Απολυτίκιο του Αγ. Αθηνογένους – 16 ΙΟΥΛΙΟΥ

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. ATINOGHEN

16 iulie

Pe vremea lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creştinilor. Pe atunci erau în primejdie toţi cei ce vieţuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura şi mulţi se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate şi rudenie pe rudenie. Venind în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh, a adunat mulţime de slujitori idoleşti şi le-a poruncit să-şi pună cununi pe capete şi să aducă jertfe cu veselie şi dănţuire necuraţilor lor zei, zicînd din trîmbiţe, glăsuind din ţimbale şi cîntînd din viori şi din fluiere. Iar el, stînd în divanul din faţa poporului, a poruncit propovăduitorului, să strige astfel: „Cetăţeni şi oameni de seamă, ascultaţi porunca împăratului şi apropiaţi-vă de aduceţi jertfe zeilor”.

Atunci toată mulţimea poporului a strigat, zicînd: „Sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Ighemonul a poruncit ostaşilor să-i ucidă pe toţi. Deci, mulţi au murit pentru Hristos, luînd cununile cereşti. După aceasta, un om, anume Nicolae, mai-ma-rele oştilor, apropiindu-se de muncitor, a zis: „Stăpîne, aici este un bărbat cu numele Atinoghen, episcop creştin, care întorce pe mulţi la credinţa sa şi petrece în satul Pidaton”. Atunci ighemonul a trimis îndată ostaşi să-l prindă. De satul acela fiind aproape o mănăstire mică, Sfîntul Atinoghen petrecea acolo, într-un loc deosebit şi liniştit în post şi rugăciuni. El vieţuia acolo împreună cu zece ucenici ai săi.

Venind ostaşii la mînăstirea lui, n-au găsit pe sfîntul episcop, fiindcă se dusese de acolo cu o trebuinţă pentru nevoile mînăstirii. Deci, au prins pe ucenicii lui şi, legîndu-i, i-au dus în Sevastia. Ighemonul, văzîndu-i, a poruncit să-i bage în temniţă, să-i lege şi să-i păzească cu străşnicie. Iar către ostaşi a zis: „Să-mi căutaţi şi pe învăţătorul acestora”.

Ostaşii, ducîndu-se, au căutat pe Atinoghen pretutindeni, dar nu l-au găsit. Atinoghen, omul lui Dumnezeu, venind în mînăstire şi negăsind pe fraţii săi, a intrat în casa de rugăciune şi, uitîndu-se spre Sfînta Cruce care era acolo, a grăit cu lacrimi: „Unde sînt fraţii pe care ţi i-am încredinţat? Cine va face cu mine rugăciunile cele obişnuite lui Dumnezeu? Unde sînt ramurile cele frumoase de măslin? Nu ştiu ce li s-a întîmplat”. Deci, sfîntul era în mare mîhnire şi umbla împrejurul mînăstirii, mirîndu-se şi nepricepînd unde s-au dus fraţii. Atunci a alergat la dînsul o cerboaică, pe care el o hrănise nu de mult cu mîinile sale şi, bucurîndu-se la dînsul, i-a lins mîinile. După aceea, a întîlnit pe un oarecare om cunoscut, care i-a zis: „Stăpîne sfinte, unde ai fost cînd ostaşii ighemonului au prins pe ucenicii tăi şi i-au dus în cetate legaţi, ca să-i muncească?”

Sfîntul, auzind aceasta, s-a umplut de bucurie şi, căutînd spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai chemat la cereasca Ta împărăţie pe aleşii robii Tăi!” Deci, dînd drumul cerboaicei în pustiu, s-a dus cu sîrguinţă în cetatea Sevastiei la ucenicii săi. Ajungînd în curtea ighemonului, a început a striga cu glas mare: „O, muncitorule, pentru ce mi-ai furat şi mi-ai prădat biserica! Dumnezeu să vadă lucrul tău cel rău pe care l-ai făcut şi să-şi îndrepte mînia Sa asupra ta”. Ostaşii, prinzînd îndată pe sfînt, l-au dus înaintea ighemonului, zicînd: „Iată, Atinoghen, pe care ne-ai poruncit să-l căutăm, ocărăşte foarte rău stăpînirea ta”.

