Acasă > Diverse, Minuni > VIDEO şi GALERIE FOTO: MINUNEA DUMNEZEIASCĂ din pădurea Vrancea. De Laura Breană, foto şi video, Aurel Şelaru)

VIDEO şi GALERIE FOTO: MINUNEA DUMNEZEIASCĂ din pădurea Vrancea. De Laura Breană, foto şi video, Aurel Şelaru)

VIDEO şi GALERIE FOTO: MINUNEA DUMNEZEIASCĂ din pădurea Vrancea . De Laura Breană, foto şi video, Aurel Şelaru

Motto: „Eu sunt Domnul, care a zidit lumea. Singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul, și cine mi-a fost într-ajutor?” (Isaia 44,24).

Conştient sau inconştient, cu toții facem sacrificii într-un fel sau altul. Dinnefericire, mult prea mulți dintre noi ne sacrificăm sănătatea, familia, religia sau alte valori, pentru a câştiga plăcerile atât de trecătoare ale bogăţiei, ale puterii sau ale renumelui… Emilian Gheorghiu însă, de 74 de ani, din Focșani, s-a dăruit trupește și sufletește unei cauze, fără să vrea nimic din toate acestea. Luând calea pustniciei, și-a sacrificat pur și simplu 16 ani din viață, ca să ridice singur singurel, undeva, într-o îndepărtată pădure a Vrancei, o… scară spre RAI. Și anume, o Biserică. Un lăcaș de cult în toată regula, în altarul căreia a pus la loc de cinste crucea de la fosta Biserică Domnească, salvată de distrugerea comuniștilor de un creștin care-a păstrat-o zeci de ani, în pod. Septuagenarul a adunat în biserica măiestrită centimetru cu centimetru de mâinile sale, cărți sfinte vechi de sute de ani, încă o cruce din 1877 dar și icoane „pe care alții, păcătoșii, le-au aruncat la gunoi”. În clopotnița de lângă biserică, fratele Emilian, cum îi place să i se spună, a montat un clopot „Oltișor 4, de la o corabie de pe timpuri”. Iar alături de biserică, aliniate, a mai construit bărbatul opt chilii în toată regula, cu baie, sală de mese (trapeză) ce mai trebuie doar finisate, magazie, ba chiar și-un beci spațios și betonat în care fețele sfinte pe care le tot așteaptă să populeze locul, își pot păstra, în verile caniculare, mâncarea. „Eu am avut dorința asta mare, să fac lucrarea asta lui Dumnezeu. Cu mâna mea am făcut totul. Din pensia mea amărâtă care-a ajuns acum aproape la o mie de lei. Când am început biserica eram șomer, acum am pensie dar toți banii i-am folosit ca să ridic Biserica. Acum e gata, eu i-am dat-o lui Dumnezeu și Dumnezeu așteaptă să vină Prea Sfințitul, s-o sfințească! Chiar dacă nu-i încă preot aici, îl rog să aibă milă să vină s-o sfințească! Să se simtă-n ea duhul, curățenia bisericii! Că-i făcută de un amărât ca mine, care-a mâncat mâncare stricată, și-am dormit în bordei și m-am rugat continuu, 16 ani, zi și noapte, numai ca s-o fac…”, a spus fratele Emilian.

    Ce resort interior îndeamnă oare omul să-și dedice viața împlinirii unui ideal care deseori, știm cu toții, nu va putea fi atins? Și de cât sacrificiu poate fi capabilă ființa omenească, cât de mult poate ea să îndure, câte renunțări, câte umilințe, câte suferințe trupești, spaime și dezamăgiri sufletești, câtă luptă și câte frământări în drumul său de neoprit, în credința sa închinată împlinirii unui vis? Și câtă noblețe, câtă desăvârșire în unirea sa cu Dumnezeu poate sălășlui într-un om, păcătosul, astfel încât să renunțe complet la tot confortul lumescului cotidian, numai și numai ca să-i ridice Acestuia nu o troiță, nu o capelă, ci o biserică în toată regula! O biserică și opt chilii, un adevărat lăcaș monahal, și nu oriunde, ci într-un loc de poveste în care mai degrabă ajung lupii, mistreții și urșii, decât oamenii…
    Îmi spusese cineva, cu mult timp în urmă, că există un astfel de om retras în pustnicie undeva departe, mai sus de Vîrteșcoiu, mai departe de Faraoanele, departe, departe, dincolo de islaz, într-o poiană mărginită de o pădure de pini. Îmi mai spusese că omul a fost mânat acolo de durerea morții propriului fiu, și c-ar trăi izolat de ani și ani, în coliba lui tapetată cu icoane. Cum nu părea nici prea departe de Focșani, ne-am luat agendele, aparatele de filmat și fotografiat și am plecat în căutarea pustnicului despre care unii ziceau mai pe șoptite c-ar fi ba nebun, ba ciudat, ba chiar periculos… Hmmm… Așa să fie?
    Cu regret am părăsit confortul mașinii cu care am mers până la terminarea asfaltului. Ne-am luat inima-n dinți și, înotând în nămolul drumeagului ce suia tot mai sus, spre pădure, am pornit în direcția indicată. Casele Vîrteșcoiului, biserica și cimitirul s-au făcut tot mai mici înapoia noastră, pierzându-se după linia orizontului. Sunetele domestice s-au învelit în liniștea deplină a pustietății. Un pas, doi pași, zece pași, o sută, o mie de pași… un kilometru, al doilea, al treilea… În dreapta, liziera pădurii. În stânga, întinderi cât vezi cu ochii. În zare, nicio construcție, nici măcar un fuior de fum care să ne dea de înțeles că ne apropiem. Ne-am rătăcit?!
    Brusc, un zgomot viu, de crengi rupte cu brutalitate a fărâmat liniștea. Mistreții!!! Lângă noi, la nici 200 de metri!!! Groaza vecinătății lor ne-a dat pur și simplu aripi, de n-am mai simțit nici oboseala trupului și nici greutatea incomodă a cizmelor nămolite! Și am „zburat” peste încă o vale și-un deal din vârful căruia, după trei ore bune de mers, ni s-a arătat… MINUNEA!!!

