Arhivă

Post Tăguit cu ‘Vlădica Gherasim Putneanul’

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: DOAMNE,… MI-AI DAT SĂ VĂD ŞI SFÂRŞITUL ANULUI ACESTA!

decembrie 5th, 2017 1 comentariu

vladica-gherasim-putneanul

„Vineri, 31 decembrie 1993:

Ne găsim în ultima zi din 1993. O zi frumoasă, cu soare, ce ne dă speranţa că anul viitor va fi un an mai bun, mai cu belşug şi mai liniştit. Doamne, cât de minunate sunt lucrurile Tale! Mi-ai dat să văd şi sfârşitul anului acesta. Câţi au trecut la cele veşnice în acest an! Dar câţi s-au născut sau câţi au fost omorâţi în pântecele maicii lor înainte de a vedea lumina zilei. Anul acesta a adus multe păcate pe neamul nostru. S-a preconizat de unii deştepţi ca să se legifereze homosexualitatea. Ce mârşăvenie mai vine şi din ţările din Occident, mai ales Olanda. Parlamentarii noştri au căpiat cu totul de au pus în discuţie asemenea problemă. Rugăciunea Părinţilor noştri ne-a ajutat să mergem mai departe. Aşteptăm să le lumineze Dumnezeu mintea la parlamentarii noştri, ca să scoată legi bune după dreptate şi nu după ureche ca până acum. De va voi Dumnezeu, poate peste un an să avem şantierul deschis şi să construim chilii, biserică, muzeu şi câte alte lucruri bune ce trebuie de făcut. Noi suntem în aşteptarea binecuvântarii lui Dumnezeu.” (din Jurnalul ms.)

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: „N-am observat nimic din obiceiurile Anului Nou, ci parcă nici n-ar fi fost şi m-am bucurat c-a fost aşa.”

decembrie 5th, 2017 Fără comentarii

„Luni, 3 ianuarie 2000:

Slavă Domnului că am ajuns şi în anul 2000, an aşteptat de toată lumea, ca să aducă o viaţă prosperă, dar eu aş zice să fie un an binecuvântat cu roade duhovniceşti. Pentru prima dată, am avut ocazia ca în ziua întâi să sfinţesc un paraclis la Schitul Sfântul Vasile cel Mare, în Moldova-Suliţa, cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului’’. Am slujit şi în 2 ianuarie (duminica) tot aici. Au venit credincioşi atât în prima zi, cât şi în a doua zi. N-am observat nimic din obiceiurile Anului Nou, ci parcă nici n-ar fi fost şi m-am bucurat c-a fost aşa.
Să mulţumim lui Dumnezeu c-am ajuns şi în acest an. Ceea ce este mai curios pentru mine este că simt povara anilor de 76. Nu-mi dau seama că aşa trebuie să fie la această vârstă, dar văd c-am obosit şi seara de-abia mă mai mişc. Trebuie să meditez mai mult la ziua cea mare când va trebui să părăsesc această lume şi să mă duc acolo unde merg toţi muritorii; dar unde voi fi rânduit, numai Dumnezeu ştie, că sunt un păcătos.”

(sursa: JURNAL, ms.)

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL (30 mai 1924 – 6 decembrie 2004) – FILE DE JURNAL

decembrie 5th, 2017 Fără comentarii

„14 decembrie 1994
Ca vântul trec zilele, în aşa fel că n-ai timp nici să te mai gândeşti. Astăzi e o zi închisă cu nori, dar nu-i frig. Săptămâna trecută a avut loc şedinţa Sfântului Sinod (8 şi 9 decembrie). Au fost probleme obişnuite. Mă uitasem că Vlădica Roman nu era. Ce înseamnă viaţa! Au lipsit doi ierarhi de seamă: Mitropolitul Antonie care a fost operat în SUA şi Vlădica Bartolomeu – Cluj, fiind ocupat cu un simpozion. Au mai lipsit cei doi ierarhi din diaspora: Vlădica Victorin şi Serafim. S-au făcut aprecieri asupra activităţii din eparhii, s-au reluat iar problemele cu învăţământul în şcoală – licee – apoi rangurile arhimandriţilor. Au împărţit unele eparhii calendare şi pastorale. Ceea ce este de văzut e că atât în calendarul de buzunar, cât şi în almanahul Arhiepiscopiei Bucureştilor sunt omis. De fapt mă şi obişnuisem cu asemenea lucruri. Chiar plecatul de la Arad a fost tot cam aşa ceva. N-am fost trecut în nicio revistă ca ierarh în comitetul de redacţie. Asta se întâmplă că nu sunt în smerenie.”

