Arhivă

Post Tăguit cu ‘Sfântul Vasile cel Mare’

CUVINTE DE LA SFINŢII PĂRINŢI DESPRE BLÂNDEŢE

ianuarie 14th, 2015 Fără comentarii

Omul smerit este şi blând. Aceasta însă nu înseamnă că toţi cei blânzi sunt şi smeriţi. Blândeţea trebuie să aibă şi smerenie, căci dacă nu are, se poate ca din afară să pară cineva blând, dar înlăuntrul său să fie plin de mândrie şi să spună: „Ăştia sunt bolnavi la cap! Lasă-i să vorbească!”.

Întocmai ca acel monah pe care Părinţii îl vedeau că nu riposta deloc când îi făceau observaţii sau îl mustrau, dar, cu toate acestea, viaţa lui în ansamblu nu îi convingea. De aceea odată l-au întrebat: „Atunci când te certăm, ce gând pui în mintea ta de nu vorbeşti?”. Iar el le-a răspuns: „Zic în sinea mea: «Lasă-i în pace! Sunt nişte proşti!»”. Adică îi dispreţuia.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, pp. 177-178)

Învățături patristice despre blândețe

 

Sfântul Nectarie, în Cartea sa „Cunoaște-te pe tine însuți”, spune referitor la virtutea blândeții: „Blândețea este liniștea sufletului care Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele său. Blândețea este o virtute iubită de Dumnezeu, care pricinuiește plăcere tuturor celor ce privesc chipul ei. Blândețea caracterului se revarsă ca o frumusețe și îmbogățește cu Har întreg etosul său, aducând plăcere tuturor celor care-l văd. Blândețea este o bogăție neprețuită, este un nume dumnezeiesc, este o harismă dumnezeiască, este scara care îl suie pe om la Cer.

Citeşte mai departe…

Troparul Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie)

ianuarie 30th, 2012 Fără comentarii

Troparul Sfinţilor Trei Ierarhi:

Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur


(30 ianuarie)


„Pe acesti trei luminători mai mari ai dumnezeirii cei întreit strălucitoare, pe cei ce luminează lumea cu razele dumnezeieştilor învăţături, pe râurile înţelepciunii cele cu miere curgătoare care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu, pe Marele Vasile şi de Dumnezeu cuvântătorul Grigorie, împreună cu slăvitul Ioan, cel cu limba şi cu cuvintele de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne cu cântări să-i cinstim; că aceştia Treimii pururea se roagă pentru noi.”

O prietenie omenească: Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul

ianuarie 1st, 2012 Fără comentarii

O prietenie omenească: Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul

*

Cunoscut ca unul dintre cele mai dinamice figuri ale creştinismului antic, episcopul Vasile al Cezareei Capadociei a fost numit „cel Mare” încă din timpul vieţii (330-379). Provenind dintr-o familie creştină bogată şi educată, l-a întâlnit cu ocazia primelor studii din Cezareea pe Grigorie din Nazianz, cu care avea să lege o prietenie pe viaţă şi împreună cu care va fi cinstit peste veacuri în rândul celor mai mari trei teologi ai Bisericii vechi.

După o perioadă de studii în Constantinopol, Vasile a studiat timp de şase ani la Atena, loc în care s-a arătat deosebit de interesat de mersul vieţii creştine (bisericeşti) – deşi nu era încă botezat – şi unde l-a regăsit pe Grigorie, student excepţional şi la fel de dedicat Bisericii.

După mărturia acestuia din urmă, s-a putut reconstitui modul aproape ideal în care a decurs studenţia lor. Astfel, spune Sf. Grigorie, petreceam în frica lui Dumnezeu şi duceam o viaţă liniştită… nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toate prin cuvânt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele bune.

Sosită vremea terminării studiilor, toţi cunoscuţii din Atena, inclusiv profesorii lor, şi-au dorit ca aceştia – îndeosebi Grigorie, care era mastru în arta elocinţei – să rămană acolo; ei, însă, au dorit să se reîntoarcă în patrie. După ce a petrecut anul 355 în Capadocia, unde a predat retorică, Sf. Vasile pleacă pentru o vreme pentru a vizita mănăstirile şi sihăstriile din Siria, Palestina și Egipt. La întoarcere, este botezat și începe o viață monastică, mai ales la îndemnul surorii sale mai mari, Macrina. Deși invitat să i se alăture, Grigorie a ales să ducă o viață cărturărească în propria sa casă.

Prieteniacelor doi este una dintre cele mai remarcabile şi are putere de exemplu deopotrivă datorită tăriei sale (dată mai ales de marea lor credinţă) şi datorită slăbiciunii sale (dată de firea lor omenească, atât de diferită).

