Arhivă

Post Tăguit cu ‘Pr. Constantin Sturzu’

Pr. Constantin Sturzu: Libertate, regalitate, homosexualitate?

iulie 28th, 2013 Fără comentarii

Libertate, regalitate, homosexualitate?

Gadarenii de azi au progresat. Ei lucrează preventiv. Nu mai aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu, ca abia apoi să-L roage să plece din viaţa lor, ci veghează ca nu cumva să vină Domnul şi să reintegreze în societate, vindecând, vreun posedat de vreo patimă. Pentru asta au nevoie de legi care să restricţioneze accesul lui Dumnezeu în şcoli, în locuri şi instituţii publice, lăsându-I, totuşi, mărinimoşi, şansa de a fi prezent în spaţiul privat (deocamdată…).

 

Aş fi vrut să închei astăzi seria de articole dedicate aberaţiilor ce se nasc de pe urma ridicării „corectitudinii politice” la rang de religie. Voi amâna pentru data viitoare concluziile pentru că săptămâna aceasta ne-a oferit o imagine ce merită comentată şi pe alte coordonate decât a făcut-o presa naţională şi cea internaţională. Este vorba despre apariţia, în faţa maternităţii, a tânărului cuplu regal britanic format din prinţul William şi ducesa Kate, purtându-şi în braţe primul lor prunc, pe George Alexander Louis„Suntem extrem de emoţionaţi, e un moment pe care orice părinte îl cunoaşte, extrem de special”, a explicat Kate Middleton, în timp ce prinţul William a glumit (sau nu!) remarcând: „A moştenit frumuseţea mamei sale, slavă Domnului!”. Momente, am spune, fireşti, în viaţa unei familii, fie ea şi de „sânge albastru”. Care dintre noi, cei care am trecut prin bucuria naşterii de prunci, nu am putea rezona cu starea de spirit a celor doi? Citeşte mai departe…

Categories: Diverse Tags:

Pr. Constantin Sturzu: ORI LA BAAL, ORI LA SPITAL

iulie 21st, 2013 Fără comentarii

Ori la Baal, ori la Spital!

pr. Constantin Sturzu

Mă aşteptam ca articolul publicat săptămâna trecută să provoace reacţii, pe unii să-i irite (sau chiar să-i enerveze), pe alţii să-i bucure. Am zis însă că e un bun prilej pentru o dezbatere, pentru a clarifica unele lucruri vizavi de modul în care suntem trataţi ca popor în Uniunea Europeană. Ceea ce am sesizat însă, în primul rând, a fost un soi de frică generalizată (soră cu aceea de pe vremea comunismului). Am abordat un subiect considerat tabu – prezenţa noastră în UE – şi aproape nimeni nu vrea să rişte a spune ce gândeşte de frica de a nu fi catalogat drept antioccidental, antieuropean etc. Singurele două instituţii de presă care au preluat şi comentat (sumar) articolul sunt din Iaşi, dar au făcut-o accentuând latura „senzaţională” a materialului. Mai întâi au supralicitat rolul şi funcţia subsemnatului, susţinând că aş fi „numărul doi” în ierarhia MMB (sic!). Evident, şi un jurnalist începător poate afla imediat ce loc ocupă, într-o eventuală ierarhie, un consilier cu funcţia de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor. Dar le înţeleg dorinţa de a da o şi mai mare greutate spuselor mele. Spuse care – şi acestea – au cam fost răstălmăcite, mergând până la a susţine că „reprezentanţi ai MMB agreează ideea includerii României într-un proiect euroasiatic controlat de Rusia. Consilierul mitropolitului Teofan îl consideră seducător”! Pentru a vă edifica asupra a cât de mult „agreez” un proiect euroasiatic, vă rog să lecturaţi articolul pe care l-am publicat în ediţia tipărită a „Ziarului de Iaşi” de săptămâna trecută (de pe 13 iulie) sau în varianta online de pe doxologia.ro. Pe scurt, nu am făcut decât să atrag atenţia celor în drept că există o serie de măsuri ce se doresc a fi impuse ca „europene” (cum ar fi legiferarea căsătoriilor între persoane homosexuale), dar care aduc atingere convingerilor şi credinţei majorităţii românilor. Şi că „vecinul de la răsărit nu va ezita nici o secundă să exploateze nemulţumirile românilor faţă de UE”, oferindu-ne un proiect „construit pe demnitate naţională şi pe valorile ortodoxe” (în asta constă caracterul „seducător”). Dar tot atunci am scris, negru pe alb: „De când crede Moscova în lacrimi?” – o întrebare legitimă, mai ales că noi avem istoria recentă ca „cel mai bun pedagog în acest sens”. Şi, în final, atrăgeam atenţia celor care se cred stăpâni pe situaţie (şi pe această ţară) că ceea ce pare acum utopie se poate transforma uşor în realitate dacă „nu se vor trezi la timp şi nu vor ţine cont de specificul, de doleanţele şi de sensibilităţile românilor”. Citeşte mai departe…

