20 ianuarie: Cuviosul Eftimie cel Mare

Cuviosul Eftimie cel Mare

efthimios-Byzantium-950-960-ilustratie-de-evanghelie

Sfântul Eftimie cel Mare, Bizanţ, 950-960, ilustraţie de evanghelie

Sfântul Eftimie cel Mare era de loc din cetatea Melitene a Armeniei (n.tr. actualul oraș Malatya din Anatolia de Est a Turciei), pe lângă care curge fluviul Eufrat. Părinții săi, Pavel și Dionisia, erau creștini cinstitori de Dumnezeu de spiță aleasă. Trecuseră mulți ani de căsătorie și ei tot nu aveau nici un copil – cuprinși de tristețe își îndreptară rugile fierbinți către Dumnezeu spre a fi binecuvântați cu un prunc. In cele din urmă, avură o vedenie în care li se spunea: „Veseliți-vă! Dumnezeu vă va binecuvânta cu un fiu ce va aduce mare bucurie la toată Biserica.” Copilul primi, așadar, numele Eftimie ( „voie bună”).

Nu trecu multă vreme și tatăl lui Eftimie se stinse din viață, iar mama sa, voind a-și împlini făgăduința de a-și afierosi copilul lui Dumnezeu, îl dădu în grija fratelui ei, preotul Eudoxie, pentru a primi creșterea și educația cuvenită. Acesta, la rândul său, se înfățisă cu copilul dinaintea episcopului Eutroius al Melitene care îl primi cu dragoste. Văzându-i buna purtare, episcopul l-a hirotesit în scurtă vreme citeț.

Mai târziu, Sfântul Eftimie intră în cinul călugăresc și fu hirotonit preot. In același timp, primi sarcina de a veghea asupra tuturor mănăstirilor fortificate. Adeseori Sfântul vizita și mănăstirea Sfântului Polieuct, iar în timpul Postului Mare se retrăgea la pustie. Răspunderea față de bunul mers al mănăstirilor nu-i permitea, însă, felul de viață ascetic dorit, intrând în contradicție cu dorința sa de liniștire, astfel că luă hotărârea de a părăsi în taină cetatea pentru a merge la Ierusalim. După ce se închină la Sfintele Locuri, merse să cerceteze Părinții Pustiei.

Găsind o chilie singuratică în Lavra Tharan, se sălășlui acolo, câștigându-și traiul de zi cu zi din împletirea de coșuri. In apropiere, îl avea ca vecin pe Sfântul Teoctist (pomenit pe 3 septembrie) ce împărtășea aceeași dragoste de viețuire ascetică. Aveau aceeași râvnă de a plăcea lui Dumnezeu și de a petrece în nevoințe duhovnicești, fiecare dintre ei căutând cu dinadinsul să facă voia celuilalt. Aveau o asemenea dragoste unul pentru celălalt încât păreau să aibă același suflet și aceeași voință.

În fiecare an, după Bobotează, se retrăgeau în pustia Cutilei (nu departe de Ierihon). Intr-o zi, intrară pe firul unei râpe adânci și înfricoșătoare prin care curgea un râu. Văzând o peșteră deasupra unei culmi, luară hotărârea de a rămâne acolo. Cu toate acestea, Domnul căutând spre folosul mai multora, făcu în scurt timp cunoscut sălașul celor doi nevoitori.

Păstorii ce își mânau pe acolo turmele ajunseră deasupra peșterii și văzură sihaștrii. Întorcându-se în sat le vorbiră celorlalți despre pustnicii ce trăiau acolo.

Oamenii ce căutau folos duhovnicesc începură să vină la peșteră, aducând de mâncare schimnicilor. Treptat, în preajma peșterii a fost ridicată o mănăstire. Au venit aici și câțiva dintre monahii Lavrei Tharan, printre care Marin și Luca. Sf. Eftimie a încredințat stăreția obștii în curs de creștere prietenului său Teoctist.

sf-eftimie-hilandar-sec-XV

Sfântul Eftimie cel Mare, icoană de la mănăstirea Hilandar, Athos, sec. XV

Cuviosul îi îndemna adesea pe frați să păstreze paza gândurilor: „Oricine voiește să ducă această viețuire monahicească, trebuie să își lepede voia proprie. Trebuie să fie ascultător și smerit, și cu cugetul la ceasul cel de pe urmă. Trebuie să se cuprindă de frica Judecății și de focul cel veșnic, și în toată vremea să caute Împărăția Cerurilor.”

