Acasă > Mari duhovnici > Stareţul Petroniu, un călugăr desăvârşit (†22 februarie 2011)

Stareţul Petroniu, un călugăr desăvârşit (†22 februarie 2011)

Stareţul Petroniu, un călugăr desăvârşit

Părintele Daniel Prodromitul
avva-petroniu-tanase
În anul 1994, pe când eram stareţ la Schitul Vovidenia, în Neamţ, am pornit împreună cu câţiva părinţi într-un pelerinaj, îndreptându-ne către Sfântul Munte. Poposind întâi în insula Corfu, Mitropolitul locului, Timothei, ne-a primit cu multă căldură. Aflând că mergem în Athos, ne-a spus că acolo se nevoiesc trei părinţi romani cu viaţă sfântă: Părintele Dionisie Ignat, Părintele Ioan Gutu de la Colciu şi Părintele Petroniu de la Prodromu. Acelaşi lucru aveam să-l mai aud pe drum de la încă doi părinţi greci, aşa că, odată ajuns în Sfântul Munte, am dorit mult să le sărut mâna, să le cer binecuvântarea şi să-i rog să mă poarte în rugăciunile lor. Cu ajutorul Domnului, aşa s-a întâmplat.

Părintele Petroniu Tănase, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos – anul 2004 (Foto: Theodossios Simonopetritul))

Întorcându-mă în ţara însă, am luat din Sfântul Munte un dor după aceste locuri pline de har. După doi ani am primit din nou binecuvântarea să vin în Athos pentru o vreme, ca să mă liniştesc sufleteşte. Cu câteva zile înainte de a pleca, am ajuns la Preasfinţitul Gherasim Putneanul, cel care m-a hirotonit, şi i-am spus dorinţa mea. Iar el mi-a răspuns: „Dacă mergi şi faci ascultare de Petroniu, la sfârşitul vieţii nu vei mai trece prin vămi, vei zbura direct la Cer!”

Am fost atunci primit în obştea Schitului Prodromu. Începutul a fost greu, mi se părea că am lăsat palatul şi am venit la colibă. La pat de scândura cu o pătură pe el, lampa cu gaz, baie fără apă caldă şi fără duş, slujbe de noapte lungi şi obositoare. Deşteptarea o făcea însuşi Părintele Stareţ, bătând şi deschizând uşa fiecărei chilii. Dimineaţa, după slujbă, ne odihneam puţin, maxim două ore, după care fiecare mergea la ascultare, până seara, la Vecernie. În zilele de post, masa se lua o singură dată pe zi, fără ulei, iar în celelalte de două ori pe zi. De atunci, cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului, au trecut şaisprezece ani, vreme în care am avut ocazia să-l cunosc într-o oarecare măsură pe Părintele Stareţ Petroniu.

Cum mi-l amintesc pe Părintele Petroniu

Pentru mine a fost un „pom frumos, drept, înalt, împodobit cu multe roade“. Era puţin cam „zgârcit”, nu dădea prea uşor din fructele sale altuia, deşi ne grăia în fiecare săptămână cuvinte cu putere multă, prin care ne îndemna pe fiecare să ne îngrijim „pomul nostru”, ca să putem aduce şi noi roade bogate.

După numai câteva luni, am cerut binecuvântarea să merg la un hram al unei mănăstiri athonite. Dar Părintele Stareţ mi-a spus: „Nu o să te foloseşti, frate, avem şi noi aici slujba frumoasă la biserică… Fiecare are chilia sa, unde poate să-şi facă rânduiala călugăreasca. Dacă o să pleci, acolo n-o să înţelegi slujba, care este în greceşte, o să te întâlneşti cu alţi călugări romani şi o să se facă vorbărie multă. O să rămâi cu oboseala şi fără canonul călugăresc care trebuie făcut“. Atunci cu greu i-am înţeles cuvintele. Mai târziu însă, am văzut că a avut perfectă dreptate.

Am primit mai multe ascultări, care cereau seriozitate, tragere de inimă şi o respectare strictă a programului. Cea mai grea a fost ascultarea de chelar, atunci când părintele mi-a spus: „Frate, n-ai blagoslovenie să dai la nimeni nimic. Aici totul este de obşte, totul se pune pe masă la toţi fraţii“. Ne vorbea la masă, mai ales când făceam vreo greşeală sau încălcăm programul, dar întotdeauna ne grăia în aşa fel încât să nu-l supere pe cel ce nu era în rânduiala, ci vorbea de parcă el însuşi ar fi fost acela care încălcase rânduielile.