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: DOAMNE,… MI-AI DAT SĂ VĂD ŞI SFÂRŞITUL ANULUI ACESTA!

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (II)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (III)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (IV)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (V)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (VI)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (VII)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (VIII)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (IX)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (X)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (XI)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (XII)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (XIII)

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (XIV)

30 mai 2012: CA ASTĂZI, ÎN 1924, SE NĂŞTEA LA BOGDĂNEŞTI-SUCEAVA EPISCOPUL-ASCET GHERASIM PUTNEANUL. VEŞNICA LUI POMENIRE! (file de jurnal)

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: „N-am observat nimic din obiceiurile Anului Nou, ci parcă nici n-ar fi fost şi m-am bucurat c-a fost aşa.”

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: „Iată că nu se poate şi lucrurile merg mai departe ca şi până acum” (fragm. din Jurnalul manuscris)

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: „…Mă mir că nu a putut să înţeleagă dragostea… Cel ce va citi aceste însemnări se va mira…”

UN EPISCOP ASCET: PREASFINŢITUL GHERASIM PUTNEANUL- „Este nevoie de blagoslovenie în tot ce faci. Tocmai asta lipseşte”.

EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL: „Am protestat că nu e canonic, nu sunt motive, dar n-am fost ascultat. Am consemnat aici, ca să se ştie de urmaşi” (PAGINI DE JURNAL)

CÂND MINI SAU MEGA-SINOADELE SUNT TÂLHĂREŞTI SAU CÂND PERMANENŢELE SINODALE FAC ABUZ DE AUTORITATE. MĂRTURIA UNUI EPISCOP ASCET – GHERASIM PUTNEANUL (PAGINI DE JURNAL)

30 mai 2012: CA ASTĂZI, ÎN 1924, SE NĂŞTEA LA BOGDĂNEŞTI-SUCEAVA EPISCOPUL-ASCET GHERASIM PUTNEANUL. VEŞNICA LUI POMENIRE! (file de jurnal)

mai 30th, 2017 Fără comentarii

 

Luni, 30 mai 1994 

            Cu ajutorul lu Dumnezeu astăzi am împlinit 70 de ani, precum spune Psalmistul: ,,zilele omului sunt şaptezeci de ani, de va fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult, este osteneală şi durere”. N-am crezut c-o să ajung la această vârstă. Socot că este darul lui Dumnezeu. Ceea ce este mai greu este că n-am sporit duhovniceşte cu nimic. În general se spune că la bătrâneţe omul se pocăieşte, îşi caută de suflet. Aşa s-ar cuveni, dar iată că fiecare vârstă are ispitele ei. Când eşti tânăr, ai forţă, ai vârtute şi uşor le faci pe toate. Dar când eşti în vârstă e greu de făcut ceva. Singurul avantaj din punct de vedere duhovnicesc că ispitele trupeşti mai slăbesc, dar gândurile rămân, pofta de asemenea continuă în inimă, în minte şi mai ales aducerile aminte de păcatele făcute; numai că  nu-ţi pare rău că le-ai făcut, ci te îndulceşti cu gândul care este transmis trupului. Rare sunt momentele când te poţi reculege. Doar atunci când vezi oameni scăpătaţi, necăjiţi şi vezi că tu eşti scutit de toate acestea. Ce poate face un bătrân? De toţi este neglijat. Singura mângâiere, dacă poţi să te rogi liniştit.

