MOARTE ȘI ÎNVIERE
† SEBASTIAN
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,
Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Probabil, unii vor spune că nu s-ar cuveni să aducem vorba despre moarte în această zi de „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”[1]; că acolo unde bucuria Învierii cuprinde întreaga creație, pomenirea tristeții nu-și mai are locul, precum cântă Biserica: „Răsărit-a primăvara, veniţi să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniţi să ne veselim!”[2]. Însă, pentru o pătrundere deplină a sensului învierii, cred, trebuie înțeles mai întâi firescul morții.
Îndeobște, înțelegerea Învierii este cu mult diferită de cea a morții. Astfel, dacă în Înviere unii cred, iar alții nu, moartea este o certitudine pentru tot cel ce s-a născut și se va naște din femeie (Mt. 11, 11). Părintele Rafail Noica definea viața aceasta pământească drept devenire a omului întru ființă pentru “nașterea întru Împărăția cea neclătită”, ca parcurs de creștere a noastră de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu. Aspectul acesta este descris foarte clar în cadrul slujbei înmormântării, unde Sfântul Ioan Damaschin ne predă o adevărată lecție de viață, prin aceea că subliniază tot rostul plăsmuirii și al devenirii noastre, în cuvinte pe cât de simple, pe atât de clare. Dar, oare, înțelegem noi cum se cuvine moartea, sau rătăcim printre credințe și practici, care mai de care mai necreștine?
Cu părere de rău constatăm că, uneori, nici cei implicați în viața Bisericii nu și-au însușit corect linia ortodoxă a vieții de dincolo! Astfel, unii transformă firescul morții în disperare sau chiar necredință, iar alții ─ prin instituția bocitoarelor, ori a diferitelor practici de sorginte păgână ─ o aruncă în derizoriu.
Dreptslăvitori creștini,
Realitatea vieții de aici ne este cunoscută, iar pe cea a raiului și a iadului ne-a arătat-o Hristos, Care S-a pogorât „în mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le”[3] cu a Sa prezență, dar nu înainte de a ne făgădui moștenirea „împărăţiei pregătită de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Unanima mărturie a Bisericii ne arată că, până la obșteasca judecată, trupul care s-a dat pământului din care a fost tocmit își așteaptă învierea, pentru a primi plată împreună cu sufletul care a locuit întru el, căci „dacă sufletul ar fi purtat singur lupta pentru virtuți, numai el ar fi încununat, iar dacă numai el s-ar fi tăvălit în plăceri, pe bună dreptate numai el s-ar fi pedepsit. Dar, pentru că nici virtutea, nici viciul nu le-a săvârșit sufletul fără trup, amândouă vor avea parte de răsplată”[4].
Pomenile, indiferent că sunt pentru cei vii sau pentru cei adormiți, nu ajung să fie consumate trupește, fizic, de către cei pomeniți, căci „bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte” (1 Cor. 6, 13). E drept că, după slăvita Sa Înviere, Mântuitorul Hristos a mâncat, dar nu dintr-o trebuință trupească, ci ca încredințare incontestabilă a ucenicilor cu privire la realitatea sculării Sale din morți, căci: „actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total, încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că Spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va (mai putea) învia”[5].
Finalitatea ofrandelor se regăsește în fapta cea bună pentru sufletele noastre sau ale celor care au adormit întru nădejdea învierii, iar cei care se împărtășesc din acestea devin împreună-rugători pentru sufletele celor pomeniți, „care simt o mare mângâiere și bucurie, pentru că pomenirea din inimă este lucrul de căpetenie din partea noastră, iar din partea Bisericii lui Dumnezeu – Jertfa nesângeroasă”[6].
Citeşte mai departe…
Comentarii recente