TROPARUL ŞI VIAŢA SF. IUSTIN, MARTIRUL ŞI FILOSOFUL

1 iunie

*

*

Pomenirea Sfântului Mucenic Iustin Filozoful.

Sfîntul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părţile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar, cu credinţa, elin; chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Iustin, din tinereţe, se îndeletnicea cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.

Deci, deprinzîndu-se bine cu oratoria, dorea să înveţe şi filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învăţat filosof stoic, dorind să înţeleagă filosofia acelora. El avea mare dorinţă să ştie ce este dumnezeirea şi cine este Dumnezeu? Deci, petrecînd la acel filosof stoic cîtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

 

Acela, după puţină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrînd să-l înveţe degeaba. Iar Iustin, văzînd că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea cîştigurile cele lumeşti.

 

Pentru nişte pricini ca acestea, lepădînd pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici, dorea foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să înveţe mai întîi astronomia, geografia, muzica, aritmetica şi alte învăţături, spunîndu-i că învăţăturile acelea sînt cele mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături. Dar, văzînd că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorinţa inimii lui; pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă şi multă le era cinstea lor.

 

Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l înveţe pe Iustin cunoştinţa lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupeşti cu cele netrupeşti, din închipuirile cele de jos cu cele de sus şi din felurile înţelegerilor. Pentru că acesta era sfîrşitul socotelilor înţe-lepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lîngă dascălul acela vreme îndelungată.

 

Deci, îndată a învăţat dogmele şi rînduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvîrşit şi slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamă-reau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestri-căciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al tîrîtoarelor. Deci, Iustin se mîngîia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi învăţîndu-se în cunoştinţa de Dumnezeu, pe cît mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.

 

Odată, Iustin, plimbîndu-se singur în afara cetăţii, într-un loc deosebit, aproape de mare, şi pe cînd socotea mintea sa înţelegerea celor filosofeşti, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit şi împodobit cu cărunteţea. Pe cînd stătea el şi-l privea cu de-a-mănuntul, bătrînul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrînul: „Însoţitorii mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptînd întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”

 

Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrînul: „Ce folos cîştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decît filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoarea vieţii. Pe aceea, dacă cineva o ştie bine, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea înţelegerii; deci, se cade ca tot omul să o înveţe, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”. Zis-a bătrînul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrî-nul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia şi ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înţelegi şi să cunoşti adevărul; iar fericirea este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii”. Bătrînul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoaşteţi ceea ce este drept şi înţelegeţi adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoaşteţi că este?”

 

Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este acelaşi. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrînul, îndulcindu-se, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci în toate meşteşugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numeşte că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocîrmuirea corabiei, sau în medicină şi întru asemănare şi întru celelalte lucruri, şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este tot aşa?

 

Deci, spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrînul a zis: „Deci, tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este a cunoaşte un meşteşug”. Grăit-a bătrînul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înţelegere; pe de-o parte din auz şi în-văţătură, iar pe de alta din vedere; precum ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea nevăzînd-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întîi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dînsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă despre El şi nici nu L-au văzut pe El cîndva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrînul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înţelege mai degrabă sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute numai cu simţurile cele trupeşti?”

 

Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochiul minţii, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învaţă, ca unul luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătîndu-Se prin vopsele, nici avînd vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încît să se vadă cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nesupusă, singură bună şi frumoasă, a căruia dorire a ştiinţei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeaşi singură, pentru că iubeşte a se vedea de aceia de care se cunoaşte”.

 

Pe nişte cuvinte ca acestea bătrînul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înţelegere a lui Iustin, învăţată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creştineasca mărturisire era nedesăvîrşită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învaţă aşa precum tu mărturiseşti, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a ştiut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut şi neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului şi pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbînd astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ţinîndu-se de închinarea la idoli şi învăţînd la aceea şi pe alţii?

 

Deci, eu socotesc că la Platon şi la ceilalţi filosofi elini, nu este înţelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deşerţi întru cugetările lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deştepţi, au înnebunit. Eu îţi spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovăţuindu-se de Duhul Sfînt şi neluminîndu-se prin credinţă, nu poate să ştie şi să înţeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

 

Acestea şi multe altele grăind bătrînul despre dreapta cunoştinţă de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu şi despre celelalte lucruri dumnezeieşti, Iustin, văzînd rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde şi ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povăţuiască după adevăr, dacă în Platon şi-n ceilalţi filosofi nu este adevărul?”