Sfântul îi învăța pe monahii tineri cum să stăruie cu gândul la Dumnezeu în timp muncesc: „Dacă mirenii muncesc pentru a se hrăni pe sine și pe familiile lor, pentru a face milostenie și a aduce prinos lui Dumnezeu, oare noi călugării nu suntem datori să ne câștigăm singuri pâinea cea de toate zilele, luptând astfel împotriva trândăviei? Nu trebuie să ne punem nădejdea în milostenia altora.”

Sfântul cerea ca monahii să păstreze tăcerea în biserică în timpul slujbelor, precum și la trapeză în timpul meselor. Atunci când vedea călugări tineri postind mai mult decât alții, le spunea să își taie voia și să urmeze rânduiala postului. Îi încuraja să nu atragă atenția asupra lor printr-un post prea aspru, ci să mănânce cu măsură.

În toți acești ani, Sf. Eftimie a adus la adevărata credință o mulțime de sarazini, printre care și căpetenia Aspebet dimpreună cu fiul acestuia Terebon pe care Sf. Eftimie îl ridicase din boală. Aspebet primi numele de botez Petru, ajungând mai târziu să fie episcop al sarazinilor.

Vestea minunilor săvârșite de Sf. Eftimie se răspândea cu iuțeală. Veneau la el oameni de pretutindeni ce căutau să se tămăduiască, iar Sfântul dăruia fiecăruia vindecare. Fugind de orice slavă și cinstire lumească, Sfântul părăsi în taină mănăstirea, luând cu sine doar pe ucenicul său cel mai apropiat, Dometie. Împreună cu acesta, se retrase în pustia Ruba, așezându-se pe Muntele Marda, lângă Marea Moartă.

 În dorința sa de isihie, Sfântul bătu în lung și în lat pustia Zif, găsindu-și în cele din urmă sălaș în peștera în care odinioară păstorul David se ascunsese de frica regelui Saul. Chiar aici, în apropierea peșterii lui David, Sf. Eftimie se hotărî să întemeieze o altă mănăstire, zidind înăuntrul acesteia și o biserică.

În acest răstimp, Sf. Eftimie a readus la dreapta credință mai mulți călugări ce îmbrățișaseră rătăcirea maniheistă – a săvârșit, de asemenea, multe tămăduiri minunate, uneori izgonind și duhurile necurate din trupurile celor chinuiți de demoni.

Pelerinii, însă, tulburau liniștea și pacea pustiei. Iubind mai mult decât orice liniștirea, Sfântul hotărî să se întoarcă la mănăstirea Sfântului Teoctist. Dar pentru că în drum află un loc liniștit și neted pe culmea unui deal, rămase acolo. Pe acest loc avea să se ridice Lavra Sfântului Eftimie. O mică peșteră îi va sluji Sfântului drept chilie – la timpul cuvenit aceasta avea să îi fie și mormânt.

După o vreme, Sf. Teoctist veni la Sf. Eftimie însoțit de obștea sa, cerându-i să se întoarcă la mănăstire, dar pustnicul se împotrivi. Făgădui, însă, că va fi alături de ei la toate slujbele de duminică.

Sf. Eftimie nu dorea să aibă pe nimeni aproape, nici nu urmărea să fie întemeietor de viață chinovială sau de lavră. Domnul, însă, i-a poruncit într-o vedenie să nu alunge pe cei ce vor veni la dânsul căutând să își mântuiască sufletele. După o bucată de vreme, în jurul său s-au strâns iarăși mai mulți frați, astfel că a pus bazele unei lavre după modelul Lavrei Tharan. In anul 429 d.Hr., pe când Sf. Eftimie era în vârstă de cincizeci și doi de ani, Patriarhul Juvenalie al Ierusalimului a târnosit biserica mănăstirii, înzestrând-o cu preoți slujitori și diaconi.

La început lavra era săracă, dar Sfântul nădăjduia că Dumnezeu se va îngriji și de această dată de toate nevoile robilor săi. Odată, un convoi cam de vreo 400 armeni ce se îndreptau spre râul Iordan au trecut pe la lavra Sfântului. Văzând aceasta, Cuviosul Eftimie chemă trapezarul, poruncindu-i să ospăteze pelerinii. Trapezarul îi spuse, însă, că în mănăstire nu este destulă mâncare pentru atât de multă lume. Sf. Eftimie stărui totuși în cererea sa. Ducându-se să vadă ce mai poate găsi în cămară, trapezarul află acolo o grămadă de pâine, găsind pline și vasele cu vin și ulei. Pelerinii mâncară pe săturate, și chiar la trei luni după aceea, ușa de la cămară nu putu fi închisă din pricina belșugului de pâine. Cantitatea de hrană rămăsese aceeași, întocmai cum odinioară se întâmplase cu făina din vas și cu uleiul din urcior în casa văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 8-16).