Marţi, 7 iunie 1994 

            Ştiut este că monahul în permanenţă este luptat de diavol cu fel de fel de ispite pe măsura vârstei, funcţiei etc. Am rămas uimit de data asta când am constatat că cel mai bun prieten, de ani de zile, uită de prietenie, de adevăr; orişice i-ai spune el o ţine pe a lui. Aşa s-a întâmplat acum cu Vlădicul meu [e vorba de ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor – n.n.], pe care îl socoteam om cu adevărat bun şi fără părtinire în tot ceea ce face. Dar m-am înşelat, deşi am fost avertizat că nu-i aşa cum cred, ci cu totul altfel. De când ne-am cunoscut, şi mai ales la Mănăstirea Putna cât am stat împreună 9 ani, nicidecum nu puteam să-i reproşez ceva, chiar dacă ar fi greşit. Dar iată, acum, când suntem împreună, şi la o vârstă înaintată, să aibă tupeul şi să spună că de ce mă amestec în nişte treburi, în care am căutat să intervin sau să scot la iveală adevărul. De aici se vede că mărirea îţi schimbă firea.  Citeşte mai departe…

Vlădica Gherasim Putneanul (30 mai 1924-6 decembrie 2004)

mai 30th, 2017 Fără comentarii

Vlădica Gherasim Putneanul (30 mai 1924-6 decembrie 2004)

 arhim. Damaschin Luchian
 Mărturii despre Preasfințitul Părinte Gherasim Putneanul

„Bătrânul” care nu și-a dezmințit chemarea de monah nici atunci când a primit mantia și mitra. 

În noaptea de 5 spre 6 decembrie 2004 trecea la Domnul, după o grea suferință, Preasfințitul Părinte Gherasim Putneanul.

A crescut într-o familie de oameni  simpli, dar cu credință puternică. A fost monah din fragedă vârstă. Și-a început ucenicia în vestita lavră a Neamțului, pe lângă părinți vrednici. A primit de la Domnul sarcina deloc ușoară de a fi stareț al Putnei –  15 ani – într-o  vreme când  prigoana față de Biserică era departe de a se fi potolit. Le-a stat în preajma ierarhilor titulari de la Arad, Buzău și Suceava, cu duhul său misionar prin fire și străduindu-se a aduce pace între oameni, fie ei chiar din cinul preoțesc și monahicesc.

Citeşte mai departe…

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (IV)

martie 14th, 2017 2 comentarii

 

Marţi, 2 martie 1993

  Iată-mă şi în martie, prima lună de primăvară din punct de vedere calendaristic, dar practic mai este frig. În ultima zi din luna februarie am slujit la Fălticeni, parohia Sf. Ilie. Am crezut că va avea sorţi de izbîndă cu preotul Nicolae Anastase, adică să-l împac cu toţi ceilalţi preoţi şi credincioşi, dar n-am avut ocazia să-l cunosc. Am slujit cu părintele protoiereu şi alţi 3 preoţi doi din parohie. Biserica – frumos îngrijită, un cor deosebit, condus de la început de un dirijor cîntăreţ. O surpriză mi-a făcut întîlnirea cu o colegă de clasă primară, pe care n-am mai văzut-o din 1938, de cînd am terminat 7 clase primare, deci 54 de ani – Lucreţia Strungan din Ciumuleşti şi un alt coleg de facultate D-l Turcu, care a fost profesor la Seminar la Neamţ. Om de mare omenie şi bun credincios. Aş fi dorit să mă întîlnesc şi cu acei oameni răzvrătiţi, care n-au vrut să-l primească pe al doilea preot (Axinia) la parohia ce i s-a dat în Fălticeni. Am toată încrederea că Dumnezeu va lumina pe fiecare în parte, ca să vadă adevărul.

