„Lumea noastră are nevoie de sfinţi de geniu, la fel cum un oraş bântuit de ciumă are nevoie de medici”, exclama în 1942, extraordinara Simone Weil[1]. Ne-am putea imagina sfântul de geniu ca pe un om care a reuşit să „împace” în el însuşi cunoaşterea şi credinţa, cultura şi evlavia, acţiunea şi contemplaţia. În zbuciumatul secol al XX-lea, personalităţile cele mai semnificative din acest punct de vedere au provenit cu precădere din spaţiul slav. Acea parte a Europei se afla atunci în „cuptorul de foc” al ateismului bolşevic. Poate părea surprinzător că în acelaşi creuzet s-au zămislit martiri şi monştri apocaliptici. Dar logica divină e uneori paradoxală![2] O personalitate genial-harismatică, prigonită de regimul sovietic ateu, dar venerată astăzi în lumea ortodoxă a fost şi Valentin Voino-Iaseneţki, profesor chirurg, cunoscut şi ca Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877-1961).   

1. Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961)

Valentin Voino-Iaseneţki (Валентин Войно-Ясенецкий), s-a născut în localitatea Kesţ din estul Crimeei, la 14/27 aprilie 1877. În pofida originii nobile a familiei sale (ascendenţii pe linie paternă erau cunoscuţi în veacul al XVI-lea), situaţia materială era destul de modestă. Felix şi Maria Iaseneţki au avut împreună cinci copii. Felix Iaseneţki, de confesiune romano-catolică (ceilalţi membri ai familiei erau ortodocşi), a reuşit să-i transmită fiului său sobrietatea dar şi evlavia ieşită din comun[3]. Pe Valentin l-au pasionat de mic pictura şi literatura. După absolvirea Şcolii de Arte din Kiev, se gândea chiar să urmeze cursurile Academiei de Arte din Sankt Petersburg. Însă o criză religioasă, declanşată de frecventarea Lavrei Pecerska, l-a făcut să-şi reconsidere opţiunea. Se decide aşadar pentru medicină, din dorinţa de a se pune cu totul în slujba aproapelui. Chiar dacă mai practică o vreme pictura, atenţia i se îndreaptă către oamenii simpli: călugări, mujici, cerşetori, pelerini. Fapt semnificativ, primul tablou cu care participă la o expoziţie înfăţişează un cerşetor bătrân cu mâna întinsă[4]. Dragostea pentru cei nevoiaşi o deprinsese şi de la marele scriitor Lev Tolstoi, mentorul adolescenţei sale, pentru a cărui operă nutrea o atracţie pătimaşă, dar pe care îl va repudia mai târziu[5].   

Pe lângă veleităţile literar-artistice, tânărul Valentin dovedea interes pentru ştiinţele umaniste, teologie, filosofie şi istorie[6]. Astfel, înainte de a se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, a studiat timp de un an istoria şi filosofia dreptului, economia politică şi dreptul roman. Materiile pentru care nu simţea nicio atracţie erau matematicile şi ştiinţele naturale (fizică, chimie, mineralogie)[7]. Ca medicinist, l-a preocupat studiul anatomiei corpului uman. Disecţia pe cadavre, pe care o stăpânea la perfecţie, o privea „cu un ochi de artist” (aşa cum o priveau odinioară şi pictorii renascentişti). Peste ani, va afirma ironic: „dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie şi chirurgie”[8]. Totuşi, talentul de desenator îi va folosi mai târziu la realizarea planşelor cu care îşi va ilustra prelegerile de anatomie topografică… 

2. Valentin Iaseneţki în anii studenţiei

Pasiunile politice l-au ocolit, deşi a simpatizat o vreme cu partidul popular („narodnicist”) Narodnaia Volia, care, ca şi alte mişcări ale vremii, s-a dedat la numeroase asasinate politice[9]. Dat fiind că dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică decât dorinţa de afirmare personală, la sfârşitul anilor de studiu, Valentin a cerut să fie repartizat ca medic comunal. (Spre stupefacţia colegilor şi a profesorilor, care îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocaţie![10]) Totuşi, o dată cu izbucnirea războiului Ruso-Japonez, după un stagiu pregătitor la Clinica de Oftalmologie din Kiev, se încadrează voluntar în detaşamentul Crucii Roşii din Extremul Orient (Cita)[11]. Slujirea aproapelui aflat în suferinţă îl va însoţi de acum toată viaţa…

În oraşul Cita s-a căsătorit cu Ana Vasilievna, soră medicală, cu care a avut patru copii (Mihail, Elena, Alioşa, Valentin). Următorii treisprezece ani a lucrat ca medic de ţară în diferite localităţi (Ardatov, Verhni Liubaz, Fatez, Romanovka, Pereslavl Zaleski), dovedind o putere de dăruire de-a dreptul „titanică”. Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an i-au adus faima printre oamenii simpli, care veneau de la zeci de kilometri pentru a fi vindecaţi de doctorul milostiv. (Se ştie că Valentin nu a cerut niciodată vreunui pacient o renumeraţie, oricât de binemeritată!) Aşa cum avea să mărturisească ulterior, în acea vreme a fost „unul dintre pionierii operaţiilor majore… pe căile biliare, stomac, pancreas, pe creier”[12]. În pofida greutăţilor materiale, îşi începe studiile doctorale la Moscova (pe tema anesteziei regionale), finalizându-le în 1916. Unul dintre profesorii prezenţi la susţinerea tezei sale se exprima astfel: „Ne-am obişnuit ca dizertaţiile de doctorat să fie scrise de obicei… cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi ca atare să nu aibă mare valoare ştiinţifică. Însă când am citit cartea dumneavoastră am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în chip deosebit”[13].

Anul 1917 a marcat o cotitură dramatică în viaţa doctorului: îmbolnăvirea soţiei (tuberculoză) şi izbucnirea tulburărilor revoluţionare din Rusia. În acest context, Valentin a luat decizia de a merge în Taşkent, unde a fost numit medic şef al spitalului din oraş. Acolo, războiul civil făcea încă victime: arestat ca urmare a unui denunţ, nu lipsea mult ca Valentin să fie executat. Deşi salvat ca prin miracol de intervenţia unui oficial, acest episod a contribuit la agravarea bolii soţiei, care va trece la Domnul în 1919. De copiii săi se va îngriji de acum înainte Sofia Sergheevna, o infirmieră devotată de la spitalul din Taşkent, care le va deveni pe drept cuvânt o a doua mamă[14]. 

 

Adolescent fiind, Valentin simţise chemarea preoţiei când, lecturând textul despre secerişul care îşi aşteaptă lucrătorii (Matei 9,37), şi-a simţit inima tremurând de o emoţie nemaiîntâlnită[15]. Peste câţiva ani, aflându-se în localitatea Pereslavl Zaleski şi pregătind proiectul unei lucrări de chirurgie septică, i-au răsunat în duh profeticele cuvinte:„Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop”[16]. În sfârşit, după moartea soţiei, în perioada tulbure de după revoluţia bolşevică, Valentin se va implica intens în viaţa religioasă din Taşkent. Astfel, în 1921, când arhiepiscopul de Taşkent (Inochentie) a fost atacat de un „tribunal clerico-popular”, Valentin i-a luat apărarea într-un mod atât de convingător, încât, la sfârşitul întrunirii, arhiepiscopul a exclamat: „Doctore, trebuie să deveniţi preot!”[17] Primind cuvântul ca pe o chemare dumnezeiască, Valentin acceptă să fie hirotonit în februarie 1921, când Inochentie îi va încredinţa misiunea de propovăduitor: „Lucrarea dumneavoastră nu este să botezaţi ci să binevestiţi” (cf. Corinteni 1,17).  

După numirea ca preot la catedrala din Taşkent, Părintele Valentin vesteşte fără teamă cuvântul lui Dumnezeu, făcând din predică aspectul esenţial al slujirii sale[18]. În paralel, ţine prelegeri la Şcoala de Medicină şi efectuează operaţii la spitalul din oraş. Rasa şi crucea îl însoţesc peste tot, iar în sala de operaţii se află mereu o icoană a Maicii Domnului. Deşi aceste lucruri constituiau o sfidare la adresa ateismului oficial, niciodată Valentin nu a cedat presiunilor la care a fost supus de către autorităţi. Un chirurg contemporan ne-a lăsat o mărturie elocventă în acest sens: „Era perioada când ritualul său religios dinainte de operaţie se mărise. Acum în faţa icoanei era mereu aprinsă o candelă. Înaintea operaţiei nu numai că făcea semnul crucii, dar rostea şi o rugăciune scurtă şi făcea cruce de trei ori în spaţiul sălii de operaţii înainte de a lua bisturiul în mână”[19]. Pentru a sesiza însemnătatea acestor gesturi e destul să ne reamintim că, numai în 1922, fuseseră executaţi 8.099 de clerici, monahi şi monahii, Patriarhul Tihon era ţinut sub arest, iar „Biserica Vie”, proaspăt înfiinţată cu sprijin bolşevic, submina ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse[20].  

După schisma provocată de apariţia „Bisericii Vii”, arhiepiscopul Inochentie se vede nevoit să fugă, răspunderea organizării Bisericii din Taşkent revenindu-i Părintelui Valentin. În scurtă vreme este tuns în monahism, primind numele apostolului Luca, pe care tradiţia ortodoxă îl consideră primul doctor şi iconar din istoria Bisericii… Apoi e hirotonit, în taină, arhiereu, şi numit (cu acordul Patriarhului Tihon) în locul rămas vacant. După doar două săptâmâni de slujire arhierească va fi însă arestat (9 iunie 1923). Astfel, încep cei unsprezece ani de închisori şi exiluri din viaţa sa[21].   

3. Arhiepiscopul Luca

Aflat în închisoare, Arhiepiscopul Luca definitivează prima variantă a lucrării de chirurgie septică. Pagina de titlu o semnează „Episcop Luca”. Se împlinea astfel profeţia pe care o primise ca medic de ţară în Pereslavl Zaleski. Prima „destinaţie” a exilului: Siberia (Haia, Turuhansk, Plahino). După un calvar de trei ani, în care va fi surghiunit literalmente la capătul lumii (timp de trei luni a trăit în Plahino, la 230 km depărtare de Cercul polar de nord)[22], Episcopul Luca revine în Taşkent (1926), fără ca exilul să-i fi afectat în vreun fel râvna misionară. Dimpotrivă: prin toate locurile pe unde trecea, îi îndemna pe schismaticii „Bisericii Vii” să revină la Ortodoxie!  

4. Valentin Iaseneţki în timpul detenţiei

La întoarcerea în Taşkent, catedrala fusese demolată, iar Biserica Sf. Serghie, monument istoric, era propusă spre demolare. În martie 1930, văzând că toate demersurile de a o salva eşuaseră, Episcopul Luca ia„hotărârea nestrămutată de a sluji în acea zi [ziua demolării – n. mea]ultima Liturghie, după care, atunci când aveau să se arate vrăjmaşii lui Dumnezeu, să zăvorăsc uşile bisericii, să îngrămădesc în mijloc… toate icoanele de lemn mai mari, să le stropesc cu benzină, să mă sui pe ele în mantie arhierească, să aprind benzina… şi să ard pe rug…”[23].Dumnezeu însă nu a îngăduit un asemenea deznodământ: la scurtă vreme (23 aprilie 1930), episcopul va fi arestat şi exilat pentru încă trei ani, în al doilea exil siberian (Arhanghelsk). Anii 1933-1935 sunt plini de tribulaţii (Moscova, Crimeea, Arhanghelsk, Taşkent), singura realizare notabilă fiind apariţia, în 1934, a primei ediţii din Eseuri despre chirurgia septică, într-un tiraj de 60.000 de exemplare[24]. Lucrarea s-a dovedit providenţială pentru medicii care urmau să opereze răniţii celui de-al Doilea Război Mondial. 

În 1937 se dezlănţuie o nouă prigoană împotriva Bisericii, căreia îi va cădea victimă şi Episcopul Luca. Sub bănuiala de spionaj (!), este arestat şi anchetat în continuu, timp de treisprezece zile/nopţi (înfricoşătorul „interogatoriu pe bandă rulantă”)[25], pentru a semna o listă de acuzaţii absurde. Sleit şi torturat, într-un târziu e nevoit să „recunoască” desfăşurarea de „activităţi antirevoluţionare”[26]. Astfel, la cei şaizeci de ani ai săi, doctorul-episcop va fi trimis pentru încă trei ani în ultimul exil siberian (Murta Mare, regiunea Krasnoiarsk). La Krasnoiarsk a activat o vreme ca arhiepiscop. Reîntors la Moscova (1943), e numit arhiepiscop de Tambov şi Minciurinsk (1944). În 1946, lucrarea sa despre chirurgia septică, revizuită şi adăugită, obţine premiul Stalin clasa I[27], ceea ce îi va duce faima peste hotare. În luna mai a aceluiaşi an este învestit arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea, rang pe care îl va deţine până la sfârşitul vieţii…  

5. Reşedinţa episcopală din Simferopol (muzeu)

Activitatea Episcopului Luca în calitate de medic a fost remarcabilă. Sentinţa lui: „Pentru un chirurg nu trebuie să existe «cazuri», ci doar un om viu care suferă”[28], are valoare de principiu universal. De altfel, se ştie că doctorul nu s-a dat înapoi de la a salva de la moarte persoane importante din aparatul Puterii, câştigându-le nu o dată respectul. Astfel, atunci când i s-a întocmit un dosar pentru „activitate duşmănosă” (1943-1944), propunându-se chiar pedeapsa cu moartea, însuşi Stalin a scris pe una din file: „Pe astfel de oameni… nu putem să-i distrugem”[29]. Activitatea ştiinţifică a doctorului Luca numără peste 42 de lucrări publicate în timpul vieţii, unele de referinţă până astăzi[30]. Conferinţele sale pe teme medicale au rămas, de asemenea, în memoria colegilor şi a studenţilor pe care i-a îndrumat. 

6. Arhiepiscopul Luca la senectute

Una din lucrările care nu au putut vedea lumina tiparului decât o dată cu căderea comunismului este „Duh – Suflet – Trup”[31], pe care autorul o considera, din modestie, „un mic tratat teologic”[32], dar care, în fapt, reprezintă un minunat compendiu ştiinţific, filosofic şi teologic consacrat problemei duhului. Cu luciditatea şi pasiunea unui apologet, Episcopul Luca denunţă conflictul dintre ştiinţă şi religie, aducând dovezi interdisciplinare în favoarea vieţii duhovniceşti nepieritoare. (Un demers înrudit avea să întreprindă, la noi, doctorul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei.) Această lucrare, schiţată încă din anii ’20 şi finalizată în 1946 (la aproape 70 de ani)[33], constituie, în plus, reuşita literară a unui suflet îndrăgostit de frumos. De altfel, biblioteca arhiepiscopului ilustra din plin interesul acestuia pentru domenii dintre cele mai diverse: teologie, fizică, biologie, literatură, astronomie, politică[34]…  

7. Arhiepiscopul Luca la masa de lucru

În ce priveşte activitatea de ierarh, Episcopul Luca a excelat în calitate de predicator şi misionar, dar şi de organizator al vieţii bisericeşti. Problemele cele mai stringente cu care s-a confruntat erau lipsa locaşurilor de cult (profanate sau demolate) şi nedestoinicia preoţilor. Pe aceştia din urmă îi mustra cu cuvintele: „Blestemat [să fie] tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ieremia 48,10)[35]. În legătură cu Patriarhul Alexei, constrâns uneori să ia decizii nefaste pentru Biserică, remarca amar: „Patriarhul nu trebuie judecat, ci compătimit”[36]. Resemnat şi îndurerat, cu un an înaintea morţii avea să noteze: „Este un martiriu [pentru mine] să conduc treburile Bisericii”[37]. Râvna Episcopului Luca pentru Ortodoxie transpare însă cel mai mult din predicile sale. Cele 750 de cuvântări duhovniceşti redactate în timpul vieţii[38], se disting, după cum observa un ierarh, prin „simplitate, sinceritate, tonul direct şi originalitate”[39]. Pentru calităţile sale oratorice, a fost ales membru de onoare al Academiei Teologice din Moscova[40]. 

8. Portretul Arhiepiscopului Luca

Ultimii ani din viaţa Episcopului Luca au fost marcaţi de pierderea totală a vederii, pe care însă a primit-o fără cârtire: „Îmi îndur orbirea cu seninătate şi cu deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu”[41]. Ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, îşi dictează memoriile, în care schiţează traseul sinuos al unei biografii titanice. Sunt pagini de limpezime şi profunzime ale unui spirit plin de compasiune, înţelegere şi detaşare faţă de întâmplările crunte ale destinului ce i-a fost hărăzit. 

9. Păstorul cel bun în mijlocul turmei sale

Cu puţin înainte de moarte, neliniştit din cauza presiunii continue exercitate de autorităţi asupra Bisericii, se întreba cu tristeţe: „Vă vor lăsa oare să-mi cântaţi Sfinte Dumnezeule?”[42] Este ultimul cuvânt pe care l-a reţinut posteritatea de la Episcopul Luca. În ziua de 11 iunie 1961, când Biserica sărbătorea Duminica Tuturor Sfinţilor Ruşi, sufletul mult încercat al episcopului-doctor se ridica spre Ceruri. Două zile mai târziu (13 iunie 1061), întregul cler din Crimeea, alături de o mulţime covârşitoare de oameni, îşi luau rămas-bun de la dânsul, în pofida măsurilor drastice anunţate de autorităţi. Procesiunea a durat mai bine de trei ore, iar ultimul drum i-a fost presărat cu trandafiri: „A fost o procesiune minunată. Lume multă. Drumurile erau pline. Circulaţia automobilelor era peste tot întreruptă. (…) Oamenii urcaseră la balcoane, pe terasele caselor. A fost ceva care nu s-a mai întâmplat dar nici nu se va mai întâmpla în viitor. O asemenea înmormântare era dovada unei înalte cinstiri”[43]. 

10. Imagine din ziua înmormântării Arhiepiscopului Luca

Recunoaşterea sfinţeniei sale avea să vină în 1995-1996, când Biserica Ortodoxă Ucraineană, respectiv Patriarhia Rusă, au fixat prăznuirea Sfântului Arhiepiscop Luca la data de 11 iunie. Pe 20 martie 1996 i-au fost strămutate moaştele în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol[44], actul propriu-zis al canonizării fiind datat 25 mai 1996[45]. Când i-au fost aflate moaştele, preoţii slujitori au descoperit inima episcopului intactă, acest lucru confirmând parcă imensa ei putere de iubire[46]. Cu adevărat, o asemenea inimă nu putea putrezi niciodată… 

11. Martie 1996: moaştele Arhiepiscopului Luca ajung la catedrala din Simferopol

Sfântul Luca este venerat astăzi în Ucraina şi Rusia, dar şi în ţări ca Grecia sau România. Astfel, la 13 martie 2010, în Capela Ortodoxă de lângă Spitalul Parhon (Aleea Aviatorilor nr. 34-36) din Bucureşti, prin strădaniile părintelui Gheorghe Oprea, o mică parte din moaştele Sfântului Luca au fost aduse spre închinare. În jurul lor s-a înfiripat relativ repede un focar de evlavie. De la privegherea din noaptea de 10-11 iunie 2010, participanţii au rămas cu amintiri de neşters. Publicistul basarabean Vladimir Bulat, mărturisea: „M-a învrednicit bunul Dumnezeu să trăiesc una din cele mai frumoase nopţi din viaţă, şi sunt convins că Sfîntul Luca a fost cu noi atunci. L-am simţit mai mulţi! Slujba a fost lungă de tot, cred că a durat vreo 8 ore, dar nu am simţit oboseala. O putere de sus ţinea lumea împreună, într-o rugăciune comună, fierbinte, intensă. Atmosfera era de nedescris!”[47]  

12. Icoana Sfântului Luca al Crimeei

Arhiepiscopul Luca al Crimeei a fost un om care şi-a răscumpărat veacul. Exilul, închisorile, marginalizarea, n-au reuşit să-l înstrăineze de misiunea de doctor sufletesc şi trupesc, pentru care a fost înzestrat ca nimeni altul. L-am putea asemăna cu „titani” ai Ortodoxiei precum Nicolae Velimirovici, Ioan Maximovici, Sofronie Saharov sau, de la noi, Arsenie Boca. Toţi aceştia au demonstrat că, într-o Europă dispusă să renunţe la „insuportabila povară” a moştenirii creştine, sfinţenia de geniu e singura replică la constatarea întunecată a lui Nietzsche („Dumnezeu a murit!”).  

Alexandru Valentin CRĂCIUN 

Nota bene: dedic acest articol Ralucăi Vascea, căreia îi datorez descoperirea Sf. Luca al Crimeei ca ocrotitor şi mijlocitor al sufletului meu! Doresc să mulţumesc lui Vladimir Bulat şi lui Cosmin Petrovici, care şi-au adus, fiecare în felul lui, contribuţia la „gestaţia” acestui articol…