    Rugăciunea din chilie

    „De necrezut!”, am exclamat, nevenindu-ne să ne credem ochilor! Nici vorbă de colibă, de căsuță, de coșmelie tapetată cu icoane! Acolo, în luminiș, înconjurat de pădure, departe de orice așezare omenească, s-a arătat pur și simplu un adevărat lăcaș monahal, cu biserică, cu chilii, cu clopotniță, împrejmuite cu gard, și cu un gang ridicat la poarta de intrare! Un adevărat spațiu duhovnicesc cum mai văzusem pe la alte mănăstiri, numai că acesta era straniu de tăcut și pustiu…
    Toate acestea ridicate de mâna unui singur om?!!! Acolo, în mijlocul pustietății?! Am pășit timid pe aleea ce duce de la poartă până la ușa bisericii. Pe dreapta, prin ferestrele clădirii lungi am zărit patru chilii una după alta… În ele, nicio mișcare. În jur, la fel. Un fuior de fum ce se ridica din altă clădire lungă, construită în josul bisericii, ne-a dat de înțeles că e cineva acasă. Ne-am apropiat cu teamă, bântuiți de avertizările primite înainte de a porni în călătorie. Din spatele unei uși cu folii opace de plastic în loc de geam, răzbăteau incantațiile unei rugăciuni ridicate către Dumnezeu, de un bărbat… Să-l deranjăm? Fie ce-o fi! Și l-am strigat. Rugăciunea s-a întrerupt cu o vocală rămasă suspendată în aer… Zgomot de pași… și ușa s-a deschis! Un om mult mai înalt ca ea, solid, cu fața aureolată de aburul părului nins, prelins într-o barbă albă și lungă până la piept, a ațintit asupra noastră privirea cea mai blândă din lume! Uimit, dar extrem de bucuros de vizita noastră, Emilian ne-a invitat în casă. „Haideți în chilia mea. Da cum de ați venit la mine pe vremea asta?! Am făcut focul, am aprins lumânări și înălțam rugăciuni lui Dumnezeu dintr-o carte. Of, mă dor picioarele astea… Se umflă-n cizme, se umflă și mă dor de nu mai știu ce-i cu mine. Am luat o alifie, dar degeaba…  Da dacă tot mă pozați, nu așteptați un pic să-mi iau haina bună pe mine?”, a întrebat, ridicându-se cu greu de pe scaunul rudimentar și îndreptându-se spre cuierul încropit lângă ușă.
    Chilia micuță, întunecată, cu pereții afumați și cu zeci și zeci de obiecte necesare adunate de-a lungul timpului și așezate care pe rafturi, care pe jos, care agățate-n cuie, deși îi dă fratelui Emilian o aparență de „elefant în magazinul de bibelouri”, i se potrivește perfect! Are la îndemână tot ce îi trebuie pentru traiul său modest, și mai cu seamă, are lumânări la lumina cărora citește din cărțile lui dragi. „Am foarte multe cărți sfinte, iarna citesc foarte mult, dac-ați sta cu mine o săptămână-ntreagă și tot v-aș vorbi din toate cărțile pe care le știu. Dar stați să-mi pun aparatul (auditiv – n.r.), că nu v-aud… Să-i schimb bateriile, că nu l-am mai folosit demult. Dacă n-am cu cine vorbi… Doar cu cartea nu vorbesc”, râde cu bunătate bătrânelul. Și acolo, în penumbra chiliei lui cu pat de scânduri și sobă de lut, i-am aflat uimitoarea poveste.

   Rihtuitor, tinichigiu, fotbalist, boxer…

    Emilian Gheorghiu s-a născut în Focșani, într-o familie cu nouă copii, adâncită în lipsuri și sărăcie. „Stăteam pe lângă gară, pe strada Tănăsescu nr. 3. Tata a fost prizonier la ruși opt ani, și mama s-a chinuit mult să ne crească. N-am reușit să fac mai mult de șapte clase. Apoi au murit frații pe rând, de-am mai rămas doar trei: eu, cel de la Onești și încă unu care stă în Sud. Toți bătrâni acum, toți moșnegi… Eu m-am căsătorit cu Elisabeta, am avut împreună doi copii, pe Haritina și pe Paul, care-a murit. Era un băiat frumos… mereu îl visez… Am lucrat în viața mea ca rihtuitor 15 ani la Cooperativa Sporul, „7 noiembrie” îi spunea atunci. După aia la IGO încă vreo 12, după aia am fost tinichigiu cu niște băieți, m-am calificat și ajunsesem șef de echipă”, povestește nostalgic.
    Nici prin cap nu i-a trecut vreodată că va veni o vreme în care își va dedica trupul, sufletul și tot venitul, lui Dumnezeu. „Nici n-am mers cât eram tânăr la biserică, fiindcă anturajul în care eram nu mă ducea la biserică, ci pe bulevarde la plimbare, la altele. Jucam fotbal la echipa „Energia”, la „Voința” am fost portar… Am făcut și antrenamente vreo trei ani la box… Duceam o altă viață… Și-am construit case în viața mea. A fost casa lui tataie, casa de la București, după aia am stat în Bahne într-un bloc amărât și-am făcut și acolo pereții. După aia am făcut casă pe Gheorghe Asachi, au dărâmat-o și pe aia. Și acum mai am casa din Vâlcele, unde stă fiică-mea cu nepoții și ginerele și Elisabeta. Acum au pus-o în vânzare”, a spus Emilian, povestind că viața sa s-a schimbat complet în urmă cu 16 ani.