Sîmbătă, 7 martie 1993

  Sfinte au fost zilele din săptămîna aceasta a Postului Mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat cu toţii la Canonul cel Mare din cele patru zile şi fiecare din noi ne-am ostenit pe cît s-a putut, ca să postim şi mai ales să ne rugăm. O, cîtă bucurie duhovnicească ne-a dăruit Dumnezeu în aceste zile sfinte! În ziua de miercuri am săvîrşit Liturghia Darurilor mai-nainte sfinţite la M-rea Putna, acolo unde cu 16 ani osteneam cu părinţii şi fraţii împreună. Mi se rupea inima cînd acea bolnavă cuprinsă de demon răcnea în biserică, cînd i se făcea Sf. Maslu de către preoţi. I-am citit moliftele Sf. Vasile cu nădejdea că vor fi izgoniţi diavolii, dar încă nu s-au dus, pentru smerenia noastră. Cînd le-am zis: Ieşiţi din roaba lui Dumnezeu Angela şi vă duceţi pe pustii!, ei au spus că nu se duc acum, ci mai tîrziu. I-am întrebat cîţi sînteţi? Şi au zis că 10 sînt. Ca şi Apostolii odinioară am rămas neputincioşi în faţa acestor mari necazuri. Acesta este adevărul. Din trei bolnave, una s-a făcut sănătoasă şi a plecat: Teodora. 

 Miercuri, 10 martie 1993

  Cît de şubrede sînt fiinţele umane, mai ales cele ce se dăruiesc lui Dumnezeu. În mănăstire, lupta cu diavolul, cu lumea şi mai ales cu trupul este foarte grea. Poţi să ai de toate, dacă conştiinţa ţi-i îngreuiată de patimi, la nimic nu-ţi foloseşte. Este mare nevoie de duhovnici buni în mănăstiri, care mai întîi s-au vindecat ei de patimi sau ştiu să se lupte cu trupul. Mai greu este într-o mănăstire cu personal tînăr. La maici este şi mai greu, că aici este nevoie de un duhovnic cu experienţă, îngăduitor, dar şi aspru: îngăduitor cu fiul sau fiica duhovnicească, dar aspru cu păcatul – patima. Numai rugăciunea ne mai poate salva. Dar şi rugăciunea trebuie să fie cu trezvie şi multă insistenţă asupra gîndurilor ce tulbură viaţa noastră. Este de nevoie să putem deosebi răul de bine. Vrăjmaşul foloseşte tot felul de curse, ca să poată înşela pe om şi încă pe cei mai buni. Singura mîngîiere ne rămîne ca să ne rugăm Maicii Domnului ca să nu ne lase pradă vrăjmaşului şi să avem milă.

va urma

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004)

martie 14th, 2017 1 comentariu

Vineri, 13 martie 1992

 

            Zi de primăvară, cam rece şi secetoasă. Iată cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la al treilea vol. jurnal în care mai însemnez câte ceva din viaţa de toate zilele. Sîntem în prima săptămînă a Marelui Post. Zilele acestea n-am plecat nicăieri, ci am stat pe lîngă biserică. Aici, la Catedrală, în Buzău, se obişnuieşte să se citească Canonul Mare de către ierarh însoţit de câte doi preoţi, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stînga. Ierarhul citeşte o pesnă şi apoi preoţii cîte una şi aşa pînă la sfîrşit. Irmoasele şi stihurile se cîntă la strană de cîntăreţi, elevi şi credincioşi într-un anumit fel. Condacul ,,Suflete al meu” se cîntă foarte frumos, duios. Se continuă cu Pavecerniţa mare şi la cîntarea ,,Cu noi este Dumnezeu” este o plăcere să le asculţi cum se cîntă de toţi cei de la strană. După Pavecerniţă în aceste zile se rosteşte un Cuvînt de către predicatorul rînduit. Iau parte f. mulţi credincioşi şi-i bine că vin.

 

   Luni, 16 martie 1992

 

            Ieri, Duminică am liturghisit la o parohie din Vrancea – Buda Corbiţe, o biserică de lemn, pictată, dar afectată de cutremur. Preot este A. Haliciu, care nu prea era cunoscut ca un preot de ispravă. În seminar a fost cam zurbagiu, a şi rămas repetent şi a mai minţit, că aşa îi este firea. M-am dus cu strîngere de inimă că n-o să găsesc prea bine. Spre bucuria mea a fost că l-am găsit destul de bine. Biserica, deşi este afectată, dar curăţenie peste tot. Avea Sfintele Taine, Sf. şi Marele Mir. Lipsea ilitonul. Cântăreţii ştiu tipic şi Sf. Liturghie a fost cîntată de toţi oamenii din partea stîngă (spre strană). I-am vizitat casa parohială, care-i bine amplasată, cu faţa la soare, are boltă de vie şi totul era bine. Am fost cu Păr. Prof. Ioan Popa, care îl ştia pe preot de cînd era la seminar şi s-a mirat de felul cum s-a prezentat. Bănuiesc că soţia are mare rol, că l-a putut oarecum echilibra. Are două fetiţe, de 10 şi 6 ani.