Pr. Constantin Sturzu: CEATA SFINŢILOR NU EXCLUDE CEARTA SFINŢILOR!

iunie 30th, 2013 Fără comentarii

Ceata sfinţilor nu exclude cearta sfinţilor!

pr. Constantin Sturzu

Duminica ce urmează este numită în calendar „a Tuturor Sfinţilor”. Iar despre sfinţi, cred că nu este nimeni care să-i descrie altfel decât: smeriţi, evlavioşi, blânzi, de neclintit în credinţă, încununaţi de virtuţi, pururea cugetând la cele dumnezeieşti etc. Este o tendinţă – probabil firească – de a idealiza la modul absolut persoana unui sfânt, trecând cu totul sub tăcere sau, în cel mai bun caz, vorbind mai în şoaptă despre eventualele scăpări pe care, ca nişte oameni, le vor fi avut. Şi când vorbim despre cei doi stâlpi ai Bisericii, Petru şi Pavel, pe care-i prăznuim azi, avem tendinţa de a prezenta doar faptele şi învăţăturilor lor pline de sfinţenie. Mai rar se vorbeşte despre căderile, ezitările şi greşelile lor. De întreita lepădare a lui Petru sau de mulţimea de creştini care a suferit în persecuţiile la care s-a făcut părtaş Saul (Pavel), începând cu primul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ştefan. Sigur că toate aceste „scăpări” îi umanizează, îi apropie mult de condiţia noastră de oameni plini de păcate şi neputinţe, dar cred că nu le ştirbeşte cu nimic aura sfinţeniei. Credeţi că ucenicii Domnului nu ştiau că Petru s-a lepădat în noaptea aceea cutremurătoare de dinainte de răstignire? Evident, au ştiut, el însuşi le-a mărturisit-o. Dar l-a transformat această cădere a sa într-o persona non grata? Nicidecum. Petru a stat împreună cu ceilalţi ucenici şi, când au fost vestiţi de mironosiţe, a fost primul care a intrat şi a văzut mormântul şi giulgiurile rămase după Învierea Domnului. Iar Mântuitorul nu numai că nu l-a certat, ba chiar l-a repus în postura de „verhovnic”, fiind cel care a ţinut prima cuvântare publică în Biserică, după Pogorârea Duhului Sfânt. De fapt, un soi de „mustrare” totuşi a fost, atunci când l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”. Dar asta nu a fost propriu-zis o ceartă, ci o şansă care i s-a dat de a-şi reafirma iubirea sinceră şi înflăcărată faţă de Hristos. Citeşte mai departe…

Pr. Constantin Sturzu: CUM VINDECI O INIMĂ ÎMPIETRITĂ?

mai 19th, 2013 Fără comentarii

Cum vindeci o inimă împietrită?

pr. Constantin Sturzu

De câte ori nu ne surprindem (dacă suntem oneşti) cum că avem pretenţia ca problemele să ni se rezolve aşa, magic, dintr-odată, fără nici un efort din partea noastră? Să ne ia El durerea, necazul, supărarea… adică să facă El efortul de a se da jos de pe cruce?

Cuvintele Scripturii sunt inepuizabile. Numai plecând de la un fragment de text (pericopă evanghelică) ce se citeşte la o Sfântă Liturghie, putem descrie viaţa noastră întreagă. Spre exemplu, urmează Duminica Mironosiţelor, a treia după Paşti, în care se lecturează un pasaj din Evanghelia de la Marcu (15,43-47 şi 16,1-8; vă rog să-l lecturaţi, spre a înţelege mai bine cele ce urmează). Din aceste versete aflăm ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus pe cruce. Pentru a ne tâlcui acest text, vom porni de la un adevăr mărturisit în Biserică, acela că, în momentul în care păcătuim, noi Îl răstignim pe Hristos. Nu în sensul că-L ţintuim efectiv pe cruce cu trupul său omenesc, ci în sensul în care ne facem părtaşi acelora care L-au răstignit acum aproximativ două mii de ani. Citeşte mai departe…

Pr. Constantin Sturzu: Intrarea triumfală în Ierusalim şi refuzul puterii

aprilie 28th, 2013 Fără comentarii

Intrarea triumfală în Ierusalim şi refuzul puterii

pr. Constantin Sturzu

Creştinul este chemat să instaureze pe pământ adevărata Împărăţie. Nu o împărăţie bazată pe legi mai mult sau mai puţin perfectibile, ci una fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu una a cărei ordine este asigurată prin forţă, ci una a cărei coeziune i-o conferă iubirea, nu o societate în care fiecare se străduieşte să parvină, ci una în care a dărui este verbul de căpătâi.

Încă de la începuturile misiunii Sale publice, Mântuitorul a fost asaltat de mulţimi de oameni. În chiar primul capitol al Evangheliei după Marcu, după ce ni se relatează minunea vindecării, în sinagoga din Capernaum, a unui „om cu duh necurat”, aflăm că „a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni în toată împrejurimea Galileii” (Marcu 1, 28). Intrând în casa lui Petru, acolo a vindecat pe soacra acestuia – cea „prinsă de friguri” -, apoi pe „toţi bolnavii şi demonizaţii”, încât „toată cetatea era adunată la uşă” (Marcu 1, 33). Însă în următoarea zi, foarte de dimineaţă, Domnul Se retrage „într-un loc pustiu şi Se ruga acolo”. Aici intervine un episod extrem de grăitor, care ne ajută să înţelegem mai bine ce impact a avut, acum aproximativ două mii de ani, această activitate publică a Fiului lui Dumnezeu. Căci au mers să-L caute Simon Petru şi alţi ucenici şi, găsindu-L, i-au spus: „Toţi Te caută pe Tine” (Marcu 1, 37). Acest „Toţi Te caută pe Tine” nu cuprinde în sine nici o exagerare. Într-adevăr, Hristos Domnul era căutat mai ales de cei care sufereau de diverse neputinţe sau de cei care erau însetaţi de cuvânt dumnezeiesc. Şi dacă încă din primele zile ale activităţii Sale devenise atât de cunoscut, e lesne să ne imaginăm cam la ce cote ajunsese popularitatea Sa (ca să vorbim mai pe înţelesul omului de azi), după vreo trei ani de propovăduire şi de minuni săvârşite. Iar una dintre cele mai mari minuni făcute, chiar spre sfârşitul misiunii Sale, a fost cea a învierii prietenului Său, Lazăr, din morţi, la patru zile după ce fusese îngropat. Citeşte mai departe…

Categories: Predici Tags:

Pr. Constantin Sturzu: AŞA CUM SUNTEM, ADICĂ RĂNIŢI

noiembrie 10th, 2012 Fără comentarii

Aşa cum suntem, adică răniţi

pr. Constantin Sturzu
 

Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele.

 

Săptămâna trecută, la invitaţia ASCOR Iaşi, am susţinut o conferinţă pe o temă ce se regăseşte în titlul articolului de faţă. Subiectul este atât de actual şi de important, încât simt nevoia să reiau anumite reflecţii, dar şi să adaug unele elemente noi faţă de discursul susţinut în faţa studenţilor ieşeni. De fapt, „discurs” este un cuvânt cam pretenţios pentru ceea ce a fost, mai degrabă, o mărturie a unui om care a căutat în Evanghelii un răspuns la frământări existenţiale şi la multele provocări întâlnite mai ales la scaunul de spovedanie. Şi filmul lui Cristian Mungiu, pe care l-am comentat săptămâna trecută şi despre care ar mai fi multe de spus, oferă, între altele, imaginea unei răni ce capătă proporţii universale: într-o ţară şi o societate bolnave, oameni cu numeroase (mai  mult sau mai puţin vizibile) răni sufleteşti nu pot, cu toată bunăvoinţa lor, decât să-şi sporească şi mai mult aceste dureri, ce ajung chiar a fi mortale. Încât o întrebare care se conturează pe parcursul filmului este şi aceasta: ar putea, vreodată, două suflete bolnave să aibă o relaţie sănătoasă? Răspunsul la această întrebare îl aflăm într-o pildă pe care o spune Însuşi Hristos Domnul, când se întreabă, deloc retoric: „Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?”(Luca 6, 39). Şi se deschide, de aici, singura perspectivă corectă asupra vindecării omului şi a relaţiilor interumane. Dacă oamenii nu se pot vindeca, spiritual vorbind, unul pe altul, înseamnă că e nevoie să ne raportăm, în primul şi în primul rând, la Dumnezeu. Abia după ce primim tămăduire prin raportare la Dânsul, adică după ce ne împăcăm cu Dumnezeu, vom putea să relaţionăm în mod sănătos chiar şi cu oamenii care încă sunt „orbi”, în sensul trimiterii scripturistice de mai sus. Citeşte mai departe…

Pr. Constantin Sturzu: ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

septembrie 29th, 2012 Fără comentarii

 ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE ÎMPĂRĂŢIEI!?