    Visul și moartea fiului

    Mai întâi a fost visul. Apoi moartea dragului său fiu. „Am visat într-o noapte poiana asta așa cum este, cu pădure, cu apa care e jos… O cunoștință care a murit mai demult a venit și mi-a arătat că locul pe care-l visam chiar există. Terenul mi l-a dat fostul primar, Șaigău. N-am știut că am să ajung să stau aici singur, la bătrânețe… Dar am avut dorința asta mare, să fac lucrarea asta lui Dumnezeu. Am zis, Doamne, dă-mi putere să fac o biserică aici, și iertarea păcatelor, că știu că o biserică n-o demolează nimeni cum mi-au demolat mie casele, numai Ceaușescu a făcut asta și ați văzut ce-a pățit”, spune Emilian. A știut exact ce vrea să facă și a crezut din tot sufletul că va sta aici, până va termina lucrarea, cu Paul, fiul său. Doar că băiatul s-a îmbolnăvit de inimă și a murit. „A fost militar la Unitatea Militară din Focșani, cânta în fanfară la saxofon și clarinet… M-am dus cu el la București, pe la doctori, dar unde nu m-am dus. După aia am început cu tratamente naturiste, dar doctorii au zis că-i trebuie transplant. În timpul ăla nu se făcea. Acuma se face?”, întreabă, cu o sclipire de curiozitate în privire. Răspunsul nostru afirmativ îl descumpănește. „Hmmm…. trăia dacă făcea și Paulică al meu. Dar să vă spun ceva: dacă pui inima altuia în tine, nu mai ești tu. Trăiești pentru trup, nu mai trăiești pentru tine. Inima aia nu mai este a ta, care ți-a pus-o Dumnezeu, că inima-i sufletul omului… Acolo se așează Dumnezeu când faci faptele bune”, crede Emilian.
    Pe un horn al sobei dintr-o chilie, bărbatul spune că acum câțiva ani buni a apărut un chip și crede că aceasta e umbra fiului său. „Pe fotografie apare mult mai clar. Acum, de curând, a început să apară și o cruce. Dar cine este cu adevărat, n-ar putea spune decât un pustnic. Pentru că-n el intră duhul, ăla-i om care ajunge la desăvârșire și Dumnezeu îl luminează”, este convins Emilian.

    Pedeapsă divină pentru hoții primei biserici

    Când a plecat de-acasă hotărât să ridice biserica în locul visat, lăsând în urmă orice avusese până atunci, cei mai mulți i-au spus că e nebun. „Nebun după Iisus Hristos, nu după om”, le-a zis el. Intrase în șomaj și nu avea mai mult de 300 de lei indemnizație. Și-a făcut mai întâi o colibă din folii și crengi, lângă un copac, în care a stat șase luni, până ce-a reușit să termine prima chilie. „Eram singur cu un cățel mic, era ca un copilaș… De Sfânta Paraschiva m-am apucat de ridicat prima chilie. La început căram materialele cu bicicleta mea, până am căzut, că rămăsesem fără frână. După aia aduceam materialele până la șosea, căutam pe vreunul cu căruța, îl plăteam, le căram sus. E tare departe, și-a fost greu de tot… Era iarnă când am terminat-o, pereții nu erau uscați, dar am pus patul în mijloc și așa am stat. Mă gândeam să nu mă-mbolnăvesc de plămâni. Pe locul pe care e acum altarul și unde am ridicat biserica am făcut mai întâi un cort lung și acolo făceam rugăciuni iarnă, vară”, povestește fratele Emilian.
    Prima biserică a făcut-o din bârne din trunchiuri groase din copaci, multe date de pădurar de pomană. „Un an am muncit până am ridicat-o, toată din lemn. Avea 22 de metri lungime, era în formă de cruce, mare, frumoasă. Am stat 15 zile în curtea protoeriei la Focșani și-am făcut cu mâinile mele burlanele, că știu tinichigerie. Și când m-am întors aici, nu mai era biserica. Mi-au furat-o! Tot au furat, au smuls totul din pământ și-au cărat tot. Aia ar fi fost o biserică nemuritoare… Dar Dumnezeu i-a pedepsit pe hoți: unul din ei a omorât un om prin Bacău și l-au închis, al doilea a paralizat”, povestește.