În respectarea programului, a fost ca un ceas. Niciodată nu a întârziat la biserică, de fiecare dată ajungea cu cincisprezece minute înainte de începerea slujbelor şi a slujit până la 90 de ani, făcând de rând la Sfântul Altar. A iubit mult biserică, slujbele şi cântările liturgice, el însuşi fiind un mare psalt. Slujbele de 8-10 ore i se păreau scurte, mereu spunea să se citească mai rar, că stăm în faţă şi în casa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor.

Când cădelniţam prin biserica, nu-i plăcea să ne oprim în dreptul lui şi să-l cădim de mai multe ori, sau să ne plecăm capul în faţa lui. Dacă făceam aşa, se-ntorcea într-o parte, plecându-şi capul. Până în ultima zi în care a putut veni la biserică, pe timpul Sfintei Liturghii stătea numai în picioare. La masă era tare cumpătat; niciodată nu a mâncat tot din ce i se punea, totdeauna lăsa cel puţin trei linguri în farfurie. Nu acceptă uşor să-l ajuţi, să-i săruţi mâna sau să-l lauzi – nici în ultimele săptămâni, când a stat la pat. A încuviinţat foarte greu să-l ajute cineva când a fost bolnav, şi atunci numai un singur părinte, care a făcut-o cu multă dragoste. În biserica nu vorbea niciodată, decât la mare nevoie.

A iubit florile, fiind un iscusit florar. Pe toţi oamenii i-a iubit la fel, chiar şi pe cei de alte confesiuni. În fiecare floare, în fiecare om, Părintele vedea mana şi chipul lui Dumnezeu. A avut un mare discernământ, niciodată nu a rupt o floare ca s-o pună în chilie, niciodată nu a dispreţuit vreun om. Când a fost vorba de persoane de altă credinţă, a fost atent şi nu a dat cele binecuvântate sau cele sfinte celor străini de Ortodoxie. Cunoştea bine şi respecta cu stricteţe canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

Când auzea că s-a dat libertate păcatelor şi oamenii fac păcate grele, se aprindea foarte tare, spunând că asemenea căderi vor aduce pedeapsa peste popoare. Iar când oamenii Bisericii făceau anumite greşeli sau încălcau canoanele, el nu a încuviinţat. Însă atunci când a fost rugat să scrie despre asemenea cazuri, s-a abţinut să judece, aşteptând să vadă care este mai întâi atitudinea Sfântului Sinod. Avea credinţa că Duhul Sfânt va fi cu Biserica până la sfârşitul veacurilor. Ne îndemna să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne aflăm în acest loc sfânt, să profităm de acest lucru, să facem cele ale călugăriei şi să ne vedem fiecare de lucrarea mântuirii personale.

A fost un călugăr desăvârşit, de multe ori aveai impresia că nu este el Stareţul… Avea o smerenie adâncă, uneori greu de înţeles pentru mine, care nu eram la aceeaşi adâncime a smereniei. El însuşi făcea ascultare de cei cărora le încredinţase sarcini mai importante ale Schitului, trecând doar de puţine ori peste hotărârile iconomului, ale eclesiarhului, ale duhovnicului şi ale celor ce cunoşteau cum trebuie făcute mai bine anumite lucruri.

Învăţătura Părintelui

A iubit mult cărţile şi scrierile oamenilor învăţaţi, fiind că o albină care adună de peste tot ce e mai bun şi mai folositor pentru mântuire. A fost pentru noi, toţi, o pildă de urmat. Mai mult, ne-a fost învăţător, busola şi far pentru mântuirea sufletelor. Ne vorbea mereu despre decăderea monahismului din zilele noastre, despre ce a adus modernismul, despre viaţa duhovnicească şi materială, despre Tradiţie, Sfânta Scriptură, despre Sfinţii Părinţi şi îndrumările lor în monahism şi creştinism.