Ighemonul îndată a poruncit să-l arunce în temniţă, unde erau închişi ucenicii lui. Sfîntul, văzînd pe fraţii săi, s-a bucurat foarte mult şi a zis către dînşii: „Fiii mei, pacea voastră să se înmulţească şi darul lui Hristos să fie cu voi. De vreme ce v-aţi făcut bine- plăcuţi lui Dumnezeu, pentru aceea El v-a chemat la prînzul cel ceresc. Îmbărbătaţi-vă şi nu vă temeţi de îngrozirea muncitorului, pentru că Domnul vă va dărui nevoinţa, dacă mîine de dimineaţă vă veţi săvîrşi. Şi astfel, vă sălăşluiţi întru bucuriile raiului cu îngerii şi cu cetele sfinţilor şi întru veselie veţi slăvi în veci pe Stăpînul cerului”.

A doua zi, muncitorul a venit la judecată şi a poruncit să aducă înaintea lui pe Atinoghen şi pe cei zece ucenici ai lui. Ei fiind aduşi, ighemonul a zis către dînşii: „Jertfiţi zeilor, după porunca împăratului, căci de nu veţi asculta, vă voi munci cu chinuri cumplite şi vă voi pierde din viaţa aceasta, precum am pierdut mai înainte de voi pe cei ce petreceau în nesupunere şi rău au pierit acei răi”. Sfîntul Atinoghen, i-a răspuns, zicînd: „O, răule ighemon, acei care zici tu că sînt pieriţi, n-au pierit; ci sînt în cer, dănţuind cu sfinţii îngeri”. Acela a zis: „Atinoghene, nu mă osteni, ci ascultă-mă împreună cu tovarăşii tăi, jertfeşte zeilor, ca să nu pieriţi rău”. Sfîntul a zis către ighemon: „O, chinuitorule fără de lege, întinat şi neruşinat, nu ne vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Fă ceea ce voieşti pentru că sîntem gata să răbdăm toate pentru Dumnezeul nostru”. Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ca pe cei zece ucenici ai lui Atinoghen, să-i dezbrace şi, spînzurîndu-i la muncire, să-i bată cumplit şi să le strujească trupurile lor cu piepteni de fier. Iar ei, suferind, grăiau: „Gata sîntem la bătăi pentru Hristos cel fără de moarte şi nu ne vom lepăda de Tine, Stăpînul şi Dumnezeul nostru!”

Văzînd muncitorul mărimea lor de suflet cea neschimbată şi răbdarea cea cu bărbăţie, căci ei cu nici un fel de munciri nu se biruiau, a poruncit să-i taie cu sabia. Aşa s-au sfîrşit sfinţii în bună mărturisire şi au trecut cu slavă în lăcaşurile Raiului. După uciderea celor zece sfinţi mucenici, ighemonul, întorcîndu-se spre Sfîntul Episcop Atinoghen, a zis către dînsul: „Unde este Hristosul vostru, de care ziceţi voi că este Dumnezeu? Pentru ce n-a venit aici şi n-a izbăvit pe ucenicii tăi din mîinile mele?” Ighemonul, zicînd aceasta, a poruncit ca şi pe el să-l spînzure de lemnul de muncă şi să-l bată. Deci, sfîntul, fiind bătut, grăia: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că m-ai învrednicit şi pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Ighemonul a zis către dînsul: „Pentru ce Dumnezeul tău nu te izbăveşte pe tine şi din mîinile mele?” Mucenicul a răspuns: „Nelegiuitule, el m-a izbăvit şi mă va izbăvi din meşteşugirile tale cele rele”. Atunci ighemonul a poruncit ca, luîndu-l la muncire, să-l bată cumplit peste coaste. Dar sfîntul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, mîntuieşte-mă cu mila Ta!”

Atunci el a auzit de sus un glas dumnezeiesc, zicîndu-i: „Îndrăzneşte alesul Meu, Eu sînt cu tine; Eu sînt Dumnezeul tău, Cel ce te păzeşte pe tine!” Acest glas a fost auzit nu numai de sfînt, dar şi de slujitorii care îl munceau. Deci, îndată s-au cuprins de frică, nemaiputînd să muncească mai mult pe omul lui Dumnezeu, pentru că înţepeniseră mîinile lor. Atunci, un oarecare prieten al ighemonului, cu numele Filip, şezînd cu dînsul, a zis către ighemon: „Oare nu ţi-am spus eu ţie mai înainte, că aceşti creştini sînt nişte vrăjitori? Pierde îndată pe acesta, ca să nu se înşele cei ce privesc la dînsul”. Atunci ighemonul a osîndit îndată pe mucenic la tăiere cu sabia. Sfîntul a grăit către ighemon: „Ighemoane, mă rog ţie, porunceşte acestora să mă ducă la mînăstirea mea şi acolo să mă omoare”. Ighemonul i-a îndeplinit ultima lui dorinţă.