 

Atunci bătrînul a început a-i spune lui de sfinţii prooroci, zicînd: „În vremile cele de demult, cu mulţi ani mai înainte de toţi filosofii, au fost oarecare bărbaţi sfinţi drepţi şi iubiţi de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfînt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvîrşesc. Acei bărbaţi se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul şi l-au spus oamenilor. Nu s-au ruşinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dînşii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deşartă; ci le-au spus drept, adevărat şi fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

 

Încă sînt şi acum scripturile lor, care, dacă le citeşte cineva cu credinţă, îi aduc mult folos şi-i luminează mintea spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinţi prooroci spun adevărul, nu cu meşteşug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înşelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dînşii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decît toate dovezile înşelătoare, au fost martori preacredincioşi ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sînt vrednici de credinţă; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit şi altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dînşii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoşi şi neînvăţaţi de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări şi năluciri diavoleşti”.

 

Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfîrşit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ţi deschidă ţie uşa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să ştie şi să înţeleagă pe cele ce sînt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Şi le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea şi se apropie de El cu credinţă şi cu dragoste”.

 

Acestea zicîndu-le, bătrînul acela s-a dus de la el şi s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simţit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus cînd a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu şi dragostea mi-a crescut spre sfinţii prooroci şi spre acei bărbaţi care sînt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrînului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărţile prooroceşti şi apostoliceşti şi dintr-acelea m-am făcut creştin adevărat”. Fericitul Iustin, spunînd aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înştiinţare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu şi cum s-a povăţuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neştiut, ca de un om trimis din cer.

 

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrînul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sîrguit a căuta cărţi creştineşti şi a început a citi dumnezeieştile Scripturi cu o deosebită silinţă. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinţilor prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfîrşitul acestei lumi văzute şi despre judecata ce va să fie. Şi, văzîndu-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine şi încet veni – învăţîndu-l pe el Sfîntul Duh – spre cunoştinţa cea mai desăvîrşită a lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Deci, rîzînd de nebunia elinească, se pleca spre creştineasca credinţă, înmulţindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credinţă.

 

El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credinţă creştinească, şi acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgîni creştinilor, pentru unele lucruri necinstite şi de ruşine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înţeles el că sînt minciuni, neîncăpute prihăniri şi clevetiri, de vreme ce păgînii socoteau cum că creştinii, în adunările lor de noapte, stingînd lumînările, sting împreună şi lumina curăţiei, spurcîndu-se cu împreunare prin necurăţie şi, după asemănarea fiarelor ar mînca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii şi iudeii ocărau pe creştinii nevinovaţi, şi astfel se credea minciuna oamenilor necuraţi şi nebuni ca şi cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creştinii erau oameni drepţi şi sfinţi, totuşi erau urîţi, prigoniţi, scuipaţi şi batjocoriţi de toţi necredincioşii, ca nişte mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuţi vinovaţi de grele păcate, erau daţi la cumplite morţi, în multe feluri.

 

Nişte lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creştin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creştinilor, ştiind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovaţi se osîndesc ca cei vinovaţi, cei curaţi se necinstesc şi cei drepţi se socotesc ca cei păcătoşi. Deci, văzînd pe creştini neînfricaţi în răspunsuri la judecăţi, viteji în chinuri, defăimînd toate cele frumoase şi văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe nişte gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sîrguindu-se la moarte ca la un ospăţ, socotea în sine, zicînd:

 

„Nu sînt adevărate cele ce se spun despre creştini, ca şi cum ar fi făcînd nişte urîciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvîrşind fără de înfrînare poftele trupeşti şi întru mîncarea cărnurilor omeneşti căutînd iubire de plăceri, se teme de moarte şi nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sîrguiesc în tot felul să se arate fără de prihană şi astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere şi cu sănătate şi să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creştinii nu sînt deloc aşa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decît viaţa; deci, cum poate să se afle într-înşii o iubire de păcat ca aceea?”

