PREDICĂ LA DUMINICA FEMEILOR MIRONOSIŢE
Moto: „Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi să vedeţi locul unde a zăcut” (Matei, 28:6)
Hristos a înviat!
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos,
Chiar înainte de a spune rugăciunea de consacrare, epicleza, care este momentul sublim al Sfintei Liturghii, preotul slujitor trebuie să spună: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate ce s-au făcut pentru noi, de cruce, de groapă, de Învierea cea de-a treia zi, de Înălţarea la ceruri, de şederea de-a dreapta Tatălui, şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire.” În timp ce rememorăm toţi paşii necesari făcuţi de Mântuitorul pentru a ne aduce mântuirea, noi nu putem uita un pas întunecat făcut de Lumina cea neapusă, de Hristos, Dumnezeul nostru: mormântul, mormântul gol!
Când Mironosiţele femei au venit la mormânt pentru a unge trupul lui Hristos, ele au găsit pe un tânăr, adică pe un înger, care le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit?A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus!” (Marcu, 16:6; Matei, 28: 5-6; Luca, 24:6). În mormânt Hristos, Care este Viaţa ce nu poate fi conţinută de veacuri, a făcut incoruptibile trupurile noastre coruptibile, pentru că, golind mormântul de trupul Său uman glorificat, îndumnezeit, El a deschis uşa pentru propria noastră glorificare, pentru propria noastră îndumnezeire. Acolo, în întunericul mormântului Hristos a recreat firea noastră umană şi a adus-o la „frumuseţea cea dintâi,” deschizând din nou pentru noi uşa către nemurire.
Mormântul gol! Spune Părintele Georges Florovsky: „Viaţa pusă la moarte, Viaţa Divină condamnată la moarte de oameni – acesta este misterul Răstignirii… Încă odată Dumnezeu a acţionat…Încă odată Viaţa a ieşit din mormânt. Hristos a înviat, El a ieşit din mormânt, ca un Mire din cămară. Şi cu El, întreaga rasă umană, într-adevăr, toţi oamenii, au înviat…Viaţa a fost pusă jos în mormânt, Viaţa strălucind din mormânt. Credincioşii sunt chemaţi să contemple şi să adore acest mister al mormântului purtător şi aducător de Viaţă!” (Creaţie şi Răscumpărare, p. 14).
Da, „mormântul cel purtător şi aducător de Viaţă!” Dar paradoxul nu se opreşte aici! Iată una din cele mai frumoase parafraze ale răscumpărării noastre paradoxale: Prin golirea mormântului istoric al lui Hristos de trupul Său îndumnezeit, masa Altarului, care simbolizează mormântul lui Hristos, nu mai este un mormânt gol! Ea este un „mormânt” care a devenit o fântână plină de Hristos, fiindcă prin Euharistia care este celebrată pe ea, credincioşii participă mistic, dar real, la însăşi Moartea şi Învierea lui Hristos. Golindu-Şi mormântul Său, Hristos îl umple cu viaţă veşnică care izvorăşte din trupul Său îndumnezeit!
Spune unul din teologii apuseni: „De departe, cea mai bună dovadă a Învierii o constituie existenţa Bisericii creştine. Nimic altceva n-ar fi putut transforma oameni şi femei, trişti şi deznădăjduiţi, în fiinţe radiind de bucurie şi aprinse de curaj. Învierea este punctul central al întregii credinţe creştine.” Nu e intenţia mea de a argumenta împotriva acestei afirmaţii teologice pertinente. Totuşi, eu cred, cu tot respectul ce-l impune o asemenea afirmaţie teologică, că mormântul gol este, de departe, cea mai peremptorie, cea mai convingătoare dovadă a Învierii. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, fără mormântul gol, nici măcar o biserică n-ar fi „luminat” în întunericul spiritual al acestui veac de-a lungul mileniilor! Mormântul gol este cea mai convingătoare probă a Învierii lui Hristos!
