciosului în relaţia cu Dumnezeu şi el îşi doreşte să Îl primească mai des pe Hristos în cămara sufletului său, după ce s-a pregătit cum se cuvine.

Un pogorământ în vremea persecuţiilor: împărtăşirea de unul singur

În primele veacuri, duritatea şi frecvenţa persecuţiilor au condus la o serie de acţiuni care astăzi nu mai există. Spre exemplu, creştinii aveau dreptul să ia Sfânta Împărtăşanie acasă şi să se împărtăşească singuri. Iată ce ne spune Sfântul Vasile cel Mare: „Iar faptul că în vremuri de persecuţii unii erau nevoiţi, în absenţa unui preot sau alt slujitor, să ia Cuminecătura cu mâna proprie este de prisos să demonstrăm că nu e nicidecum un lucru grav, întrucât obiceiul îndelungat confirmă acest lucru prin puterea faptelor înseşi. Căci toţi câţi vieţuiesc ca monahi în pustiu unde nu este preot ţin Cuminecătura acasă şi se împărtăşesc ei înşişi. Iar în Alexandria şi Egipt chiar şi fiecare laic are, cum au majoritatea, Cuminecătura în casa lui şi se împărtăşeşte când vrea el însuşi“ (Ibid., p. 391). Aşadar, iată aici un obicei complet dispărut şi anume posibilitatea pentru laici şi monahi de a lua Sfânta Împărtăşanie acasă şi de a se cumineca singuri oricând voiesc. Acest obicei nu trebuie să ne mire. În creştinismul primar existau doar două categorii de creştini: cei care se împărtăşeau la fiecare Liturghie şi cei care erau opriţi să o facă. Astăzi, sunt multe trepte intermediare, care nu sunt străine de o anumită indiferenţă faţă de primirea Euharistiei, pusă sub masca unui evlavii fanteziste. Încrederea ierarhiei în laici era una atât de mare tocmai pentru că aceştia aveau o viaţă duhovnicească bogată şi se comportau faţă de Sfânta Împărtăşanie nu într-un mod indolent sau respingător, ci cu toată dragostea. Însă acest obicei a trebuit să dispară din cauza unor persoane care au fost oprite de la Împărtăşanie şi au continuat să o ia pe ascuns, săvârşind un veritabil sacrilegiu, precum şi din cauza unor oameni răi, care, prin ipocrizie, mascau adevăratele lor intenţii de a folosi Euharistia pentru acte vrăjitoreşti sau nu o păstrau în condiţii adecvate, ci ca pe o simplă pâine stropită cu vin, nicidecum ca pe Trupul şi Sângele lui Hristos.
 
Ceea ce învăţăm din acest studiu de caz este că nu trebuie să ne întoarcem la toate practicile din trecut. Unele au trecut şi nu mai pot fi aduse în prezent – aşa cum este exemplul cuminecării acasă de unul singur după ce ai primit Euharistia pentru a te împărtăşi atunci când doreşti. Altele însă – aşa cum este cazul împărtăşirii frecvente – trebuie încurajate, deoarece ajută foarte mult la creşterea noastră duhovnicească, ne fac practic mult mai „vii“, mai capabili să ne dăm seama de Darul uluitor pe care Dumnezeu L-a dăruit oamenilor. Întrebarea cu care trebuie să rămânem este cea pusă de Sfântul Vasile cel Mare: „Cine se îndoieşte că faptul de a te împărtăşi încontinuu de viaţă nu este nimic altceva decât a fi de mai multe ori viu?“ Răspunsul nu poate fi decât unul singur: cel indiferent faţă de Viaţa Care i S-a descoperit.
 
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.