Arhive etichete: Pr. Zaharia Zaharou

Arhim. Zaharia Zaharou: Întrebări și răspunsuri la articolul „Încordarea isihiei”

Legături: 

Toată însuflarea de a tinde spre Împărăția Cerurilor vine din conștientizarea sărăciei noastre duhovnicești, care ne ajută să ne smerim duhul și să ne atârnăm viața de Cel ce poate să ne mântuiască. În criza prin care trecem acum, ne dăm seama de fragilitatea și deșertăciunea acestei vieți, pe care și înțeleptul Solomon a exprimat-o prin cuvinte înalte (Ecl. 1:2). Această însemnată conștiință ne va da putința să facem pasul cel drept și să căutăm viața cea nestricăcioasă (vezi Evr. 7:15) pentru care am fost meniți. Această pandemie este o provocare pentru noi și suferim cu toții, însă dacă cercetăm tradiția noastră, vom afla răspunsuri care ne vor da puterea și însuflarea nu doar să trecem de încercarea acestui coronavirus, ci și de a ieși din orice încercare părtași biruinței pe care Domnul nostru a câștigat-o prin moartea și Învierea Sa. Mai ales în zilele grele de acum, este extrem de important să înțelegem marea tradiție a Bisericii noastre, așa cum este ea exprimată în nevoința isihiei (liniștirii). „Isihia” este un termen tehnic în Tradiția Ortodoxă, care înseamnă a sta în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă, chemând Numele lui Hristos.

Dumnezeu l-a zidit pe om cu o minunată inimă adâncă, care poate purta o simțire dumnezeiască și Îl poate cunoaște pe Dumnezeu (vezi Pilde 15:14). Atunci când această inimă este curățită și devine sălaș al Împăratului împăraților și al Domnului domnilor, ea devine de mare preț: Însuși Dumnezeu este cu luare aminte asupra ei, Își ațintește privirea și cercetează o astfel de inimă de dimineața până seara și de seara până dimineața. Pentru noi, problema este cum să ne slobozim inima din apatia în care am decăzut, pentru că trăim într-o lume a patimilor. Am pierdut treptat simțirea lui Dumnezeu, care ni s-a dăruit în sfântul Botez. Trebuie să ne aflăm inima și să ne reunim ființa, pentru că atunci când întreaga noastră ființă este adunată în inimă, primim tămăduire. Doar cu o inimă tămăduită, în stare a deveni sălaș al harului lui Dumnezeu, putem sta înaintea Domnului și Îi putem vorbi cu întreaga ființă. Întregul țel al tradiției ascetice isihaste a Bisericii noastre este acela de a ne ajuta să ne aflăm inima adâncă și să învățăm cum anume mintea coboară în inimă și se unește cu ea, încât de acolo să ne putem întoarce întreaga ființă către Dumnezeu. Atunci inima noastră este copleșită de puterea vieții nestricăcioase, care este harul mântuirii lui Dumnezeu. Dacă suntem puternici în legătura noastră cu Dumnezeu, vom fi puternici în orice încercare din lumea aceasta și în relația noastră cu ceilalți.

Omul devine adevărat atunci când viețuiește cu inima, curățind-o necontenit și adunând har înlăuntrul ei. Când urmele harului ating o anumită plinătate, atunci „luceafărul va răsări în inima omului” (vezi 2 Petr. 1:19), și ziua biruinței duhovnicești va veni. Răul universal nu poate fi învins prin războaie sau mijloace omenești, ci este biruit chiar în inima omului. De aceea pentru noi, viața veșnică înseamnă a lucra inima și a cultiva această legătură de iubire cu Cel în Care credem. OMUL ADEVĂRAT NU POATE VIEȚUI ÎN AFARA INIMII. Toate bolile lumii moderne, fie sufletești sau trupești, își au obârșia în această despărțire a omului de propria inimă. Dacă voim să fim puternici și să facem față oricărei crize a acestei lumi cu folos, trebuie să ne descoperim inima, să ne reunim ființa înlăuntrul ei, și de acolo să ne întoarcem cu totul spre Dumnezeu. Atunci suntem cu adevărat după chipul și asemănarea Celui ce ne-a zidit.