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU

Problema impartasirii dese sau rare a credinciosilor preocupa de multa vreme Biserica. Este reluata de fiecare generatie in parte si fiecare contribuie, cumva, la inmultirea argumentelor care sa sustina una sau alta dintre cele doua pozitii. Nu voi zabovi asupra acestor argumente, ele se regasesc in cele peste 500 de pagini ale volumului publicat la Editura Deisis, „Impartasirea continua cu Sfintele Taine (dosarul unei controverse  marturiile Traditiei)”, care il are ca traducator pe parintele Ioan I. Ica jr, autor si al unui consistent studiu introductiv. Indraznesc insa a ma deschide catre o perspectiva asupra pricinilor care pot opri de la impartasire, respectiv asupra nevoii omului de Euharistie, plecand de la unele incredintari nascute la scaunul de spovedanie.

Asadar, ce ar putea opri de la impartasanie un om? Raspunsul poate fi lesne aflat de cei care au acces la canoanele Bisericii si la alte reglementari ce vizeaza acest aspect. In afara insa de aceste elemente cu referire explicita la Taina Euharistiei, exista un intreg tezaur de invataturi care pot avea, de asemenea, o relevanta care sa intareasca si mai mult si sa nuanteze textele consacrate deja. Spre exemplu, pornind de la talcuirea, unanim acceptata, a Mantuitorului Iisus Hristos ca fiind, in starea de jertfa de pe cruce, noul pom al vietii, si de la intelegerea sangelui ce a tasnit din coasta Sa ca fiind rodul acestui pom, ajungem sa deslusim si dintr-un alt unghi motivele pentru care un om este oprit sau, dimpotriva, este indemnat sa se apropie de sfantul potir. Citeşte mai departe…

PR. CONSTANTIN STURZU: FARISEII VECHI ŞI NOI

septembrie 22nd, 2012 Fără comentarii

Fariseii vechi si noi

 *

 

 

AUTOR: PR. CONSTANTIN STURZU

Scaunul de spovedanie este locul unde, poate mai mult ca in alte situatii, ne poate fi de folos o astfel de autoevaluare, ce porneste de la premisa ca ispita fariseismului este prezenta si astazi, si va fi asa pana la sfarsitul veacurilor. 

Asa cum se stie, anul acesta este dedicat sfantului maslu si ingrijirii bolnavilor. La slujba acestei sfinte taine, se citesc sapte pericope din Evanghelii, intre care prima face referire la pilda samarineanul milostiv pe langa care trec, nepasatori, un preot si un levit (v. Luca 10, 25-37). S-a constatat ca, uneori, cate un slujitor prefera ca, in loc de a rosti intocmai versetul in care se spune ca „un preot se cobora pe calea aceea” (Luca 10, 31), sa rosteasca „un preot al Legii vechi se cobora pe calea aceea” sau chiar „un cuvios oarecare se cobora pe calea aceea”. Drept justificare a schimbarii textului se invoca faptul ca, rostit ca atare, textul poate sminti, prin faptul ca ar parea ca face referire la un preot precum cei din zilele noastre. Si atunci apare specificarea „al Legii vechi” sau eufemismul „un cuvios oarecare”. Aceasta mica si „nevinovata” modificare nu este deloc un amanunt de neluat in seama, ci constituie un serios prilej de reflectie asupra preotiei si asupra crestinismului de astazi. Evident ca in mintea celui care schimba astfel textul se afla dorinta de a se delimita de nemilostivirea acelui preot din parabola (al Legii vechi, intr-adevar!) si ar vrea sa sugereze ca preotul de azi, fidel marturisitor al lui Hristos, nu ar mai trece nepasator pe langa un om aflat in suferinta. Dar este si un reflex al clericului care este atacat astazi de unele confesiuni neoprotestante, confesiuni care-si invata adeptii ca preotii sunt cei care L-au rastignit pe Mantuitorul pe cruce, iar preotii de astazi nu sunt decat urmasii acelora, de acum doua mii de ani, atacul asupra preotiei sacramentale constituind un argument pe care-si cladesc retorica indreptata impotriva Bisericii bimilenare. Preotia Vechiului Testament este insa doar o prefigurare a celei consacrate de Hristos si, dincolo de denumire si de unele elemente de cult (cum ar fi tamaierea), preotul crestin este cu totul altceva decat era, in vechime, preotul templului iudaic. Cu atat mai stranie este obsesiva acuzare a preotilor de azi ca fiind ucigasi ai lui Hristos, in conditiile in care El a lasat tocmai acestor slujitori ai altarului harul de a fi „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1) si de a oferi credinciosilor insusi trupul si sangele Sau, pe care le-a jertfit pe Sfanta Cruce. Citeşte mai departe…

Categories: Diverse Tags:

Pr. Constantin Sturzu: ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

iulie 28th, 2012 Fără comentarii

Pr. Constantin Sturzu:

ÎNMULŢIREA PÂINII, FĂRĂ CIRC

 

 

In afara de painea euharistica, atunci cand e cinstita ca atare!, orice alta „paine” are in sine ispita de a se asocia si cu un (chiar daca mai modern) „circ”.