Este adevărat că nici una din femeile Mironosiţe nu L-a văzut pe Hristos ieşind din mormânt, dar nici unul din duşmanii lui Hristos n-au disputat vreodată faptul că mormântul era gol! Ei au mituit gărzile în grabă, disperaţi; gărzi care au participat ca martori indiferenţi, de dinafară, la Înviere, pentru că nu puteau sub nici un chip să-i înţeleagă semnificaţia. În timp ce mituiau gărzile, duşmanii lui Hristos le-au cerut să împrăştie cuvântul că, pe când ei dormeau, trupul lui Hristos a fost furat de ucenicii Lui (Matei, 28:13). Această minciună izbitoare – în mod paradoxal – confirmă actualitatea, realitatea mormântului gol, pentru că urmarea ei a fost diametral opusă intenţiei mituitorilor. Aşa după cum citim în vol. I al cărţii Dumnezeul Cel viu, p. 209, „În mod real ar fi fost mult mai uşor să conteşti faptul Învierii arătând un mormânt închis, decât să încerci să găseşti o explicaţie pentru un mormânt gol.”
Permiteţi-mi să mă întorc către Sfinţii Părinţi, şi să citez una din cele mai frumoase pagini care s-au scris vreodată. Iată ce scrie sfântul Ioan Hrisostom despre născocirea naivă – că ucenicii lui Hristos au venit şi I-au furat trupul în timp ce soldaţii dormeau: „Cum L-au furat ei? O, cei mai nebuni dintre toţi oamenii! Pentru că din cauza clarităţii şi a extremei evidenţe a adevărului, ei nu sunt nici măcar capabili să creeze o falsitate. Pentru că, întreb eu, cum L-au furat ucenicii – oameni săraci şi neînvăţaţi, şi neriscând ei înşişi aşa de mult să se arate? Ce? N-a fost o pecete pusă pe mormânt? Nu erau acolo aşa de mulţi păzitori şi soldaţi şi iudei care stăteau în jurul lui?… Şi, mai mult decât atât, de ce să-l fi furat ei? Ca să poată inventa doctrina Învierii? Cum poate să le treacă prin minte să inventeze un asemenea lucru – oameni care erau bine mulţumiţi că erau ascunşi şi puteau să trăiască?… Şi că, mai mult, când L-au văzut prins, toţi au fugit de El…Într-adevăr, chiar acesta stabileşte Învierea, vreau să spun că însuşi faptul că ei spun că ucenicii L-au furat. Pentru că aceasta este limba oamenilor care mărturisesc că trupul nu era acolo. De aceea, când ei mărturisesc că trupul nu era acolo, subtilizarea lui se dovedeşte a fi falsă şi incredibilă: prin paza lor îndeaproape, şi prin peceţi, şi prin timiditatea ucenicilor. Proba Învierii apare indiscutabilă din aceste lucruri!” (Omilia 90 la Matei; sublinierea mea).
Trei din cei patru evanghelişti, Matei, Luca şi Ioan atestă explicit realitatea mormântului gol, în timp ce Marcu o atestă implicit. De fapt, variaţiunile neesenţiale din referatele biblice depun mărturie pentru propria lor autenticitate, şi ele sunt o probă în plus că istoria mormântului gol aparţine celei mai vechi tradiţii creştine. Veselin Kesich subliniază ideea că „Este foarte improbabil că referatele biblice ale mormântului gol ar putea fi înfrumuseţări legendare ale unei perioade mai târzii din viaţa Bisericii, pentru că dacă Biserica le-ar fi inventat, noi ar trebui să ne aşteptăm ca comunitatea creştină să fi creat un referat armonios. Biserica n-a încercat să armonizeze referatele, dar în schimb a transmis în mod loial tradiţiile care au fost primite…E improbabil că povestirile despre femei şi mormântul gol au fost create mai târziu pentru a satisface anumite nevoi” (Prima zi a noii creaţii: Învierea şi Credinţa creştină, pp. 71-73).