Întrebare: Cum coboară mintea în inimă? Continuă să citești →

Părintele Zaharia (Zaharou) de la Essex: Încordarea duhovnicească a isihiei

Perioada liturgică pe care o străbatem acum se caracterizează prin așteptarea celui mai mare eveniment ce a avut loc sub soare, venirea pe pământ în Trup a lui Dumnezeu Mântuitorul.

Toate evenimentele mari din istoria sfântă a legăturii lui Dumnezeu cu omul au fost precedate de o perioadă de sfântă isihie pe care robii lui Dumnezeu au petrecut-o în prezența Lui. La începutul zidirii, Duhul Sfânt Se purta în tăcere deasupra prăpastiei neființei și dintr-o dată a adus la viață întreaga făptură. Iacov s-a luptat toată noaptea în rugăciune ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu înainte de a-l întâlni pe nemilosul său frate Isav. Moise și israeliții au păstrat tăcerea vreme de patruzeci de zile în pustie și abia apoi a pătruns Prorocul în norul slavei lui Dumnezeu. Iosua, fiul lui Navi, a stăruit în isihie împreună cu tot poporul timp de șapte zile în jurul zidurilor Ierihonului și în cea de-a șaptea zi trâmbița a sunat și zidurile s-au surpat de la sine. Prorocul Ilie a mers vreme de patruzeci de zile din Galileea la Muntele Horeb, stăpânit de un singur gând, anume de dorința de a pătrunde în prezența lui Dumnezeu, și rugăciunea lui a făcut să se pogoare din cer vijelie, cutremur, foc și, în cele din urmă, adierea de vânt lin în care era Dumnezeu. Iov a păstrat tăcerea în prezența prietenilor săi vreme de șapte zile, cercetând judecățile lui Dumnezeu, și când și-a deschis gura, cuvântul său a răsunat precum tunetul.

În Noul Testament, Sfânta Fecioară a primit bunavestire a Arhanghelului după mulți ani de viețuire isihastă în Sfânta Sfintelor. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut din tăcerea Tatălui. Hristos împreună cu ucenicii Săi au rămas în isihie timp de o săptămână, înainte să înceapă urcușul „în tăcere plină de rugăciune” pe muntele cel sfânt al Taborului, unde Domnul Și-a arătat slava Sa. Învierea lui Hristos a avut loc după ce timp de trei zile a tăcut „tot trupul omenesc”. Duhul Sfânt S-a pogorât în lume atunci când ucenicii erau adunați împreună în tăcere și se rugau într-un cuget.

Vedem așadar că duhul acestei minunate și uimitoare liniștiri are o mare însemnătate în săvârșirea oricărei lucrări dumnezeiești, iar Biserica, în esența ei, este marcată de isihie. Ce este, însă, isihia? În limbajul obișnuit, oamenii înțeleg prin termenul isihie odihnă, repaus, însă în limbajul ascetic el are o semnificație aparte. Isihia nu este o despuiere pasivă a minții după modelul nevoinței ascetice orientale, ci este ardoarea duhului care pricinuiește schimbări în inima omului. Ea zămislește înțelesuri și simțăminte care îl înalță pe om la o tot mai mare și desăvârșită plinătate a iubirii dumnezeiești și îl preaumplu de „pacea lui Hristos, care covârșește toată mintea”[1]. Această pace este singura care, ca o adiere lină, poate fi împărtășită și celor din jur. Isihia este încordarea extremă, dar totodată plină de pace a iubirii.

Continuă să citești →

Părintele Zaharia (Zaharou): Plânsul duhovnicesc. Iuțimea Duhului

Citiţi şi:

Plânsul duhovnicesc

Întrebare: Am putea spune că în mănăstire totul se întâmplă pur și simplu pentru că Dumnezeu călăuzește inimile celorlalți?

Răspuns: Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8:28), al celor care însetează a se pocăi și a plânge înaintea Lui. Dacă noi căutăm cu adevărat să Îi bineplăcem lui Dumnezeu, tot ce vedem, tot ce auzim sau gândim, toate vor contribui la împlinirea țelului nostru. De pildă, dacă ai înlăuntru acea minunată energie a plânsului, auzi păsările cântând și aceasta va avea un asemenea efect asupra ta încât vei începe să plângi. Privești la cărțile de pe raft și vezi titlul „În Numele Lui”, și aceasta îți înmoaie inima și plângi vreme îndelungată. Orice auzi, orice gândești  lucrează spre bine pentru că Îl iubești pe Dumnezeu. Nu este nimic mai adevărat și mai de preț înaintea lui Dumnezeu decât plânsul duhovnicesc. Atunci când plânge, omul este adevărat, chiar fără de greșală.