 

Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viaţa creştinească; şi s-a înştiinţat desăvîrşit, că petrec în frica Domnului cu curăţie şi fără de prihană, păzind curăţia lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul şi cu înfrînarea. Ei adeseori se roagă şi totdeauna se învaţă în faptele cele bune. Acestea cunoscîndu-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult şi s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfîntul Botez şi s-a făcut mare apărător al credinţei celei în Hristos, luptîndu-se prin cuvinte şi prin scrisori cu elinii şi cu iudeii. El s-a făcut ostaş viteaz şi nebiruit al lui Hristos, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti; a cercetat diferite ţări, învăţînd şi propovăduind numele lui Hristos, întorcînd pe cei necredincioşi la Dumnezeu.

 

Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtînd îmbrăcăminte filosofească şi avînd ucenici cu sine. Acolo a adunat mulţi pentru învăţătură, întemeind multe şcoli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească şi adevărată. Deci, aflînd acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvîntul, ruşinîndu-l; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgîn, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atît cu cuvîntul cît şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, avînd viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi iubit de romani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.

 

Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase şi mincinoase, vrînd să-l necinstească în popor şi să facă urît atît pe Iustin cît şi pe credincioşii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le şi văzîndu-le Sfîntul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubeşte mîndria mai mult decît înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu, făcînd multe fărădelegi. El ne huleşte pe noi din urîciune şi răutate, deoarece este mai rău decît poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

 

În vremea aceea împărăţea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaş al creştinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, necredincioşi şi închinători la idoli, prigonea şi ura pe creştini, mai mult din urîciunea cea prea multă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile creştinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioşilor, să-i dea pe ei la judecată şi, necercetîndu-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.

 

În acea vreme s-a întîmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvînt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrînd să-l povăţuiască la viaţa înfrînată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

 

Deci, văzînd ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el şi să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Bărbatul ei, înştiinţîndu-se de la care creştini a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, şi l-a ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţîndu-l la judecată, l-a osîndit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzînd pe fericitul Ptolomeu osîndit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strîmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrînat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tîlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Eparhul, căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis cu mînie: „Oare şi tu eşti din numărul creştinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sînt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; deci, toţi aceşti trei, şi-au dat sufletele lor pentru Hristos.

 

Fericitul Iustin, înştiinţîndu-se de o nedreaptă ucidere a sfinţilor ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mîniat contra lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce a dat pe faţă, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini şi a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sînt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creştinilor, arătînd destul de lămurit curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.

 

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creştini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă şi de judecată vor fi. Sfîntul Iustin, primind acea poruncă împărătească şi luînd voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creştinii prigoniţi. Deci, mergînd la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o pînă la sfîrşitul său, a arătat porunca împăratului tuturor şi a propo-văduit-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mîngîiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creştinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfîntul Iustin, petrecînd acolo cîtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvînt scris pe larg în cartea lui Iustin.

 

După multă vreme, Sfîntul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos. Pe iudei şi pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfînta credinţă; iar pe credincioşi îi întărea. Deci, mergînd el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urîciune şi cu mai multă răutate; deci, Sfîntul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

 

Pentru aceea, neputînd el să stea împotriva lui şi neştiind ce să mai facă, l-a pîrît cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfîntul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Aducîndu-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temîndu-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

 

Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Iustin, adevăratul filosof al creştinilor, lăsînd Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sînt pline de înţelepciunea Sfîntului Duh. Deci, stînd înaintea lui Hristos Domnul, rîvnitorul la nevoinţă a luat de la El cununa pătimirii şi este rînduit în ceata sfinţilor mucenici, a celor ce slăvesc Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Ὁ Ἅγιος Ἰουστίνος ὁ Μάρτυρας ὁ Φιλόσοφος