Înainte de a goli mormântul Său de trupul Său îndumnezeit, Iisus Hristos, „Care, Dumnezeu fiind în chip,n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce”(Filipeni, 2:6-8). El a acceptat voluntar o condiţie de micşorare, kenosiV, o condiţie de turnare în afară, de golire de Divinitatea Sa. Când El a vorbit despre Divinitatea Sa, Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a plasat pe Sine în obedienţă faţă de Tatăl, fiindcă Tatăl a fost Cel Care L-a trimis să răscumpere lumea. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl nu se referă la esenţa Divinităţii Sale, ci la activitatea Persoanelor Divine în conformitate cu Sfatul Lor veşnic. Obedienţa lui Hristos este obedienţa iubirii. Iubirea este relaţia eternă între Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi.
Aşadar, Hristos, Dumnezeu şi Om, a acceptat în mod voluntar o micşorare, o golire de Divinitatea Sa. Aceasta era singura cale pe care-o putea lua pentru a ne mântui, pentru a ne aduce pe noi înapoi la Tatăl. Acum, El a golit mormântul Său de trupul Său glorificat, „ca pe toate să le umple” (Efes., 4:10), adică, ca şi Răscumpărător al lumii, El trebuie să domnească peste împlinirea, desăvârşirea – peste înnoirea creaţiei Sale. În primul rând, El trebuie să domnească peste sufletele fiinţelor umane.
Dar, dacă vrem ca El să intre în inimile noastre ca Împărat şi Dumnezeu, când ne apropiem de Sfânta Euharistie, noi trebuie să devenim „morminte goale.” Noi trebuie să golim inimile noastre de orice miros urât al păcatului, dacă noi vrem într-adevăr să-L lăsăm pe El să le umple cu aroma divină a invizibilei Sale prezenţe. Noi trebuie să încercăm să trăim o viaţă cu adevărat creştină. Şi acest lucru e posibil numai dacă ascultăm de „noua poruncă” a lui Hristos. Cu puţin timp înainte de Patima, Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa, Hristos le-a spus Apostolilor Săi: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi,aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan, 13:34).
De multe ori, noi pierdem din vedere faptul că forma finală a poruncii iubirii nu este, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi,” (Matei, 22:39), ci, „Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi!” Aşa că modul în care noi trebuie să iubim este modelat de dragostea sacrificială a lui Hristos arătată pe Cruce. Orice alte iubiri depind de agaph, agape, pentru geneza şi genuinul lor. Dacă noi nu iubim pe alţii sacrificial, agapic, eforturile noastre de a iubi erotic sau filial se vor degenera cu timpul. Nu există cale pentru inimile noastre de a deveni „morminte goale” pentru a fi umplute de trupul îndumnezeit al lui Hristos, dacă noi nu arătăm dragoste cristică.
„A înviat! Nu este aici,” spune sfântul Chiril din Alexandria. „Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu trăieşte mereu şi prin firea Lui este Viaţa; dar când El S-a smerit pe Sine spre golire, şi când a acceptat să devină Unul dintre noi, El a gustat moartea. Dar acest lucru s-a dovedit a fi moartea Morţii; pentru că El a înviat din morţi, pentru a fi calea prin care nu numaidecât El Însuşi, ci mai curând noi ne reîntoarcem la incoruptibilitate.” (Comentariu la Evanghelia de la Luca).
Întrebarea este: Dacă Hristos a gustat moartea pentru a ne da nouă viaţă, de ce suntem noi atât de şovăielnici în a da morţii „trupul nostru cel muritor” (Rom., 6:12), şi să-I permitem lui Hristos să învie în inimile noastre, pentru a ne da nemurire, viaţă eternă cu El? De ce? Hristos a înviat! Amin.
8 mai 2011.