 

                 Luni, 23 martie 1992

 

            În perioada de cînd am consemnat ultima dată am fost în Arhiepiscopia Sucevei ca invitat de Î.P.S. Pimen, ca să fiu de faţă la preluarea casei preoţeşti (Hotel) ce a fost luată abuziv de regimul trecut. Timpul de 15 ani, de cînd am plecat din Mănăstirea Putna, m-a îmbătrânit atît pe mine, cît şi pe cei de acolo, că nu ne-am mai cunoscut unii pe alţii (mă refer la o parte din personalul care deservea Hotelul, cînd eram la  Putna). Iată ce face bătrîneţea, te schimbă, te schimonoseşte, de nu te mai recunoşti. Ce taină mai este şi aceasta! Din om zdravăn, voinic, te vezi un ribigit, un om căruia îi lipseşte vlaga, curajul de muncă. Îi rămîn amintirile şi experienţa în viaţă, pe care poţi s-o foloseşti, dacă eşti solicitat, iar dacă nu, asişti cu neputinţă la toate scenele din activitatea cotidiană şi te miri sau enervezi cînd vezi că lucrurile nu merg deloc bine. Rămîne singura mîngîiere cînd poţi să fii în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, prin cititul diferitelor cărţi religioase şi în special Sf. Scriptură şi prezenţa cît mai deasă la pravilă.

SURSA: JURNAL III 

DIN JURNALUL UNUI EPISCOP-ASCET: GHERASIM PUTNEANUL, VICAR AL ARHIEPISCOPIEI SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR (+ 2004) (V)

martie 14th, 2017 Fără comentarii

ps-gherasim

 

Marţi, 16 martie 1993

            Cît de încurcat este omul! Una zice, alta face şi tot aşa. Sînt momente în viaţă cînd nu mai ştii ce-i cu tine. Atunci nu poţi să fii treaz în gîndire, ci devii haotic. Nu înţelegi nimic şi parcă n-ai rost în lume. Dispar şi bucuriile, dar şi necazurile. Eşti indiferent la ceea ce se întîmplă în jurul tău. Starea aceasta de moleşeală, indiferenţă, nu e bună. Diavolul contribuie la aşa ceva. De aceea, Sf. Părinţi mereu ne îndeamnă la trezvie şi nu numai atît, ne şi ajută, ne trezesc din somnul de moarte. Cînd sîntem la o vîrstă oarecare parcă ne cuminţim. Ne aducem mereu aminte de moarte. Moartea pentru un bun creştin este o binecuvîntare. Cînd trecem la cele veşnice ştim că trebuie să ne prezentăm în faţa Dreptului Judecător. De avem fapte bune, adunate în viaţă, avem şi îndrăzneală la Mîntuitorul Hristos. Din păcate, noi nu preţuim viaţa la stadiul ei. Ne petrecem viaţa fără să medităm prea mult la ea şi totuşi, fără voia noastră – inconştient – vremea trece. 