Ὁ «θαυμασιώτατος» Ἰουστίνος, κατὰ τὸν μαθητή του Τατιανό, ἐγεννήθηκε στὴ Φλαβία Νεάπολη τῆς Παλαιστίνης, στὶς ἀρχὲς τοῦ 2^ου αἰῶνος μ.Χ., ἀπὸ γονεῖς Ἕλληνες εἰδωλολάτρες, τὸν Πρίσκο Βάκχιο, καὶ μητέρα, τῆς ὁποίας τὸ ὄνομα ἀγνοοῦμε. Ὁ Μεθόδιος Ὀλύμπου τὸν μνημονεύει ὡς ἄνδρα μὴ ἀπέχοντα πολὺ τῶν Ἀποστόλων οὔτε κατὰ τὸ χρόνο οὔτε κατὰ τὴν ἀρετή. Πράγματι δὲ ὁ χρόνος γεννήσεώς του δύναται νὰ τοποθετηθεῖ περὶ τὸ 110 μ.Χ., ἐφ’ ὅσον τὸ 135 μ.Χ., κατὰ τὴ συζήτηση πρὸς τὸν Τρύφωνα, παρουσιάζεται νὰ ἔχει περατώσει ἤδη τὶς φιλοσοφικές του σπουδὲς καὶ πρὸς τὸ τέλος τους νὰ ἔχει προσελκυσθεῖ στὴ Χριστιανικὴ πίστη.

Προικισμένος μὲ ἐξαιρετικὴ πνευματικὴ ἀνησυχία καὶ φιλομάθεια, ὁ νεαρὸς Ἰουστίνος ἀσχολήθηκε καὶ ἐμβάθυνε στὶς δοξασίες τῶν Στωικῶν, τῶν Ἐπικουρείων, τῶν Περιπατητικῶν, τῶν Πυθαγορείων καὶ τῶν Πλατωνικῶν φιλοσόφων. Μὲ ἀκόρεστη ἐπιθυμία, ἤθελε νὰ γνωρίσει ὁλόκληρη τὴν ἀλήθεια καὶ νὰ εὕρει τὴν πραγματικὴ ἱκανοποίηση. Τότε ὁ Θεός, μὲ θαυμαστὴ ἐπέμβαση, τὸν ὁδήγησε στὶς πηγὲς τῆς ἀλήθειας, στὴ Χριστιανικὴ πίστη καὶ ζωή, τὸ 135 μ.Χ.

Καθὼς διηγεῖται ὁ ἴδιος, ὁ Θεὸς τὸν ἐφώτισε μὲ κάποιο Χριστιανὸ πρεσβύτη, «πρᾶον καὶ σεμνὸν τὸ ἦθος». Ὁ θαυμάσιος ἐκεῖνος γέροντας τοῦ ἀποκάλυψε πόσο πτωχὲς ἦταν οἱ θεωρίες τῶν ἀνθρώπων μπροστὰ στὴν πραγματικὴ ἀλήθεια, τὴν ὁποία διδάσκει ὁ Θεός.

Ὁ Ἰουστίνος ἀποφασίζει νὰ μελετήσει τὴν Ἁγία Γραφὴ καὶ νὰ ἐμβαθύνει στὸ θεῖο λόγο. Χωρὶς νὰ πάψει νὰ φιλοσοφεῖ καὶ νὰ φορεῖ φθαρμένο χιτώνα, τὸν τρίβωνα, ποὺ ἐφοροῦσαν οἱ φιλόσοφοι, καταλάμπεται ἀπὸ τὴ Χριστιανικὴ πίστη, «τὴν μόνην φιλοσοφίαν τὴν ἀληθῆ καὶ ἀσύμφορον», στὴν ὁποία ἀποφασίζει νὰ διαθέσει πλέον τὴν ὑπόλοιπη ζωή του.

Ὁ Ἰουστίνος ἁρματωμένος μὲ τὰ ὅπλα τὰ πνευματικά, ἀποφασίζει νὰ στήσει στὴ Ρώμη τὸ πνευματικό του στρατηγεῖο. Ἀπὸ ἐκεῖ ἐξαπλώνει σφοδρὲς ἐπιθέσεις κατὰ τῶν ἐχθρῶν τῆς πίστεως. Στὰ δύσκολα ἐκεῖνα χρόνια τῶν διωγμῶν, οἱ κατατρεγμένοι Χριστιανοὶ τῆς Ρώμης εὑρίσκουν στὸ πρόσωπό του τὸν ἔνθερμο ἀπολογητὴ καὶ ἀκούραστο ὑποστηρικτή. Ὁ Ἰουστίνος ἀπὸ τὴν ἀνεξάντλητη φαρέτρα του ἀντλεῖ ἀκαταμάχητα ἐπιχειρήματα, μὲ τὰ ὁποῖα ἀποστομώνει τοὺς φιλοσόφους, ποὺ διέβαλαν τὸν Χριστιανισμό. Τοὺς ἐλέγχει, γιατὶ κατηγοροῦν τὸν Χριστιανισμὸ χωρὶς νὰ τὸν γνωρίζουν.