Făcea comparaţii între viaţă duhovnicească şi materială din trecut şi de azi, spunând că „pomul după roade se cunoaşte” (Matei 7:20). Rezultatele le vedem destul de bine, omul a căutat să-şi facă mijloace de trai cât mai comode — maşina, televizorul, telefonul şi celelalte devenind azi idoli pentru om. Cei bolnavi acum îşi pun nădejdea numai în medicamente, nu în puterea rugăciunii şi a lui Dumnezeu. Toate acestea au adus o înstrăinare de Dumnezeu; omul crede că poate face totul şi fără Dumnezeu, ajungând să-L dispreţuiască, să-L hulească, ba, mai mult, să se roage lui satana şi să se închine lui. Atunci când le merge rău în casă, oamenii nu mai cheamă preoţii să facă rugăciuni, nu mai merg la biserică să se mărturisească, ci divorţează.

Despre rânduiala călugărească, Părintele ne învaţă că monahul trebuie să-şi păzească cele cinci simţuri, adică tot ceea ce vine din afară, paza simţurilor fiind o lucrare mai uşoară decât lupta cu păcatul care, odată intrat în suflet, lăsa o pată, o murdărie sau o rădăcină care se scoate foarte greu, în zeci de ani (de pildă şaptesprezece ani, cum vedem la Cuvioasa Maria Egipteanca). Pentru a spăla sufletul de lucrurile păcătoase, îţi trebuie de multe ori, parcă, toată apa din mare. Este aproape imposibil să stai în mijlocul acestor lucruri păcătoase şi să nu te murdăreşti de ele, aşa cum nu poţi spăla rufele lângă cineva care lucrează cu cărbuni — de aceea se cere pentru călugăr să fugă de lume.

Cum s-a înfiinţat monahismul? După ce au încetat prigonirile şi creştinismul a ajuns religie de stat, creştinii au ascultat de glasul Evangheliei şi au încercat să pună în practică virtuţile cele mai înalte, întâi trăind în mijlocul oraşului, dar au observat că erau înconjuraţi de ispite, de prea multe bunătăţi de la care le era greu să se abţină, şi atunci au fugit în pustie. Acolo au zidit lăcaşuri sfinte pe care le-au îngrădit cu ziduri înalte, izolându-se de lume, şi au pus biserică în mijloc, ca semn că preocuparea lor centrală trebuie să fie cea duhovnicească. Acele mănăstiri care nu au ziduri de împrejmuire nu sunt mănăstiri, după rânduielile Sfinţilor Părinţi. Vedem că, după ce au înălţat zidurile, închideau şi poartă pe timpul nopţii, tocmai pentru a fi mai feriţi de ispite. Mai mult, fiecare călugăr avea o chilie unde se retrăgea ca să nu vadă şi să nu audă nimic din afară, pentru a se ocupa cu rugăciunea şi cu cele duhovniceşti. Ne mai spunea că Dumnezeu l-a făcut pe om cu minte şi cu inima, şi în inima se găseşte tronul lui Dumnezeu. Acolo trebuie El căutat şi găsit. De aceea călugărul a făcut toate aceste paravane către exterior, pentru a-L putea găsi pe Dumnezeu în interiorul său, pentru a sta de vorbă cu El şi a-L simţi în inima sa. Dar azi, când vedem şi auzim despre câte un călugăr că are în chilie televizor, radio şi alte lucruri care ţin de confortul vieţii moderne, oare se poate întâlni unul ca acesta cu Dumnezeu în rugăciune şi îl mai poate păstra în inima sa? Este imposibil. De altfel, vedem şi rezultatele: nemulţumiri, nestatornicii, căderi în păcate, sminteli şi altele. Când se pun la rugăciune şi la citirea Sfinţilor Părinţi, mintea le zboară la lucruri păcătoase, la imagini urâte, toate acestea fiind foarte greu de scos din mintea şi din inima călugărului.

Două mărturii

Mi-au rămas în minte două mărturii aduse de doi părinţi ai Bisericii despre puterea rugăciunii pe care o avea Părintele Petroniu. Prin anul 1997, Arhiepiscopul Calinic al Argeşului a fost în pelerinaj la Sfântul Munte. În cuvântul ţinut atunci, a spus, printre altele:

„Sunt 20 de ani de când am fost ultima dată la Prodromu, şi atunci am plecat cu o mare tristeţe văzând că totul se dărâma… Ploua chiar şi în biserica mare. Fiecare om, fiecare casă, fiecare mănăstire şi ţara are câte un înger păzitor. Acolo unde o casă se dărâmă, o mănăstire se pustieşte şi un popor este în război şi piere, acolo rugăciunea şi faptele bune nu au prisosit, iar păcatele au fost multe şi mari. Azi, după douăzeci de ani, privesc şi văd că totul a prins viaţă, a înflorit din nou. Toate acestea sunt rodul liturghiilor neîntrerupte ale Părintelui Petroniu“.