Întrebare: Poate teologia să devină o stare a sufletului nostru dacă nu am ajuns la nepătimire? Continuă să citești →

Arhimandrit Zaharia Zaharou: LACRIMILE, PAŞI CĂTRE VINDECAREA SUFLETULUI

12.1

Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.

Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca şi cum El ar unge sufletul cu o pensulă aşa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui Hristos se zugrăveşte pe inimă. Întocmai cum ne naştem din nou în apele Botezului, aşa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum primim pecetea untdelemnului sfinţit la Mirungere, tot aşa, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării. Continuă să citești →

Postul Mare, sărbătoarea renașterii duhovnicești

2Arhim-Zaharia-Zaharou-2_w2000_h1333_q100

Marți, 29 martie (2016), Casa de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia a fost gazda conferinței „Prin Postul Mare spre adâncul inimii”, susținută de arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia. Organizatorii evenimentului au fost Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Alba Iulia. Întâlnirea a fost moderată de pr. lect. dr. Florin Parasca.

Părintele Zaharia, o prezență deja obiș­nuită pentru cre­dincioșii din România, a vorbit în introducerea cuvântului său despre mulțumirea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu pentru perioada pe care o parcurgem acum.

Apoi, invitatul a arătat semnificațiile duhovnicești ale duminicilor din perioada Triodului, cu accent pe cele din Post, pentru că fiecărei săptămâni îi este închinată o temă care conține o învățătură aparte, prin care Biserica își ajută mădularele să găsească adâncul inimii. Mângâierea duhovnicească care izvorăște din medi­tațiile propuse de Biserică alină totodată asprimea nevoinței postului. Pildele primelor două duminici premergătoare postului, a vameșului şi a fiului risipitor, sunt modele de rugăciune, de căutare a lui Dumnezeu și de întoarcere către El prin pocăință. Continuă să citești →

Arhim. Zaharia Zaharou: Puțini se vor mântui și mulți se vor pierde?

Puțini se vor mântui și mulți se vor pierde?

„Dacă nu ne iubim vrăjmaşii, suntem încă departe de duhul mânturii.”

Care este învăţătura Părintelui Sofronie despre mântuirea oamenilor în general? Se spune în Evanghelie: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” Contemplăm zidirea omului şi măreţia gândului lui Dumnezeu de a-l mântui pe om pentru veşnicie. Cum se împacă acestea cu faptul că puţini află calea cea îngustă care duce la viaţă? Versetul pe care l-am citat ne spune oare că puţini se vor mântui şi mulţi se vor pierde? Iar dacă este aşa, atunci cum se potriveşte aceasta cu măreţia gândului lui Dumnezeu pentru om?

Dacă vă spun ce credea Părintele Sofronie despre aceasta, probabil că vă va duce la deznădejde, aşa cum şi pe mine mă duce uneori la deznădejde. El mărturiseşte că a trăi creştineşte este cu neputinţă, creştineşte se poate numai muri. Aceeaşi idee o întâlnim şi la Sfântul Apostol Pavel care spunea că moare în fiecare zi pentru ca Hristos să rămână viu înlăuntrul său. De asemenea, Părintele obişnuia să-l citeze pe Sfântul Siluan care zicea: „Dacă nu ne iubim vrăjmaşii, suntem încă departe de duhul mânturii.”