Σημαντικότατο εἶναι καὶ τὸ ἔργο του «Διάλογος πρὸς Τρύφωνα», τὸ ὁποῖο περιέχει τὴ διήμερη θεολογικὴ συζήτηση ποὺ εἶχε μὲ τὸν Ἰουδαῖο Τρύφωνα, ὁ ὁποῖος εἶχε φύγει ἀπὸ τὴν Παλαιστίνη λόγῳ τοῦ πολέμου (132 – 135 μ.Χ.) καὶ ἦταν ἐπισκέπτης στὴν πόλη ὅπου ἐσπούδαζε ὁ Ἰουστίνος. Ὅταν ἀντιλήφθηκε ὅτι κάτω ἀπὸ τὸ φιλοσοφικὸ ἔνδυμα τοῦ νεαροῦ Ἰουστίνου κρυβόταν ἕνας Χριστιανός, τὸν εἰρωνεύθηκε. Ἐπακολούθησε διήμερη συζήτηση, τῆς ὁποίας τὸ ὑποτιθέμενο περιεχόμενο περιελήφθηκε στὸ ἔργο «Διάλογος πρὸς Τρύφωνα». Δεδομένου ὅτι ὁ Τρύφων εἶχε ἀποφύγει «τὸ νῦν γενόμενον πόλεμον», ἡ συζήτηση πρέπει νὰ ἔγινε τὸ 136 μ.Χ.

Δὲν ἄργησαν ὅμως νὰ φανοῦν οἱ ἐναντίον τοῦ Ἁγίου ἀντιδράσεις. Οἱ φιλόσοφοι, ποὺ ἔχαναν συνεχῶς ἔδαφος καὶ οἱ ἄλλοι ἐχθροί του, τὸν διέβαλαν στὸν αὐτοκράτορα Μάρκο Αὐρήλιο (161 – 180 μ.Χ.). Ὁ Μάρτυς Ἰουστίνος ἐκφράζει τὴν ὑποψία ὅτι ἐπρόκειτο νὰ καταδοθεῖ στὶς πολιτικὲς ἀρχὲς ἀπὸ τὸν κυνικὸ φιλόσοφο καὶ μεγαλορρήμονα Κρήσκεντα, ὁ ὁποῖος ἐφθονοῦσε τὴν αὔξηση τῶν μαθητῶν τοῦ Χριστιανοῦ διδασκάλου καὶ διέβλεπε κίνδυνο ἀπορροφήσεως τῶν μαθητῶν του ὑπὸ τοῦ Χριστιανισμοῦ.

Φαίνεται ὅτι, μετὰ τὸ μαρτύριο τοῦ Πτολεμαίου, μαθητοῦ του πιθανῶς, περὶ τὸ 160 μ.Χ., ἀνεχώρησε ἀπὸ τὴ Ρώμη ἀπὸ φόβο γιὰ τὴ σύλληψή του καὶ ὅτι ἐπέστρεψε ἐκεῖ ἀργότερα, ἀφοῦ ἤδη εἶχε κοπάσει ὁ θόρυβος, διότι κατὰ τὴν ἀνάκρισή του πρὸ τοῦ μαρτυρίου ἐδήλωσε ὅτι διέμεινε κατὰ δύο περιόδους στὴ Ρώμη. Ἀλλ’ ὁ Ἰουστίνος ἀποφασίζει νὰ ἀπολογηθεῖ γιὰ τὴ διωκόμενη πίστη στὸν αὐτοκράτορα καὶ τὴ Ρωμαϊκὴ σύγκλητο. Οἱ δύο του Ἀπολογίες ἀποτελοῦν πραγματικὰ διαμάντια τῆς Χριστιανικῆς Ἀπολογητικῆς.

Στὴν πρώτη Ἀπολογία του, τὴν ὁποία ἀπευθύνει στὸν αὐτοκράτορα Ἀντωνίνο, τὰ παιδιά του καὶ τὴ Ρωμαϊκὴ σύγκλητο, κάνει γνωστὸ τὸ τί πιστεύουν οἱ Χριστιανοί, ἀνασκευάζει τὶς ἐναντίον του κατηγορίες τῶν Ἐθνικῶν, περιγράφει τὸν τρόπο τῆς Χριστιανικῆς λατρείας καὶ προσπαθεῖ μὲ νηφαλιότητα, εὐγένεια καὶ χωρὶς ρητορικὰ σχήματα νὰ τοὺς πείσει νὰ σταματήσουν τοὺς διωγμούς. Ὁ ἱερὸς ἀπολογητής, ἀποδεικνύοντας ὅτι ἐβίωνε πλήρως τὴν ἐκκλησιαστικὴ λειτουργικὴ καὶ μυστηριακὴ ζωή, ἰδίως στὰ τελευταῖα κεφάλαια τῆς πρώτης Ἀπολογίας του, ἐξέρχεται ἀπὸ τὰ καθαρῶς ἀπολογητικὰ πλαίσια καὶ ὅρια καὶ μεταβάλλεται σὲ ἄριστο μυσταγωγὸ καὶ σὲ ἕναν ἀπὸ τοὺς πρωτοπόρους σκαπανεῖς τῆς ἱστορίας τῆς θεολογίας τῆς Χριστιανικῆς λατρείας. Ὁ ἱερὸς Ἰουστίνος τόσο στὴ μνημονευθεῖσα Ἀπολογία του, ὅσο καὶ περιστατικὰ σὲ μερικὰ σημεῖα τοῦ λοιποῦ συγγραφικοῦ του ἔργου παρέχει ἀνεκτίμητες πληροφορίες περὶ τῆς Χριστιανικῆς λατρείας τῆς ἐποχῆς του, προβάλλοντας τὸν ἑορτασμὸ τῆς Κυριακῆς, ὡς καὶ τὴν τελεσιουργία καὶ συνοπτικὴ θεολογία τῶν ἱερῶν μυστηρίων τοῦ Βαπτίσματος καὶ τῆς Θείας Εὐχαριστίας.

Ἡ ἡμέρα τῆς Κυριακῆς θεωρεῖται ὡς πρώτη ἡμέρα τῆς καινῆς ἐν Χριστῷ κτίσεως. Ἡ Θεία Λειτουργία γίνεται ἡ ἐμψυχοῦσα τὴν διακονία ἐντελέχεια, ἐφ’ ὅσον κατὰ τὴ διάρκεια τῆς εὐχαριστιακῆς συνάξεως «οἱ εὐποροῦντες… καὶ βουλόμενοι κατὰ προαίρεσιν ἕκαστος τὴν ἑαυτοῦ ὃ βούλεται δίδωσι, καὶ τὸ συλλεγόμενον παρὰ τῷ προεστῶτι ἀποτίθεται, καὶ αὐτὸς ἐπικουρεῖ ὀρφανοῖς τε καὶ χήραις, καὶ τοῖς διὰ νόσον ἢ δι’ ἄλλην αἰτίαν λειπομένοις, καὶ τοῖς ἐν δεσμοῖς οὖσι, καὶ τοῖς παρεπιδήμοις οὖσι ξένοις, καὶ ἁπλῶς πᾶσι τοῖς ἐν χρείᾳ οὖσι κηδεμὼν γίνεται».

Ὅσον ἀφορᾶ στὸ Βάπτισμα, ὁ Ἅγιος Ἰουστίνος πληροφορεῖ ὅτι «τοῦ ὑπὲρ ἀφέσεως ἁμαρτιῶν καὶ εἰς ἀναγέννησιν λουτροῦ» προηγεῖται κατήχηση. Ὡσαύτως τοῦ Βαπτίσματος προηγοῦντο προσευχὴ καὶ νηστεία τόσο τῶν βαπτιζομένων, ὅσο καὶ τῶν λοιπῶν πιστῶν.