Din prima şi până în ultima zi a vieţii sale, a ţinut să se facă zilnic cele şapte laude şi Dumnezeiasca Liturghie la biserică. De la toate slujbele, Părintele Petroniu era nelipsit.

A doua mărturie despre puterea rugăciunii Părintelui Stareţ am aflat-o de la Părintele Nectarie (Lazăr) Prodromitul. Înaintea venirii Părintelui Petroniu în Sfântul Munte, aceste locuri erau mereu zguduite de cutremure puternice. În primul an al venirii Părintelui Stareţ, într-o zi a fost un cutremur puternic de s-au clătinat clădirile, iar în unele chilii a căzut tencuiala. Părinţii au ieşit cu toţii pe holul chiliilor, iar Părintele Nectarie a spus:

„Să fugim, părinţilor, în curte!“.

Dar Părintele Petroniu a zis:

„Nu, fraţilor, să stăm în chilie şi să ne rugăm“.

Şi de atunci până acum nu a mai fost nici un cutremur. De asemenea, Părintele Nectarie spunea că în toţi anii vieţii Părintelui Stareţ Petroniu, aici s-a simţit şi s-a văzut un acoperământ, o binecuvântare şi o pace peste Schitul nostru. Acest lucru l-am simţit şi l-am văzut şi eu, ca şi alţi părinţi din Schit.

Rugăciunea, biserică şi Sfintele Taine

În ultimele luni, puterile fizice au început să-i slăbească, totuşi cu greu a acceptat să ia în mână o cârjă. Apoi a fost nevoit să fie sprijinit de un părinte, care-l ajuta să vină la biserică şi la trapeza. Până într-o zi, când am simţit cu toţii în biserică un mare gol, o pustietate. Deşi erau toţi părinţii în biserică, lipsea cineva… Lipsea Părintele Stareţ. A căzut la pat, s-a luptat până în ultima clipă, cu puţină forţă pe care o mai avea, ca să nu se lenevească. La început, se ridică şi stătea pe marginea patului, cu metaniile în mână, spunând „Doamne, Iisuse…“, atâta vreme cât ştia că este slujba la biserică. Mereu îl întrebă pe ucenic: unde a ajuns slujba, cât este ceasul şi când vine preotul să-l împărtăşească? Singura lui grijă şi cel mai mult vorbea despre rugăciune, despre biserică şi despre dorinţa de a veni cât mai repede preotul cu Sfintele Taine. Altceva nu-l interesa prea mult. De asemenea, în toate aceste săptămâni de boala nu a acceptat să mănânce înainte de programul stabilit la care obştea lua masa; deşi ucenicul uneori îl mai îndemna să ia masa, sfinţia sa întotdeauna întrebă dacă obştea a mâncat. Observând că puterile îl părăsesc, am mers pe 15 ianuarie să-mi cer iertare, să iau binecuvântare şi un cuvânt de folos. Întâi el şi-a cerut iertare de la mine, după care m-a rugat să nu uit făgăduinţele călugăreşti, să nu fac pogorământ şi compromis cu mine însumi, să nu fac sminteală, să-i întăresc pe fraţii din obşte, iar Domnul să-mi rânduiască un sfârşit bun şi creştinesc.

Pe 9/22 februarie, la ora 14:30, am simţit nevoia să merg să-l văd. Se afla într-un somn adânc… Dintr-un om înalt şi drept, ajunsese firav, gârbov, numai piele şi oase. La plecare, i-am sărutat mâna care era aproape rece, am pus mâna pe picioarele sale şi am văzut că şi ele se răceau. I-am spus ucenicului: „Nu o mai duce mult…“. În vremea Pavecerniţei ne aflăm cu toţii în biserică. În clopotniţa a început să bată rar şi tare clopotul cel mare… Pentru toţi a fost ca un cutremur; am început să ne privim unii pe alţii, spunându-ne: „A trecut la cele veşnice Părintele Stareţ… Dumnezeu să-l ierte!”

Sursa: revista “Familia ortodoxă“, nr. 2 (37)/ februarie, 2012, pp. 9-14. via http://www.pemptousia.ro/2012/02/staretul-petroniu-un-calugar-desavarsit/

Categories: Mari duhovnici Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.