    A doua biserică – o bijuterie!

    Marcat de cele întâmplate, a vrut să părăsească locul visat și să ridice biserică în altă parte. S-a răzgândit, și în urmă cu 12 ani a început să construiască singur, în același loc, cea de a doua biserică, dar nu în formă de cruce, ca prima, ci în formă de corabie. Iar ce-a ieșit, este o adevărată bijuterie! Și-a mai făcut pe lângă ea opt chilii cu paturi și sobe, cu baie, cu trapeză, cu magazie, cu beci… „Am ridicat singur tot ce-i aici, din pensie-n pensie. Eu nu am pus bani la CEC, nici n-am avut altceva mai drag decât să ridic biserica asta. Am lucrat singur de dimineața și până la 1, 2 noaptea. Totul aici e făcut din pământ și paie, și cu bârne. După ce le-am terminat am bătut plasă și am dat tencuială. La tencuială au mai venit unii și alții și-au mai făcut. Am făcut beton și l-am turnat, până și beciu-i betonat. Sute de milioane au costat toate ce le vedeți aici. N-au fost mulți zidari, că trebuia să-i plătesc, așa că am muncit eu mult… Numai eu știu câtă mâncare stricată am mâncat, fiartă și răsfiartă, numai să am bani pentru materiale. Dar haideți în biserică, o să vă-ndrăgostiți de ea! Are tot ce-i trebuie, doar sfințirea și preotul lipsește!”, ne-a invitat, plin de bucurie, fratele Emilian.
    Fără cuvinte! Mut de admirație ar rămâne oricine ar trece pragul Bisericii septuagenarului care și-a dedicat 16 ani din viață, și toată pensia lui de până acum, ridicării ei. Pictată de mâini măiestre, împodobită cu icoane și vegheată de privirile sfinților imortalizați pe pereții pridvorului, pronaosului, naosului, altarului și pe cupolă, dotată cu strane și tot ce este de trebuință într-o biserică, lăcașul sfânt își așteaptă pur și simplu preotul. Până și veșmintele sunt pregătite, odoarele, cădelnițele, Evanghelia… o cruce minunată din anul 1877, o biblie veche de 200 de ani și mai ales…

    Crucea Bisericii Domnești, salvată de distrugerea comuniștilor!

    Da, chiar așa! În altarul bisericii din mijlocul sălbăticiei, fratele Emilian a pus la loc de cinste, crucea de la Biserica Domnească din Focșani, demolată de comuniști! „Crucea nu-i dreaptă, e cioplită oval, așa cum se făcea acum sute de ani. Un om din sat a găsit-o când a fost demolată biserica și fiind creștin, a pus-o-ntr-un sac și-a suit-o-n pod la el. Acolo a stat ani de zile. Venind eu aici și auzind ce fac, m-a întrebat dacă nu vreau o cruce. Am luat-o, și fata fostului primar, doamna Felicia a dus-o la Golești unde este un domn care a restaurat-o. Și acum este aici în altar. E așa frumoasă!”, ne-a povestit Emilian. El a amintit cu drag de toți cei care l-au ajutat să-și ducă visul la capăt: cei doi pictori care au pictat biserica fără nicio pretenție de bani, Ștefan Gheorghe din comuna Milcovul și Viorel Palade, despre care spune că locuiește la Focșani, cei care i-au donat clopotul pus în clopotniță – „E clopot Oltișor 4, de la o corabie dezafectată”, vreo doi directori și patroni care l-au sprijinit uneori fie cu transportul, fie cu ceva materiale, primarul actual care i-a mai dat alimente și lemne, oameni simpli… Dar mai totul este cumpărat și făcut de el singur. „Biserica-i făcută de-un amărât ce sunt, un sărac, cu durere în suflet, cu lacrimi, cu foamete… Că mereu m-am amărât că n-am ciment, că n-am aia, ailaltă… Uite, jertfelnicul din altar e făcut de mine numai din piatră, din bolovani cărați de mine de pe drum, fierți, spălați în oala în care-mi fac mâncare. Pentru altar am cărat 10 căruțe de pământ ca să dau nivelul… Am multe cărți aici date de preoți, de la răposați… Îi pomenesc pe toți în rugăciunile mele…”, zice Emilian.