Στὴ δεύτερη Ἀπολογία του, τὴν ὁποία ἀπευθύνει στὴ Ρωμαϊκὴ σύγκλητο, ἀποδεικνύει ὅτι οἱ Χριστιανοὶ διώκονται, ἐπειδὴ πιστεύουν στὴν ἀλήθεια καὶ ζοῦν ἐνάρετη ζωὴ καὶ ὄχι γιὰ κάτι ἀξιόποινο.

Ὅμως οἱ Ἀπολογίες τοῦ Μάρτυρος Ἰουστίνου δὲν μετέτρεψαν τοὺς εἰδωλολάτρες, καθ’ ὅσον ἐπὶ ἐπάρχου Ρώμης τοῦ Ἰουνίου Ρουστικοῦ (162 – 167 μ.Χ.), ἄλλοτε παιδαγωγοῦ τοῦ αὐτοκράτορος Μάρκου Αὐρηλίου, πιθανῶς τὸ 165 μ.Χ., ἀποκεφαλίσθηκε μαζὶ μὲ ὁμάδα μαθητῶν του.

Στὸ κοιμητήριο τῆς Πρισκίλλης εὑρέθηκε λίθος ἐνεπίγραφος ποὺ ἔφερε τὰ γράμματα ΜΧΟΥΣΤΙΝΟΣ, δηλαδὴ Μάρτυς Ἰουστίνος, ὁ ὁποῖος ἴσως ἐκάλυπτε τὸν τάφο τοῦ Ἁγίου.
Ὄχι μικρὸς ἀριθμὸς ἄλλων ἔργων τοῦ Ἁγίου Μάρτυρος Ἰουστίνου, μαρτυρουμένων ἀπὸ αὐτὸν τὸν ἴδιο ἢ ἀπὸ μεταγενέστερους συγγραφεῖς, ἔχουν χαθεῖ. Τὰ ἔργα αὐτὰ εἶναι: «Σύνταγμα κατὰ πασῶν τῶν αἱρέσεων», «Κατὰ Μαρκίωνος», «Περὶ ψυχῆς», «Πρὸς Ἔλληνας», «Ἔλεγχος πρὸς Ἕλληνας», «Περὶ μοναρχίας Θεοῦ», «Περὶ Ἀναστάσεως», «Ἑρμηνεία εἰς τὴν Ἀποκάλυψιν», «Ψάλτης», «Πρὸς Σοφιστὴν Εὐφράσιον περὶ προνοίας καὶ πίστεως», «Διάλογος πρὸς Κρήσκεντα», «Πρὸς Ἰουδαίους».

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ὁ ὑψωθεὶς ἐν τῷ Σταυρῷ.
Φιλοσοφίας ταῖς ἀκτῖσιν ἐκλάμπων, θεογνωσίας ὑποφήτης ἐδείχθης, σοφῶς παραταξάμενος κατὰ τῶν δυσμενῶν· σὺ γὰρ ὡμολόγησας, ἀληθείας τὴν γνῶσιν, καὶ Μαρτύρων σύσκηνος, δι’ ἀθλήσεως ὤφθης· μεθ’ ὧν δυσώπει πάντοτε Χριστόν, ὦ Ἰουστῖνε, ὑπὲρ τῶν ψυχῶν ἡμῶν.

Κοντάκιον. Ἦχος β’. Τοὺς ἀσφαλεῖς.
Τὸν ἀληθῆ, τῆς εὐσεβείας κήρυκα, καὶ εὐκλεῆ, τῶν μυστηρίων ῥήτορα, Ἰουστῖνον τὸν φιλόσοφον, μετ’ ἐγκωμίων εὐφημήσωμεν· δυνάμει γὰρ σοφίας τε καὶ χάριτος, τὸν λόγον κατετράνωσε τῆς πίστεως, αἰτούμενος πᾶσι θείαν ἄφεσιν.

Μεγαλυνάριον.
Χάριτι σοφίας καταυγασθείς, ὡς αὐτοσοφίαν, ἐθεράπευσας τὸν Χριστόν, ὑπὲρ οὗ ἐνδόξως, ἀθλήσας Ἰουστῖνε, σὺν τούτῳ εἰς αἰῶνας, δοξάζῃ ἔνδοξε.