Sîmbătă, 20 martie 1993

            Nu ştiu dacă cele consemnate aici au vreo valoare. S-ar putea să fie o pierdere de timp şi atîta tot. Poate cînd voi trage pe dreapta şi voi avea timp să le recitesc, cîte am consemnat, şi să-mi amintesc cu bucurie sau tristeţe de cele  petrecute în viaţă. În orişice caz, cît voi putea, voi mai scrie aici cîte ceva din cele întîmplate sau activitatea mea zilnică. Faptul că-i nor afară, parcă şi în suflet îi tot aşa. Ce coincidenţă? Starea vremii influenţează foarte mult şi starea sufletească. Ne găsim la Duminica a treia din Postul Mare. Închinarea Sf. Cruci. Doamne, cînd eram tînăr pe toate le trăiam în mine. Acum, cînd vîrsta este înaintată, parcă nu mai poţi înţelege bucuria, vioiciunea firească! Toate-s încremenite pe loc şi tu cu ele. Rămîne singura nădejde: viaţa veşnică. Oare se ajunge uşor aici? Nu cumva ne înşelăm şi nu ne dăm seama că pentru a ajunge trebuie depus efort? Ne cam place să credem că trebuie să ne mîntuim numaidecît.

ARHIM. MIHAIL DANILIUC: EPISCOPUL GHERASIM PUTNEANUL, 12 ANI ÎN LUMINA PREASFINTEI TREIMI

decembrie 14th, 2016 Fără comentarii

127657_gherasim_putneanul

ORNAM1

Pe 6 decembrie 2016 s-au împlinit 12 ani de când Dumnezeu a chemat la Sine pe unul din cei mai charismatici  ierarhi ai Bisericii noastre dreptmăritoare, Preasfinţitul Gherasim Putneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Întâlnindu-l de mai mult ori, chipul său a rămas viu în sufletul şi amintirea mea. Din aceste pioase aduceri aminte aş vrea să aştern câteva gânduri despre vrednicul arhiereu al Bisericii lui Hristos din binecuvântata Moldovă.

Se întâmpla prin anul 2001. Într-o seară de august, pregătindu-mă să închid muzeul, văd că se apropie un monah care, deși avea părul și barba brumate de trecerea timpului, părea destul de sprinten, având o privire blajină și veselă. Numai bastonul în care se sprijinea îi „trăda” apartenența la tagma arhierească, căci nu purta însemnele episcopale pe grumaz. Era vlădicul Gherasim Putneanul. M-am apropiat să iau binecuvântare, căci chipul său luminos, desprins parcă din file de pateric, îmi era cunoscut. Citisem mai de demult în cartea Schitul Vovidenia – altarul din poiana liniștii a arhidiaconului de atunci Timotei Aioanei, actual episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, că arhiereul Gherasim se număra printre foștii egumeni ai Vovideniei. Așa îmi explic de ce atunci când poposea la vestitele hramuri nemțene, urca să se închine la altarul unde, în tinerețe, slujise ca egumen.

Conducându-l în muzeu, mi-a spus că se afla la Bălțătești, la tratament și că, seara, și-a propus să mai revadă zona. Vorba tihnită, așezată, ca a unui bunic sfătos, căldura și lumina din privire, dar mai ales răbdarea Preasfințitului m-au cucerit. Constatam că ghidul devenise vlădicul, pe când eu îi sorbeam vorbele despre istorii demult apuse ce priveau așezarea Vovideniei, pe care a început să le depene. La un moment dat, îmi zise: „Părinte, spune-mi și frăția ta câte ceva din tainele acestui loc”. Cu glasul gâtuit de emoții, încep a-i spune ceea ce credeam că distinsul meu oaspete nu știe despre vrednicul de pomenire Mitropolit Visarion Puiu și Mihail Sadoveanu. Cu tact și multă delicatețe, mă oprea din când în când, completându-mi prezentarea cu informații foarte prețioase despre cei doi amfitrioni ai muzeului. Îmi amintesc că, ajuns în fața tabloului părinților scriitorului, i-am spus despre copilăria grea și înlăcrimată a lui Sadoveanu, rămas în copilărie orfan de mamă. Vlădicul a oftat prelung, glăsuind apăsat: „Și eu am purtat această cruce. Tatăl meu a murit pe când eram mic. Mama, sărmana, ne-a crescut singură și i-a fost tare greu”. Dialogul devenise foarte familiar, iar eu mă simțeam copleșit de evenimentul pe care îl trăiam. Am zăbovit în muzeu cam un ceas, iar la ieșire, vlădicul a cerut îngăduința de a mai zăbovi pe cerdacul casei. Soarele scăpăta spre asfințit și o calmă lumină puse stăpânire pe ținut. S-a așezat pe banca din pridvor admirând liniștea patriarhală ce domnea, lăsând ca privirea atentă să călătorească departe, peste colinele ce se înşiruiesc înspre vadul Ozanei şi se pierd în zare, către voievodala Cetate a Neamțului, care încheie precum o pafta brumată de vremurile demult apuse cingătoarea codrului ce îmbracă de veacuri dealurile ținutului.