Sfîntul, fiind dus spre mînăstirea sa, cînta oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurîndu-se şi veselindu-se, că sufletul său are să se dezlege de trup şi să treacă la Domnul. Apropiindu-se el de mînăstirea cea zisă mai sus, a ieşit din pustie cerboaica. Aceea, a întîmpinat pe sfînt şi i s-a plecat la picioarele lui, iar sfîntul a zis către dînsa: „Te-ai lipsit de fraţi, iar acum te vei lipsi şi de acela care odinioară te-a hrănit pe tine. Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine şi seminţia ta spre vînarea vînătorilor, ci seminţia ta astfel să fie, adică să-şi aducă puii aici spre junghiere şi mîncare pentru slava lui Dumnezeu şi întru pomenirea noastră, a celor ce vor veni la prăznuirea pomenirii noastre”.

Cerboaica, vărsînd lacrimi din ochi, a căzut la picioarele sfîntului, iar el, însemnînd-o pe ea cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dînsa: „Mergi cu pace în sînul pustiei”. După aceea, intrînd Sfîntul Atinoghen în mînăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, primeşte în pace sufletul meu şi mă învredniceşte să fiu împreună cu fraţii mei, ca să slăvim sfîntul Tău nume, în toţi vecii. Dă, Doamne, celor ce vor cinsti cu dragoste pomenirea mea, binecuvîntarea cea veşnică. Tuturor celor ce se vor ruga Ţie cu pomenirea numelui meu, arată-le darul Tău şi le dă ajutor grabnic întru toate nevoile lor”. Astfel rugîndu-se el, s-a auzit un glas din cer, zicîndu-i: „Astăzi, cu Mine şi cu ucenicii tăi, vei fi în rai şi toată dorinţa ta se va împlini”.

Mucenicul, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie. Deci, plecîndu-şi cu veselie capul sub sabie, s-a sfîrşit întru Domnul, iar cinstitul lui trup a fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc. Acolo creştinii se adunau în tot anul, în ziua sfîrşitului lui, şi săvîrşeau pomenirea lui cu prăznuire mare. În fiecare an se făcea o mare minune, pentru că acea cerboaică pe care sfîntul a hrănit-o şi a binecuvîntat-o, venea după porunca lui la praznic şi aducea un pui al său spre jertfire. Apoi, lăsîndu-l pe el, se ducea în pustie, neoprind-o nimeni pe ea. Aceasta o făcea în toţi anii, căci ea, venind la praznic, îşi aducea puiul său, care se junghia şi se mînca de creştini, întru cinstea şi pomenirea Sfîntul Mucenic Atinoghen episcopul şi a celor zece ucenici ai lui. Acestea se făceau spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Πατρίδα του ἦταν ἡ Σεβάστεια τῆς Καππαδοκίας. Ἡ μόρφωσή του, ἡ θερμὴ πίστη του, καθὼς καὶ ἡ γενναία φιλανθρωπική του δράση, τὸν ἀνέδειξαν ἐπίσκοπο Πηδαχθόης. Σὰν ἐπίσκοπος, ἦταν φωτεινὸ πνευματικὸ λυχνάρι γιὰ τὸ ποίμνιό του. Μάλιστα τόσο πολὺ ἤθελε νὰ συνεχιστεῖ τὸ ἔργο τοῦ Εὐαγγελίου, ὥστε μὲ ἰδιαίτερη φροντίδα κατάρτισε ἰκανότατους βοηθούς του.

