Acasă > Cuvinte de folos > SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG – Despre credinţă

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG – Despre credinţă

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG: Despre credinţă

Credinţă este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea, Care din nimic a adus la fiinţă cerul şi pământul, marea şi toată făptura văzută şi pe cea înţelegătoare [îngerii, puterile înţelegătoare, n.tr.]. Această credinţă o aveau toţi vechii Proroci şi Drepţi, de la Adam până la Hristos. După venirea lui Hristos, credinţă este să creadă cineva în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh – o fire (phýsis) şi trei ipostasuri –, şi în marea taină a iconomiei că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care este de aceeaşi fire cu Tatăl şi Ipostas [al Sfintei Treimi], fără să se despartă de Tatăl, a încăput în pântecele Fecioarei Maria – care a fost Fecioară înainte de naştere, iar după Naştere tot Fecioară a rămas – şi S-a întrupat, asumându-Şi deplin firea omenească într-un Ipostas şi rămânând Dumnezeu neschimbat. Şi S-a născut din Fecioara Maria ca om cu Trup – cu două firi desăvârşite, unite fără amestecare şi fără separare. Şi cu voia Lui a primit îngropare, fără ca Dumnezeirea Lui să se despartă nicidecum nici de suflet, nici de trup, odată cu despărţirea pe care o aduce moartea. Apoi, după trei zile a înviat şi după 40 de zile S-a înălţat la ceruri ca om şi stă pe Tronul Dumnezeirii Sale slăvit şi în Trupul Lui omenesc de cetele îngereşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Credinţă este să crezi că acestea au avut loc, pentru ca aceia care cred în Însuşi Hristos, să se îmbrace din nou prin Hristos cu Duhul Sfânt, de Care s-a dezbrăcat Adam cel-întâi-zidit prin încălcarea poruncii. Şi după ce se fac părtaşi Sfântului Duh, să poată săvârşi în împreună-lucrarea Duhului şi dumnezeieştile porunci – la fel cum mai înainte făceau Sfinţii prin credinţă – şi să îl biruiască desăvârşit pe diavol şi pe demonii nevăzuţi. Pentru că, fără Duhul Sfânt, nu este cu putinţă nici să nu păcătuim, nici să săvârşim sfintele porunci, nici să respingem stăpânirea şi puterea demonilor care stau împotriva noastră. Credinţă este să crezi în Dumnezeu, pentru câte a spus în toate Scripturile însuflate de El, fie binevestind cu bucurie, fie ameninţând. Credinţă este să primeşti cele ale lui Dumnezeu, fie dogme, fie porunci, adică să primeşti pe Duhul Sfânt. Pentru aceasta se şi numeşte fiecare credincios, „credincios”.

Credinţă este să te dăruieşti lui Dumnezeu întru totul, şi cu tot sufletul să-ţi pui doar în El toată nădejdea mântuirii. Credinţă este să crezi că Dumnezeu poate să le facă pe toate câte sunt după bunăvoirea bunătăţii Sale şi să cunoşti că El le făptuieşte spre folosul nostru. Credinţă este să ai încredere în puterea de nebiruit a Dumnezeului Atoatestăpânitor, aşa încât să porunceşti şi munţilor să se mute din loc – lucru care este al celor puţini – şi munţii să se mute din loc. Şi aceia care împlinesc acestea sunt număraţi pe degete, după cum scrie: „Nu este pentru toţi credinţa”. Fără credinţă neruşinată în Hristos şi fără credinţă neşovăielnică în dumnezeieştile cuvinte şi fără dragoste de Dumnezeu şi de oameni venită din conştiinţă curată, din care se naşte smerenia şi milostivirea, nu este cu putinţă să ne mântuim.

Înaintea oricărei virtuţi merge Harul care vine din credinţă şi este temeiul fiecărei virtuţi. Şi oricare virtute, vine, se statorniceşte şi lucrează prin Har. Însă oricare virtute, fără Har, este socotită de Dumnezeu mai prejos decât orice răutate, pentru că acea virtute este diavolească, este lucru uneltit de demoni, care fiind puteri înţelegătoare înşeală mintea înţelegătoare a oamenilor, adică ne fac să părem oamenilor înţelepţi, milostivi şi foarte blânzi, [deşi nu suntem]. Harul lui Dumnezeu vine la orice om, oricât de pângărit şi întinat ar fi, atunci când el aduce lui Dumnezeu mulţumire adevărată. Iar mulţumire adevărată înseamnă cunoştinţa Harului. Cum însă ar putea să mulţumească după vrednicie cel care a primit binefacerea, dacă nu cântăreşte mai întâi mărimea binefacerii primite? Pentru că toţi cei care nu au cunoscut mărimea binefacerii, au sfârşit prin a o dispreţui. Trebuie, aşadar, să cunoaştem că puterea Duhului Sfânt pogoară la toţi cei care cred în Hristos nu din faptele mai înainte făptuite –, pentru că, dacă Harul ar veni din fapte, nu ar mai fi Har [gr. χάρις înseamnă la bază „dar”, n.tr.] –, ci din credinţă, ca Harul să meargă înaintea faptelor şi fapta să se construiască pe temelia Harului, să se împlinească prin Har. Faptele însă care se împlinesc fără Har sunt socotite de Dumnezeu ca şi cum nici nu s-ar împlini, pentru că nu au existenţă, nu există.

Căci binele nu este bine, dacă nu se face bine. Este aşadar cu neputinţă ca binele să se facă bine fără Harul lui Hristos; pentru că, dacă acest lucru ar fi fost cu putinţă şi uşor de împlinit, Dumnezeu nu S-ar mai fi făcut om; căci, numai şi numai prin Harul Său se poate împlini bine orice faptă bună. Fericit este acela care cunoaşte acest lucru şi vrednic de plâns este oricine nu ţine seama de aceasta, pentru că zadarnic mai crede în Hristos. De aceea, cei mai mulţi dintre cei care psălmuiesc în biserică şi se roagă, cu buzele doar rostesc cuvintele, dar mintea (nous) lor stă de vorbă cu demonii, atraşi de aceştia prin griji deşarte, fie ale traiului zilnic, fie ale cărnii, fie ale închipuirii, fie ale ţinerii de minte a răului, aşa încât binele să nu se facă bine, pentru că, fără Har nimic nu se poate face bine.

Continuare şi sursa: pemptousia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.