Preocuparea de a identifica metode eficiente de manipulare a populatiei exista inca din cele mai vechi timpuri. Si in antichitate (a se vedea acel „poporul poate fi condus daca are paine si circ”), si in perioada medievala sau in modernitate, dar mai ales in vremurile contemporane s-a cristalizat o adevarata stiinta avand ca obiect aceasta maniera de a controla masele. De la politicieni la conducatori de miscari (pseudo)religioase sau de alta natura, de la oameni de afaceri pana la sportivi sau actori din industria divertismentului, poti gasi un interes crescand pentru mijloacele si metodele prin care sa fii cat mai pregatit spre a seduce un public tinta. Desigur, pentru publicul larg, este greu de sesizat in spatele unei campanii publicitare sau in declaratiile de dupa un meci de fotbal faptul ca totul este extrem de bine calculat pentru a atinge un anumit scop. O reclama seduce, de multe ori, printr-o componenta artistica, printr-un clip foarte bine realizat, care misca inimile, iar o declaratie a unei persoane implicate intr-o competitie sportiva e receptata de cele mai multe ori ca o reactie spontana, care dezvaluie ceva din trairea (autentica, vezi bine!) a celui cu pricina. Lucrurile s-au rafinat atat de mult, specialistii care consiliaza sunt atat de bine pregatiti, incat rareori mai vezi pe cate cineva pus pe ganduri si receptand in mod critic un mesaj public, cautand sa intrezareasca ce se afla dincolo de mesajul „la vedere”. Cu siguranta exista, ca peste tot, si exceptii; sunt convins ca mai exista, in orice domeniu, si oameni sinceri in intentiile si in declaratiile lor, dar tendinta generala este aceea de a manipula in mod voit. Citeşte mai departe…

Categories: Predici Tags:

PR. CONSTANTIN STURZU: De ce nu au urcat feministele pe Golgota

aprilie 28th, 2012 Fără comentarii

De ce nu au urcat feministele pe Golgota 

 

 

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

Daca ar fi ramas la nivelul unui feminism nivelant al oricaror diferente dintre barbat si femeie, mironositele ar fi ratat si Golgota si Invierea, nu ar mai fi fost primele mesagere ale singurului lucru nou sub soarele istoriei, rostind cele dintii: Hristos a inviat!

O discutie despre conceptia crestina asupra rolului si locului femeii in familie si, in general, in societate, daca este purtata intr-un spatiu secularizat, are cele mai mari sanse sa plece de la prejudecata ca Biserica injoseste femeia, argumentele fiind cele de genul: in Biserica (si in Biblie) se spune ca barbatul trebuie sa fie cap femeii, ca femeia trebuie sa se teama de barbat, ca, de fapt, femeia este socotita doar ca un ajutor al barbatului (a se vedea Facere 2, 18-23) si multe altele de genul acesta. Astfel de probleme ridicate, de regula, de persoane din afara Bisericii sint binevenite, intrucit ne ofera sansa de a oferi unele explicatii edificatoare pentru cei care chiar le cauta. Nu voi intra prea mult in explicarea acestor cuvinte despre relatia dintre barbat si femeie, intrucit altul e subiectul articolului de fata. Voi aminti doar ca femeia se supune barbatului nu oricum, ci asa cum barbatul se supune lui Hristos – e vorba de o ierarhie in ordine duhovniceasca pentru ca in Biserica lui Hristos e o anumita rinduiala si fiecare isi are un loc al sau, fara ca unul sa fie mai de cinste si altul mai de necinste. Femeia trebuie sa se teama de barbat nu in sensul de a nu-i fi frica sa fie agresata de acesta, ci avind un barbat care o iubeste atit de mult („precum Hristos isi iubeste Biserica” – acesta ar trebui sa fie nivelul), adica purtindu-i o dragoste care merge pina la sacrificiul suprem, sa se teama ca nu cumva sa piarda o astfel de iubire. Citeşte mai departe…