Ἄλλα ὅταν ἔγινε ὁ διωγμὸς ἐπὶ Διοκλητιανού, ὁ Ἀθηνογένης μὲ δέκα μαθητὲς του συνελήφθη ἀπὸ τὸν ἡγεμόνα Φηλίμαρχο, καὶ ἀφοῦ ὅλοι ὁμολόγησαν τὸ Χριστὸ ἀποκεφαλίσθηκαν.
Ἀξίζει δὲ νὰ ἀναφέρουμε, ὅτι στὸν Ἀθηνογένη ὀφείλουμε τὸ γνωστὸκατανυκτικὸ ἑσπερινὸ ὕμνο, «Φῶς ἱλαρὸν ἁγίας δόξης, ἀθανάτουΠατρός, οὐρανίου, ἁγίου, μάκαρος, Ἰησοῦ Χριστέ, ἐλθόντες ἐπὶ τὴν ἡλίουδύσιν, ἰδόντες φῶς ἑσπερινόν, ὑμνοῦμεν Πατέρα Υἱὸν καὶ Ἅγιον Πνεῦμα,Θεόν. Ἄξιον σὲ ἐν πάσι καιροὶς ὑμνεῖσθαι φωναὶς αἰσίαις, Υἱὲ Θεοῦ, ζωὴν ὁ διδοὺς διὸ ὁ κόσμος σὲ δοξάζει». Ποὺ σημαίνει: Ἰησοῦ Χριστέ, σὺ ποὺ εἶσαι τὸ χαρούμενο φῶς τοῦ Ἀθανάτου, Οὐρανίου, Ἁγίου καὶ μακαρίου Πατρός, ἀφοῦ φθάσαμε στὴ δύση τοῦ ἥλιου καὶ εἴδαμε τὸ ἑσπερινὸ φῶς, ὑμνοῦμε τὸν Πατέρα, τὸν Υἱὸν καὶ τὸ Ἅγιο Πνεῦμα, δηλαδὴ τὸν Τριαδικὸ Θεό. Εἶναι ἄξιο νὰ σὲ ὑμνοῦμε σὲ κάθε ὥρα μὲ μελωδικὲς φωνές, Υἱὲ τοῦ Θεοῦ, ἐσὺ ποὺ δίνεις ζωή. Γι’ αὐτὸ ὁ κόσμος σὲ δοξάζει.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.
Χρῖσμα ἅγιον, εἰσδεδεγμένος, Μάρτυς ἔνθεος, τοῦ Λόγου ὤφθης, Ἀθηνόγενες ἀθλήσας στερρότατα, καὶ ὡς θυσίαν αὐτῷ προσενήνοχας, τῶν φοιτητῶν σου δεκάδα τὴν πάνσεπτον· μεθ’ ὧν πρέσβευε, δοθῆναι τοῖς σὲ γεραίρουσι, πταισμάτων ἱλασμὸν καὶ μέγα ἔλεος.

Κοντάκιον. Ἦχος β’. Τοῖς τῶν αἱμάτων σου.
Ἱεραρχήσας ἀμέμπτως τῷ Κτίσαντι, μαρτυρικὸν ὁλοκάρπωμα πέφηνας, σὺν μαθηταῖς ὁμοῦ θυόμενος, οἷα ποιμὴν σὺν ἀμνοῖς Ἀθηνόγενες· μεθ’ ὧν θείας δόξης ἐπέτυχες.

Μεγαλυνάριον.
Χαίροις Ἀθηνόγενες ἱερέ· σὺ γὰρ ἀναιμάκτως, τῇ Τριάδι ἱερουργῶν, αἵματι ἰδίῳ, ἀθλητικῶς ἐτύθης, σὺν Μαθητῶν δεκάδι, τῷ σὲ δοξάσαντι.

Hieromartyr Athenogenes and his Ten Disciples suffered for Christ during the persecution of Christians in the city of Sebastea in Cappadocia. The governor Philomachos arranged a large festival in honor of the pagan gods and called upon the citizens of Sebastea to offer sacrifice to the idols. Most of the inhabitants of Sebastea were Christians, and refused to participate in the impious celebration. Soldiers were ordered to kill those who resisted, and so many Christians received a martyr’s crown. 

It came to the governor’s attention that Christianity was spreading because of the grace-filled preaching of Bishop Athenogenes. Soldiers were ordered to find the Elder and arrest him. Bishop Athenogenes and ten of his disciples lived in a small monastery not far from the city. The soldiers did not find the bishop there, so they arrested his disciples. The governor ordered that they be bound with chains and thrown into prison. 

St Athenogenes was arrested when he came to Sebastea to inform the judge that those who had been jailed were innocent. While in prison, St Athenogenes encouraged his spiritual children for their impending struggle. Led forth to trial, all the holy martyrs confessed themselves Christians and refused to offer sacrifice to idols. 

After undergoing fierce tortures, the disciples of the holy bishop were beheaded. After the execution of the disciples, the executioners were ordered to torture the bishop. Strengthened by the Lord, St Athenogenes underwent the tortures with dignity. His only request was that he be executed in the monastery. 

Taken to his own monastery, the saint gave thanks to God, and he rejoiced in the sufferings that he had undergone for Him. St Athenogenes asked that the Lord would forgive the sins of all those who would remember both him and his disciples. 

The Lord granted the saint to hear His Voice before death, announcing the promise given to the penitent thief: „Today you shall be with Me in Paradise.” The hieromartyr willingly bent his neck beneath the sword.