Martyr Justin the Philosopher and those with him at Rome

Commemorated on June 1

The Holy Martyr Justin the Philosopher was born around 114 at Sychem, an ancient city of Samaria. Justin’s parents were pagan Greeks. From his childhood the saint displayed intelligence, love for knowledge and a fervent devotion to the knowledge of Truth. When he came of age he studied the various schools of Greek philosophy: the Stoics, the Peripatetics, the Pythagoreans, the Platonists, and he concluded that none of these pagan teachings revealed the way to knowledge of the true God.

Once, when he was strolling in a solitary place beyond the city and pondering about where to seek the way to the knowledge of Truth, he met an old man. In the ensuing conversation he revealed to Justin the essential nature of the Christian teaching and advised him to seek the answers to all the questions of life in the books of Holy Scripture. „But before anything else,” said the holy Elder, „pray diligently to God, so that He might open to you the doors of Light. No one is able to comprehend Truth, unless he is granted understanding from God Himself, Who reveals it to each one who seeks Him in prayer and in love.”

In his thirtieth year, Justin accepted holy Baptism (between the years 133 and 137). From this time St Justin devoted his talents and vast philosophical knowledge to preaching the Gospel among the pagans. He began to journey throughout the Roman Empire, sowing the seeds of faith. „Whosoever is able to proclaim Truth and does not proclaim it will be condemned by God,” he wrote.

Justin opened a school of Christian philosophy. St Justin subsequently defended the truth of Christian teaching, persuasively confuting pagan sophistry (in a debate with the Cynic philosopher Crescentius) and heretical distortions of Christianity. He also spoke out against the teachings of the Gnostic Marcian.

In the year 155, when the emperor Antoninus Pius (138-161) started a persecution against Christians, St Justin personally gave him an Apology in defense of two Christians innocently condemned to execution, Ptolemy and Lucias. The name of the third remains unknown.

In the Apology he demonstrated the falseness of the slander against Christians accused unjustly for merely having the name of Christians. The Apology had such a favorable effect upon the emperor that he ceased the persecution. St Justin journeyed, by decision of the emperor, to Asia Minor where they were persecuting Christians with particular severity. He proclaimed the joyous message of the imperial edict throughout the surrounding cities and countryside.

The debate of St Justin with the Rabbi Trypho took place at Ephesus. The Orthodox philosopher demonstrated the truth of the Christian teaching of faith on the basis of the Old Testament prophetic writings. St Justin gave an account of this debate in his work Dialogue with Trypho the Jew.

A second Apology of Saint Justin was addressed to the Roman Senate. It was written in the year 161, soon after Marcus Aurelius (161-180) ascended the throne.

When he returned to Italy, St Justin, like the Apostles, preached the Gospel everywhere, converting many to the Christian Faith. When the saint arrived at Rome, the envious Crescentius, whom Justin always defeated in debate, brought many false accusations against him before the Roman court. St Justin was put under guard, subjected to torture and suffered martyrdom in 165. The relics of St Justin the Philosopher rest in Rome.

In addition to the above-mentioned works, the following are also attributed to the holy martyr Justin the Philosopher:

1) An Address to the Greeks

2) A Hortatory Address to the Greeks

3) On the Sole Government of God

St John of Damascus preserved a significant part of St Justin’s On the Resurrection, which has not survived. The church historian Eusebius asserts that St Justin wrote books entitled

The Singer

Denunciation of all Existing Heresies and

Against Marcian

In the Russian Church the memory of the martyr is particularly glorified in temples of his name. He is invoked by those who seek help in their studies.

The holy martyrs Justin, Chariton, Euelpistus, Hierax, Peonus, Valerian, Justus and the martyr Charito suffered with St Justin the Philosopher in the year 166. They were brought to Rome and thrown into prison. The saints bravely confessed their faith in Christ before the court of the prefect Rusticus. Rusticus asked St Justin, whether he really thought that after undergoing tortures he would go to heaven and receive a reward from God. Saint Justin answered, „Not only do I think this, but I know and am fully assured of it.”

The prefect proposed to all the Christian prisoners that they offer sacrifice to the pagan gods. When they refused he issued a sentence of death, and the saints were beheaded.