Pentru soliditatea prieteniei poate sta mărturie Panegiricul scris de Sf. Grigorie la moartea marelui său prieten, sau cuvinte precum urmatoarele, din memoriile aceluiaşi: Căci de când am ajuns la atâta încredere încât să ne spunem şi adâncurile inimii, eram legaţi unul de altul de un dor şi mai mare; întucât comuniunea în intenţii era garanţia creşterii în comun.

Pentru slăbiciunea prieteniei, ne stau la îndemână amintirile Sf. Grigorie, care mărturiseşte necazurile pe care Sf. Vasile i le-a provocat în partea a doua a vieţii sale. Căci, deşi cunoştea că prietenul său nu îşi dorea să devină episcop, Sf. Vasile, datorită în primul rând firii sale dinamice, dar mai ales a determinarii de a dezvolta relaţii de tip politic (cu autoritățile imperiale, dar şi cu celelalte partide creștine din epocă), i-a impus Sf. Grigorie renunțarea la viața sa filozofică închinată lui Dumnezeu și intrarea în cler, chiar și când (sau mai ales pentru că) a fost vorba de o episcopie cu totul minoră (într-un cătun numit Sasima).

Sf. Grigorie, care fusese făcut preot cu forța de tatăl său, Grigorie cel Bătrân, folosește cuvinte destul de grele arătând că, dincolo de elogiile pe care i le făcuse la moarte lui Vasile, acesta din urmă a avut scăderile sale în relația dintre ei. El nu a respectat dorința lui Grigorie de a-și duce înainte viața contemplativă, iar când l-a forțat să ocupe un scaun episcopal, acesta s-a dovedit a fi un act pur politic, de vreme ce târgul desemnat se afla disputat de doi episcopi rivali și era un loc plin doar de străini și rătăcitori.

Cu o ironie fină, Sf. Grigorie trimite mai întâi la vechea lor prietenie: În studiile din tinerețe, poate nu te-ai socotit superior, și cu siguranță odinioară chiar nu te-ai socotit; iar dacă te-ai fi socotit, probabil că un judecător imparțial dintre cei ce ne cunosc pe amândoi te-ar fi reținut. Sf. Grigorie nu înțelege cum Vasile, cel care odinioară îl socotise primul între prieteni, a putut nesocoti legea prieteniei: Ieri eram lei; astăzi eu sunt o maimuță, iar pentru tine e puțin lucru să fii și un leu. Astfel,deși în celelalte era cu totul în afara minciunii, Vasile era pentru mine un mincinos, spune Sf. Grigorie, căci, deși îl auzise de nenumărate ori că, după moartea părinților săi, își dorea o viață eremitică, episcopul Cezareei îl forța să urce în scaunul episcopului.

Desigur, în ciuda supărării suferite de Sf. Grigorie, motivul avut de Sf. Vasile poate fi apreciat de noi mult mai pozitiv, în contextul său istoric. Aflată în dispută cu guvernarea imperială care susținea o formă de arianism, partida episcopilor niceeni, inclusiv Sf. Vasile, ducea o luptă pentru independență și pentru deținerea a cât mai multe episcopii, în Capadocia și în tot Răsăritul condus de împăratul Valens. Sf. Grigorie vede însă, în aceste mișcări, pericolul iubirii de stâpânire:

Aceasta e Biserica sasimenilor mei! – continuă cu sarcasm Sf. Grigorie. Acestora m-a dat cel care cu cei cincizeci de horepiscopi ai săi se simțea strâmtorat – ce suflet bun! – și aici și-a făcut un nou scaun [episcopal] în cazul când altul i l-ar răpi pe al său cu forța.

Cuvintele Sf. Grigorie ilustrează în primul rând lipsa sa de apetență pentru mersul sau dezvoltarea relațiilor politico-bisericești, dacă nu chiar o ușoară inadecvare la realitatea vieții pământești a Bisericii, datorată firii sale deosebit de meditative. De asemenea, după mărturisirea proprie, Sf. Grigorie se considera lipsit de curajul necesar de a conduce o episcopie cu atâtea dificultăți. Incapăcității sale de a comunica eficient în relațiile bisericești, Sf. Grigorie i-a opus exemplul său de atitudine pașnică (la Sinodul II Ecumenic din 382), grija purtată comunității ortodoxe minoritare din Constantinopol, ca și, mai ales, moștenirea sa teologică fără egal. Căci profunzimea acesteia se datorează, cel mai probabil, tocmai firii meditative care l-a așezat în contrast cu firea dinamică a Sf. Vasile.

Pentru noi, doi sfinți, două modele, atât de deosebite și totuși atât de asemănătoare.

*

Sf. Grigorie din Nazianz, Despre viața sa II, I, 11, trad. Ioan I. Ică jr., în Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz, trad. Cristian Pop, Deisis, 2002, p. 296-332.

Sursa: http://www.doxologia.ro/istoria-bisericii/o-prietenie-omeneasca-sfintii-vasile-cel-mare-grigorie-teologul