   „Mă rog ca Prea Sfințitul să vină să sfințească biserica”
   
    Singur cu biserica sa, înconjurat de chiliile goale și slăbit de puteri, Emilian spune că în curând va trebui să plece lângă ai lui. „Nu pot să rămân aici să mor singur. Dacă copiii vând casa și pleacă, merg cu ei. Dar misiunea mea n-am îndeplinit-o. Pentru că nu-i sfințită biserica. Și nu are preot. Atunci o să am inima împăcată. Dar am zis așa: că dac-am dat biserica lui Iisus Hristos, așa cum este și pictat în pridvor, în sufletul meu sunt eliberat un pic. I-am dat-o, mai departe nu știu ce-o vrea el să facă… Primarul a spus că ar vrea să facă din locul ăsta un punct turistic și m-aș bucura, dar mai întâi trebuie să aibă milă Prea Sfințitul și să vină să sfințească… Eu mi-am cheltuit toți banii și 16 ani din viață ca să fac biserica. Am stat aici 16 ani, am trecut prin foamete, m-au atacat țigani, au venit la mine bandiți noaptea, au sărit cu topoarele pe mine, au vrut să mă taie și totuși… s-a întâmplat că toți au lăsat topoarele jos și la urmă mi-au sărutat mâna… Am avut eu gândul ăsta, să fac biserica și dacă n-o făceam aici, tot o făceam pe undeva prin munți. Eu nu sunt călugăr, sunt doar Emilian păcătosul și vă cer milă, să vină cineva să sfințească Biserica asta! Nu e a mea, eu sunt doar un om care-a făcut-o, sunt bătrân, intru-n pământ de acuma. Dar aveți milă și sfințiți biserica asta, pentru ca și Dumnezeu să aibă milă de voi! Ca să te apropii de Dumnezeu trebuie să ai în primul rând milă, apoi să fii darnic, bun, popular… Mi-a fost greu… Dar eu am făcut ceva. Am făcut tot ce vedeți aici, pentru Dumnezeu și pentru oamenii care cred în El! Mai departe nu mai pot. Nu mai sunt în stare, am îmbătrânit… Dar ce-i aici va rămâne mereu! Vă rog, aveți milă și sfințiți Biserica!”, este mesajul pe care ne-a rugat fratele Emilian să-l aducem către voi, cititorii noștri, către toată lumea creștină. 
    Ne-a urmărit cu privirea, nemișcat și singur, în fața Bisericii lui. Ca să ne ferească mersul din calea animalelor sălbatice, a tras clopotul până ce am ajuns departe… Atât de departe de el, și atât de aproape iar de casele lumii noastre care, tot mai clar, își ridicau acoperișurile deasupra liniei orizontului… Rămâi cu bine, frate Emilian! Într-o zi, cu siguranță ne vom întoarce!

sursa: http://www.monitorulvn.ro/articole/video-si-galerie-foto-minunea-dumnezeiasc-din-padurea-vrancei_2_173456.html

Categories: Diverse, Minuni Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.