Continuă să citești →

Poţi îndura durerea numai dacă iubeşti şi te rogi

1.2

În Vechiul Testament se spune că dragostea este la fel de tare ca moartea, dar Noul Testament ne învaţă că iubirea de Dumnezeu e mai puternică decât moartea. Aşadar, dacă am răbdat ruşine pentru Hristos, iar El ne-a dăruit în schimb energia dragostei Sale, atunci suntem în stare să suferim şi să trecem prin necazuri fără să le simţim greutatea, necazuri pe care altminteri nu le-am putea înfrunta. Cuvintele Domnului către Sfântul Siluan ‒ „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” ‒ ne arată limpede că tot cel ce se socoteşte pe sine vrednic de iad nu mai poate cârti împotriva vreunui cuvânt aspru sau a vreunei boli, fiindcă el deja s-a osândit pe sine la chinurile iadului. Vedeţi cum prin suferinţa de bunăvoie şi osândirea de sine ajungem să nu mai luăm în seamă la celelalte necazuri, întrucât noi deja l-am ales pe cel mai aspru dintre ele, singurul pe care îl merităm cu adevărat. Cei care păşesc pe această cale nu numai că nu se lasă răpuşi de suferinţele acestei vieţi, dar uneori primesc chiar harul de a se tămădui de boli incurabile. Continuă să citești →

Video: Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou – „Importanța studierii Sfinților Părinți” (Iași, 22 octombrie 2015)

Video: Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou – „Importanța studierii Sfinților Părinți” (Iași, 22 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a (Întrebări și răspunsuri)

Conferința cu tema „Importanța studierii Sfinților Părinți”, susținută de Pr. Arhim. Zaharia Zaharou (Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Essex), ucenic al Fericitului Sofronie Saharov, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, 22 octombrie 2015.

Arhimandritul Zaharia Zaharou: Despre ruşinea la spovedanie

Arhimandritul Zaharia Zaharou: Despre ruşinea la spovedanie

Întrebarea 2: Cum aţi definiruşinea? Şi ar putea osândirea de bunăvoie să fie înţeleasă într-un moddăunător nouă şi care ar putea duce chiar la deznădejde?

Răspunsul 2: Da, osândirea de sine poate deveni un lucru morbid, dacă nu este însoţită de credinţă, de încredere în Dumnezeu. Dar dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine. Îmi amintesc că atunci când am devenit duhovnic la mânăstire, Părintele Sofronie mi-a spus: „Încurajează-i pe tinerii care vin la tine să spovedească tocmai acele lucruri de care le este ruşine, pentru că acea ruşine se va preface în energie duhovnicească, ce poate birui patimile şi păcatul”. În spovedanie, energia ruşinii se preschimbă în energie îndreptată împotriva patimilor. Cât despre o definiţie a ruşinii, aş spune că aceasta este lipsa curajului de a ne vedea pe noi înşine aşa precum ne vede Dumnezeu. Continuă să citești →

Arhim. Zaharia Zaharou: DESPRE ASCULTARE

Arhim.  Zaharia Zaharou: DESPRE ASCULTARE

Întrebarea 9: Noi preoții avem o parohie și o familie. Cum putem noi, ca familie, să ne găsim un refugiu duhovnicesc în viața monahală?

Răspunsul 9: Nu cred că dumneavoastră puteți duce o viață monahală. Cred că e o greșeală atunci când unii duhovnici monahi impun ascultare oamenilor care trăiesc în lume. Ascultarea este numai pentru monahi, în mânăstiri, unde toată viața este rânduită în numele lui Dumnezeu și în vederea slujirii Liturghiei. Nu poți aștepta ascultare de la oamenii care trăiesc în lume. Acolo există alte reguli. Dar toți avem datoria ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să vă cinstiți soția și soția trebuie să vă cinstească, la rândul ei. Trebuie să fiți deschiși și sinceri, neținând nimic tăinuit unul față de celălalt; și puteți să vă luați la întrecere: cine va face mai mult voia celuilalt. Atunci viața e minunată. În ceea ce privește copiii, eu nu cred că prin cuvinte se învață sau primesc ei duhul lui Dumnezeu. Am să vă spun o întâmplare. Știu un preot care are trei fii. Niciodată nu le-a ținut „predici” și toți sunt în Biserică acum, unul dintre ei este chiar cleric. Iată cum făcea acest preot: aștepta până se duceau toți la culcare și după ce adormeau, mergea, îngenunchea lângă patul lor și se ruga o vreme și astfel, duhul rugăciunii tatălui se împărtășea fiilor săi. Niciodată nu le-a ținut lecții, ci vorbea cu Dumnezeu și Dumnezeu grăia inimilor lor. Acum unul dintre ei este diacon și ceilalți doi sunt cântăreți în parohia lui. Uneori credem că prin cuvinte putem face mare lucru. Însă când vrem să-i ajutăm pe oameni, de multe ori aduce mai multă roadă dacă vorbim cu Dumnezeu și Îl lăsăm pe El să găsească o cale de a grăi inimii lor.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 174)

