PELERIN ORTODOX

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: 

Duminica a 15-a după Rusalii „Porunca cea mai mare din Lege“

(Matei 22, 35-46)

Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat, lumina şi viaţa, opuse întunericului şi morţii 

[…] Cuvântul şi lumina au în­tre ele şi comunică viaţa, în­tru­cât Cuvântul şi Lumina au în­tre ele iubirea şi bunătatea. Cu­vân­tul, ca Fiul lui Dumnezeu, iu­beş­te pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, iar ca atare, poate arăta iubirea şi bunătatea către oameni. Iu­bi­rea şi bunăta­tea unui om se re­flec­­tă pe faţa lui ca lumină, pentru că e deschis celorlalţi, pentru că se dăruieşte lor. Bu­nătatea e (pre­zentă) şi la voinţa persoanei de a se dărui, ca şi lu­mina. De a­­ce­ea, cel ce-şi trăieşte firea a­de­­vă­rată e fe­ricit el însuşi, dân­du-se (devenind) şi ca lumină, ca sens altora. Dacă iubirea şi bu­nă­tatea iradiază din om ca lumi­nă, cu atât mai mult iradiază din Fiul şi Cuvântul lui Dum­nezeu cel întrupat, devenit Cu­vân­tul comunicat, revelator, lu­mi­­nător şi iubitor, în mod accesi­bil, oamenilor. Iubirea Lui, vă­zu­tă ca Lumină şi pe faţa tru­peas­că a Lui, arată că materia poa­te deveni mediu comu­nicabil al stării spirituale, poate fi tran­sfi­gurată de spirit. Între materie şi spirit nu se menţine o opoziţie sau o despărţire de nedepăşit. Da­că lumina (spirituală) este e­xis­­tenţă comunicativă prin sine, iar această comunicare o face din iubire şi bunătate, însăşi e­xis­­tenţa con­ştientă are în ea bu­nă­tatea comunicativă ca lumi­nă, sau ca o pornire luminoasă pro­dusă şi susţinută de iu­bire. Citeşte mai departe…

CUVÂNT TEOLOGIC AL PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII:

DARUL LUI DUMNEZEU CĂTRE NOI

 (…) Lumea e făcută cu o existenţă şi cu un sens lipsite de integritate, pentru ca să-şi găsească această integritate în plenitudinea de existenţă a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi orientali au spus că toate cele create sunt numai existente, singur Dumnezeu este existenţa existentă. Aceasta vrea să spună că lumea este o existenţă neexistentă deplin, prin sine, putând exista deplin numai prin Dumnezeu, singurul existent deplin prin Sine. Amestecul de existenţă şi non-existenţă al lumii şi deci de sens şi non-sens al ei, privită în ea însăşi, îşi găseşte sensul când e considerată ca cerându-se prin însăşi constituţia ei după completarea prin plenitudinea de existenţă şi de sens a divinităţii.
 Înţelegerea acestui caracter al lumii ne este deschisă de aplicarea la lume a noţiunii de dar.

 Lumea e darul lui Dumnezeu, ca subiect cu o conştiinţă şi putere supremă, către oameni. Lucrurile imprimate de o raţionalitate, dar inconştientă, n-ar avea nici un sens prin ele însele, dar au un sens când se ia în considerare aspectul lor utilizabil pentru o raţiune conştientă. La fel, darul nu se produce prin el însuşi şi nu-şi are sensul în el însuşi, dar are o raţionalitate utilizabilă pentru cel ce-l primeşte. Însă darul nu satisface deplin prin el însuşi, ci are un sens deplin numai prin faptul că aduce cu sine în raţionalitatea lui utilizabilă mărturia iubirii persoanei care-l dă, ca un vehicul care poartă cu sine această iubire ce voieşte să procure ceva de folos persoanei pe care o iubeşte. Lumea nu are un sens dacă nu e înţeleasă ca darul lui Dumnezeu către oameni.  Citeşte mai departe…

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

(Luca 8, 26–39)

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât numele lor grecesc – πᾴθη – cât și cel latinesc – passiones, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută astâmpărarea și nu și-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția. Același lucru îl spune și Dostoievski (1).

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută (2), se potrivește despre orice patimă.
Citeşte mai departe…

Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

Mai ales după 1948, ca majoritatea profesorilor de teologie, părintele Dumitru Stăniloae era în atenţia Securităţii. Deşi se mutase de la Sibiu, părintele profesor era considerat un apropiat al mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului şi prieten al episcopului orădean Nicolae Popovici. Însă poate ceea ce deranja cel mai mult organele de represiune era statura teologului Dumitru Stăniloae, poziţie care îi conferea un respect aparte din partea vlădicilor ortodocşi, a patriarhului, chiar dacă nu se vedea acest lucru, dar mai ales dinspre studenţii teologi şi preoţii care participau la cursurile de îndrumări misionare. În acest sens am selectat două fragmente din documentele fostei Securităţi, care ilustrează stima de care se bucura părintele Stăniloae. În iunie 1957, când regimul comunist de la Bucureşti se pregătea de un nou val de represiune, un agent al Securităţii informa: „Este socotit ca teologul reprezentativ, cel mai adânc cunoscător al problemelor religioase, de doctrină şi mistică. Nici unul din profesori nu primeşte la institut atâtea scrisori ca D. Stăniloae, ceea ce dovedeşte că are legături foarte întinse. Numele de mare teolog şi l-a creat prin câteva studii de mari proporţii publicate între anii 1930 şi 1942 şi mai ales prin publicarea cărţii Filocalia în patru volume. (….) Este în stare ca despre o singură idee să facă un articol de 60 de pagini. Citeşte mai departe…

Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni, judeţul Braşov. În anul 1927, a terminat facultatea şi a susţinut teza de licenţă în teologie cu tema „Botezul copiilor”, sub îndrumarea prof. Vasile Loichiţă. În acelaşi an a primit, din partea mitropolitului Nicolae Bălan, o bursă la Atena, pentru studiile de doctorat. În anul 1928, la Munchen, a frecventat cursurile prof. A. Heisenberg. În primăvara anului 1929, a plecat la Berlin şi Paris pentru studii şi cercetări asupra vieţii şi operei Sf. Grigore Palama, rămânând la întoarcere două luni la Belgrad, pentru studii de Patristică. La numai 26 de ani, la 1 septembrie 1929, a fost încadrat ca profesor la Academia Teologică din Sibiu. A primit hirotonia în diacon la data de 8 octombrie 1931 iar în anul 1932, cea în preot. Citeşte mai departe…

IN MEMORIAM: Dumitru Stăniloae – Părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale