Acasă > Cuvinte de folos > URMAREA LUI HRISTOS PE DRUMUL CEL GREU AL LEPĂDĂRII DE SINE – PS Calinic Botoşăneanul

URMAREA LUI HRISTOS PE DRUMUL CEL GREU AL LEPĂDĂRII DE SINE – PS Calinic Botoşăneanul

URMAREA LUI HRISTOS PE DRUMUL CEL GREU AL LEPĂDĂRII DE SINE

 PS Calinic Botoşăneanul

1_70

Cel bogat trebuie să se subţieze atât de mult, adică să renunţe la cele care îi fac plăcere, încât să devină transparent lui Dumnezeu.

Momentul care face subiectul Evangheliei citite la Sfânta Liturghie în Duminca a XXX-a după Rusalii vorbeşte despre primejdia bogăţiei (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17-31 şi Luca 18, 18-30) şi el a urmat binecuvântării pruncilor (Luca 18, 15-17). Mântuitorul Iisus Hristos îi prezintă pe copii drept modele pentru cei care vor să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu.

Mişcat de cele auzite, un dregător (în versiunea Sfântului Evanghelist Luca), un tânăr bogat (în versiunea Sfântului Evanghelist Matei) şi unul din mulţime (în versiunea Sfântului Evanghelist Marcu) a venit la El şi, plecându-şi genunchiul, i-a zis: „Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” După cum se vede, pe dregător îl preocupa „dobândirea vieţii de veci” (Luca 18, 19). Bogăţia este o cunună pentru cei înţelepţi (Pilde 14, 24). Am putea spune că era un om cu preocupări serioase. Încredinţat că Iisus este deplin autorizat să-i dea cele mai bune sfaturi, tânărul I s-a adresat Lui ca unui învăţător, dar cu însuşirile ce se cuvin numai lui Dumnezeu: „Învăţătorule bun, ce bine voi face, ca să am viaţă veşnică?” (Matei 19, 16). Modul de adresare a învăţătorului i-a atras atenţia lui Hristos. Dreptul de a stabili condiţiile în care cineva poate să dobândească viaţa de veci aparţineau doar lui Dumnezeu.Or, tânărul apelează la bunătatea lui Iisus în speranţa că îi va trasa condiţii mai uşoare pentru dobândirea vieţii veşnice.

Hristos nu poate îngădui să se aducă vreo ştirbire bunătăţii lui Dumnezeu şi să abată atenţia tânărului de la Dumnezeu, izvorul oricărui lucru bun (Marcu 10, 18). Mai mult, Iisus îi arată că El nu este ca ceilalţi învăţători de lege, care ar fi acceptat apelativul „bun”. Din acest motiv îi atrage atenţia, spunându-i: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, fără numai Dumnezeu” (Luca 18, 18).

Porunci mari și porunci mici

Dumnezeu, în urma sfatului treimic, L-a trimis pe Fiul Său ca să restaureze lumea. Însă aceasta nu se putea face stabilind condiţii mai uşoare decât cele indicate de Părintele Său ceresc. Şi îndată Hristos l-a trimis la poruncile Legii, date de Dumnezeu prin Moise, spunându-i: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). Iisus face trecerea de la „a avea” viaţa veşnică, căci în concepţia iudaică aceasta se putea dobândi prin meritele personale, la „a intra” în viaţa veşnică, arătând că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor. Neştiind la care porunci face trimitere, dregătorul l-a întrebat pe Hristos: „Care?”

Întrebarea era îndreptăţită, întrucât cărturarii împărţeau poruncile Legii în porunci mari şi mici. Însă nu spuneau care dintre ele sunt poruncile mari şi care sunt cele mici. Pentru a dobândi viaţa de veci era suficient, spuneau ei, să împlineşti doar poruncile mari. Aşa se face că Hristos i le-a enumerat: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 18-19). De fapt, Hristos nu face altceva decât îi aminteşte poruncile din Decalog, de la 6-9 şi porunca 5 (Ieşire 20, 12-16; Deuteronom 5, 16-20). La acestea se adaugă porunca 10 (Ieşire 20, 17 şi Deuteronom 5, 21), formulată însă altfel: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19), căci numai cel ce îşi iubeşte aproapele nu pofteşte nimic din cele ce îi aparţin. De remarcat este faptul că iubirea de Dumnezeu nu era inclusă în porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18), deşi erau numite în mod nedespărţit. Ascultându-le, dregătorului nu-i erau străine.

Drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu trece pe la poarta săracului

Referatul precizează că pe acestea le păzise din tinereţile sale (Matei 19, 20). Şi totuşi tânărul era dezorientat; nu se putea defini. Trecea printr-o criză de identitate. Simţea că cele impuse de legea mozaică, împlinite cu toată acrivia, nu sunt suficiente. Se temea că poate îi scăpase din vedere vreo poruncă. Aşa se şi explică rostul întrebării adresate lui Iisus. Aceasta l-a şi făcut să caute un răspuns pertinent, mai ales că sesizase disponibilitatea lui Hristos de a lega o discuţie cu el. Văzând dorinţa sa de a şti ce-i mai lipseşte ca să dobândească viaţa de veci, Hristos l-a privit cu drag (Marcu 10, 21) şi i-a spus: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (Luca 18, 22). Adică, realizează-ţi coordonatele personalităţii tale după modelul Crucii lui Hristos. Căci „plinirea Legii” este Hristos. Paradoxul este că desăvârşirea cerută de Dumnezeu nu constă în păzirea tuturor poruncilor, ci în eliberarea întregului om de lucrurile care îi leagă libertatea, care constituie o piedică în calea desăvârşirii. De remarcat este faptul că drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu trece exclusiv pe la poarta săracului. Din păcate, spusele lui Hristos l-au întristat foarte tare pe dregător şi l-au făcut să plece mâhnit (Luca 18, 23). Sperase să i se fixeze condiţii mai uşoare pentru a dobândi viaţa veşnică. I s-a descoperit tocmai antipodul,şi anume cătrebuia să iasă din lumea avuţiilor pentru a intra în lumea Duhului, să îşi desfacă sufletul de legăturile bogăţiilor materiale.Or, pentru iudei, bogăţia era semnul binecuvântării, iar sărăcia cel al blestemului.

Spunându-i: „Ia crucea şi urmează-mi”, Hristos i-a sugerat să moară patimii avuţiei, pentru ca numai după aceea să „vină şi să-i urmeze” (Matei 16, 24). Numai că „dregătorul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”. Avuţii pe care le poseda cu patimă; de aceea, la gândul că le va pierde, s-a întristat de moarte. Nu putea înţelege revendicarea totală a lui Dumnezeu pentru întreg omul, şi nu doar pentru anumite manifestări ale sale. Şi aceasta pentru că religiozitatea lui nu era totală, ci parţială şi fragmentară, rezumându-se doar la o parte a vieţii sale. Şi văzându-l trist, Iisus a zis: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 24).

Familia eshatologică

Averile au o deosebită însemnătate asupra sufletului. Te pot mântui sau te pot osândi. Când le idolatrizezi, ele devin păguboase (Efeseni 5, 5), căci întodeauna „a avea”domină asupra lui „a fi”. În acest sens, Mântuitorul Însuşi a zis: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat (zgârcit) în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24). Solomon spune: „Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-l ajuţi. Nu spune aproapelui tău: „Du-te şi vino, mâine îţi voi da!”, când poţi să-i dai acum” (Pilde 3, 27-28). Cel bogat trebuie să se subţieze atât de mult, adică să renunţe la cele care îi fac plăcere, încât să devină transparent lui Dumnezeu. Din acest motiv, când bogăţiile sunt folosite în scopuri filantropice, ele asigură un loc în veşnicie (Luca 16, 9). Prin urmare, sărăcia de bună voie nu este o poruncă, ci un îndemn, pentru cel care râvneşte desăvârşirea. Auzind Apostolii cele spuse de Iisus, s-au mirat, zicând: „Dar cine poate să se mântuiască?” (Luca 18, 26). Raţionamentul lor era simplu: dacă cei avuţi, care aveau posibilitatea să îndeplinească toate cele poruncite de legea mozaică, numai cu mare greutate se pot mântui, iar cei săraci, neavând posibilităţi materiale, nu pot împlini Legea, cine se mai poate mântui? Atunci, Iisus i-a asigurat, zicând: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 25-26). Deci, Dumnezeu poate să-i mântuiască şi pe unii şi pe alţii, cu o singură condiţie: „Să creadă în El. Căci mântuirea nu este rezultatul lui „ce voi face?”, ci darul bunătăţii lui Dumnezeu, căci „nimeni nu este bun, fără numai Dumnezeu (Marcu 10, 18). Însufleţit de răspunsul lui Iisus, Petru se interesează de răsplata pe care o vor primi cei care, „lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie” (Luca 18, 28). Domnul îi asigură că lepădarea lor de toate cele lumeşti şi urmarea Lui nu va rămâne nerăsplătită, căci „nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţa veşnică” (Luca 18, 29-30).

Sfântul Evanghelist Matei consemnează drept recompensă aşezarea Apostolilor pe cele 12 scaune, în calitate de judecători ai celor 12 seminţii ale lui Israel, la „naşterea din nou”, adică la Învierea cea de obşte (Matei 19, 28). Răsplata va fi deci de două feluri. Una pe pământ, în această viaţă, constând în bunuri spirituale, capabile să aducă sufletului mai multă bucurie decât cele materiale, şi anume o familie eshatologică, Biserica (Marcu 3, 31-35), şi una în viaţa de după moarte, şi anume prietenia veşnică a sufletului cu Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu dăruieşte omului viaţa veşnică încă din prezent, pentru a se continua în viitor, fără a fi întreruptă de faptul biologic al morţii fizice.

Pentru a dobândi însă toate acestea, este subliniat îndemnul de a-L urma pe Hristos pe drumul cel greu al lepădării de toate şi al asumării Crucii.

(n.r. Titlul și intertitlurile aparțin redacției)

Sursa: http://www.doxologia.ro

Categories: Cuvinte de folos Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.