Arhim. Zaharia Zaharou: RUŞINEA LA SPOVEDANIE SCOATE INIMA LA SUPRAFAŢĂ

Arhim. Zaharia Zaharou: Ruşinea de la spovedanie scoate inima la suprafaţă 

Părintele Zaharia Zaharou va conferenția la Deva – Accent Media – presa judetului Hunedoara

„Vedem asta în viața multora care vin la noi: cu cât e mai mare rușinea îndurată cu smerenie, recunoscându-se păcătoși înaintea Domnului, cu atât este mai mare harul ce-l primesc ca să-și îmbunătățească viața și să pună un nou început.”

 Mi se pare că cel mai greu lucru de făcut este depășirea stării de rușine. Oamenii nu vin să se spovedească chiar dacă au sufletul plin de păcate și asta îi apasă pentru că nu pot depăși starea de rușine ca să-și mărturisească păcatele. Cum să-i ajutăm pe oameni în acest sens?

Arhim. Zaharia Zaharou: Cred că puterea de îndura rușinea este un dar de la Dumnezeu. Tânăr fiind și fără prea multă experiență de duhovnic, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încurajez pe tineri să mărturisească mai cu seamă lucrurile de care le este rușine, pentru că dacă învață să facă asta, rușinea este transformată în putere împotriva patimilor și vor depăși păcatul. Chiar asta s-a petrecut în persoana lui Zaheu. A îndurat rușinea nefiind obligat de cineva, și Domnul, Care se îndrepta spre Ierusalim ca să poarte Crucea rușinii, l-a văzut pe Zaheu rușinat de El și a recunoscut în acesta un duh de smerenie asemănător cu al Său. Zaheu s-a așezat în chip profetic în calea Domnului, pe calea Crucii și tot profetic taina Crucii și a Învierii lui Hristos a luat ființă și în sa. Inima i-a fost lărgită și cuprinsă de puterea credinței. Hristos ne-a mântuit prin Crucea rușinii și astfel când îndurăm rușine pentru El, aceasta este primită ca o recunoștință din partea noastră iar ca răsplată El ne trimite harul Său care înnoiește viața. Continuă să citești →

Conferinţă susţinută la Cluj-Napoca de părintele Zaharia Zaharou de la Essex: „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Conferinţă susţinută la Cluj-Napoca de părintele Zaharia Zaharou de la Essex: „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Silviu Dascălu
Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei“

Părintele Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, s-a aflat săptămâna trecută, la invitaţia IPS Mitropolit Andrei, ca oaspete al Arhiepiscopiei Clujului, unde a susţinut două conferinţe duhovniceşti. Prima conferinţă a fost susţinută marţi seara, când s-a întâlnit cu elevii Seminarului Teologic şi cu cei ai Facultăţii de Teologie din Cluj-Napoca.

Cea de-a doua conferinţă a fost susţinută în faţa studenţilor creştini ortodocşi din Cluj-Napoca, tema ei fiind „Zidirea Inimii prin primirea ruşinii din Taina Spovedaniei”.

În Rai, a arătat părintele, protopărinţii noştri, Adam şi Eva, erau amândoi goi şi nu se ruşinau. Purtau veşminte nestricăcioase şi duhul le era întors către Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam şi-a întors privirea către lumea zidită, încălcând astfel porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veşmântul cel luminos al suflării dumnezeieşti. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi.

„Ruşinea a intrat atunci în viaţa lor, iar ei au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputinţă a mai sta înaintea Bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la faţa Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu şi s-a înstrăinat de viaţa cea dumnezeiască, încât au ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte şi cu inimă împietrită să zică: „nu este Dumnezeu”. Încă din Rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fost rănită de moarte şi supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai să tămăduiască firea omenească, a venit smerit, în chip de om, a luat asupra Lui ruşinea noastră şi prin Învierea Sa s-a îmbrăcat iarăşi în sfântul şi neprihănitul veşmânt al slavei Sale celei fără de pată. A depărtat de la noi orice urmă de ruşine, de vreme ce, zice Scriptura, „toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui””, a arătat părintele Zaharia. Continuă să citești →