În acea liniște adâncă, m-am apropiat și l-am rugat să-mi dea un cuvânt de folos. Nu am să uit nicicând acele clipe și, mai ales, povețele duhovnicești pline de căldură părintească. Nu erau simple citate din scrierile patristice, ci experiențe din propria-i viață călugărească, o existență dedicată întru totul vieții monahale din tinerețe, continuată, trăită cu același zel, și după ce Dumnezeu l-a chemat la cea mai înaltă treaptă a slujirii sacerdotale, arhieria. Mi-a spus răspicat: „Părinte, să te ții de rânduială, de pravilă. Ea m-a însoțit în toată viața mea de călugăr și tot ea m-a scăpat din multele încercări ce mi-a fost rânduit a le trece. Monahul trebuie să fie om de neîncetată rugăciune. Nu doar lepădarea lumii îl ajută pe monah la urcuș duhovnicesc ci, mai cu seamă, lepădarea firii și îmbrăcarea în omul cel nou. Noi, călugării, trebuie să ne arătăm virtutea voinței de a petrece viața în înfrânare, renunțând la drepturile firii”. Au urmat și alte sfaturi pe care le păstrez în taina inimii.

Nu mică mi-a fost bucuria și mirarea ca anul următor, tot cam pe la sfârșit de Gustar, vlădicul Gherasim a poposit din nou la muzeu, oferindu-mi alte nestemate duhovnicești. Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din acel an, i-am trimis o felicitare cu smerite gânduri și urări de bine. Mi-a răspunsul Preasfințitul. Tot pe același ton, cald și părintesc. În vară, trecând prin Bucovina, m-am abătut prin Rădăuți ca să mă închin la Mănăstirea Bogdana, acolo unde-și avea reședința bunul Ierarh și Părinte. Erau ceasurile de seară. Vlădica, după o zi de lucru, participa la slujba Vecerniei. Fără engolpion, rostogolind boabele bătătoritei metanii, rostea cu glas lin Psalmul 103. Am așteptat și, apoi, m-am dus la strană să iau binecuvântare. Cu o inepuizabilă bunătate și răbdare a binecuvântat pe tot grupul care mă însoțea. La sărbătorile pascale din 2003 am primit din nou în scris binecuvântarea arhierească de la Rădăuți. Țin minte și acum caligrafia vlădicului: ordonată, foarte frumoasă, așa cum i-a fost toată viețuirea. În anul următor, la câteva zile după proslăvirea Sfântului Ierarh Nicolae, 9 decembrie 2004, mă aflam printre mulțimea uriașă de preoți, călugări și mireni, care l-au condus pe bunul vlădică Gherasim până la porțile Veșniciei, acolo lângă zidurile monumentalei Mănăstiri Cămârzani, ctitorită de Preasfinția Sa.

Smerenia, înțelepciunea, dragostea lui pentru pravilă, pentru viața călugărească, pentru slujirea sacerdotală, au rămas pentru noi paradigmatice trepte de urcuș duhovnicesc. Chipul său luminos a prins contur în bronzul inimilor celor ce l-au cunoscut și iubit. Preasfințitul Gherasim a fost, înainte de toate, un monah care, cu iscusință, a lucrat și a așteptat timpul întâlnirii cu Hristos, rostogolind necontenit bătătoritele boabe ale metaniei.

Sursa: doxologia.ro

Comoara de la Mănăstirea Bogdana

iunie 30th, 2016 Fără comentarii

Comoara de la Mănăstirea Bogdana

Într-una din zilele anului 1639 Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă, care ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori ţinându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animale scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva.

 Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrece ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.

Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea, plină ochi? Citeşte mai departe…