Cuviosul Eftimie cel Mare – 20 ianuarie (icoană mozaic de la mănăstirea Nea Moni, sec. XI)

Cuviosul Eftimie cel Mare – icoană mozaic de la mănăstirea Nea Moni, sec. XI

Într-una din zile, călugărul Auxentie nu mai vru să-și îndeplinească ascultarea ce îi fusese dată. În ciuda faptului că Sf. Eftimie îl chemă la sine, poruncindu-i să se supună, el rămase la fel de îndărătnic. Sfântul strigă atunci cu putere: „Vei fi răsplătit pentru nesupunerea ta!” Un duh necurat îl stăpâni pe Auxentie, aruncându-l la pământ. Frații îl rugară într-un suflet pe Avva Eftimie să îi vină în ajutor, astfel că Sfântul se îndură și îl tămădui pe nefericit, care, venindu-și în sine, îi ceru iertare și îi făgădui să se îndrepte pe sine. „Ascultarea”, spune Sf. Eftimie, „este o mare virtute. Domnul nostru iubește ascultarea mai mult decât jertfa de sine, iar neascultarea aduce cu sine moartea.”

Altă dată, doi dintre frați ajunseră să fie copleșiți de asprimea vieții din mănăstire și, ca urmare, luară hotărârea de a fugi. Sfântul văzu într-o vedenie că aceștia urmau să cadă în mrejele diavolului. Îi chemă la sine și îi mustră, îndemnându-i să lepede voia cea de suflet vătămătoare. Le spuse: „niciodată nu trebuie să primim gândurile rele ce ne umplu de mâhniciune și ură față de locul în care viețuim, șoptindu-ne că în altă parte ar fi mai bine. Dacă cineva încearcă să facă ceva bun acolo unde locuiește dar nu duce acel lucru la capăt, să nu creadă cumva că schimbând locul i se va schimba norocul. Nu locul este cel ce aduce izbânda, ci credința și voința neclintită. Adeseori copacul strămutat nu mai dă roade.”

În anul 431 d.Hr., la Efes s-a întrunit cel de-al treilea Sinod Ecumenic în ideea combaterii învățăturii rătăcite a lui Nestorie. Sf. Eftimie se numără atunci printre cei ce se ridicau în apărarea Dreptei Credințe; fu, însă, adânc tulburat de faptul că Arhiepiscopul Ioan al Antiohiei se afla de partea lui Nestorie.

În anul 451 d.Hr., cel de-al patrulea Sinod Ecumenic desfășurat la Calcedon era întrunit pentru a condamna erezia lui Dioscur care, în contradicție cu Nestorie, afirma că în Domnul Iisus Hristos este o singură fire, cea dumnezeiască (astfel se explică că erezia a fost denumită monofizită). Acesta învăța că prin Întrupare, firea umană a lui Hristos a fost absorbită de firea dumnezeiască.

Sf. Eftimie primi toate hotărârile Sinodului de la Calcedon, văzând în acestea afirmarea Ortodoxiei. Vestea se răspândi cu mare iuțeală printre călugări și pustnici. Mulți dintre aceștia, până atunci părtași la credința rătăcită, urmară pilda Sf. Eftimie, supunându-se hotărârilor Sinodului.

Datorită vieții sale ascetice și a mărturisirii ferme a Credinței Ortodoxe, Sf. Eftimie a rămas în istorie cu supranumele de „cel Mare”. Istovit de ieșirea în lume, Sfântul Avva se retrase pentru o vreme în adâncul pustiei. După întoarcerea lui în Lavră, unii dintre frați începură să vadă că în timp ce Sfântul slujea Sfânta Liturghie, văpăi de foc se pogorau din cer, înconjurându-l. Cuviosul însuși dezvălui câtorva dintre monahi faptul că adesea vede slujind alături de el un înger.

Sfântul avea darul înaintevederii și putea citi gândurile și așezarea duhovnicească a celorlalți doar în urma unei simple întrevederi. Atunci când monahii primeau Sfintele Taine, Sfântul știa cine se apropie cu vrednicie și cine nu.

Cuviosul Eftimie cel Mare – icoană frescă de la mănăstirea Sfântul Neofit, 1197

Cuviosul Eftimie cel Mare – icoană frescă de la mănăstirea Sfântul Neofit, 1197

Pe când Sf. Eftimie avea optzeci și doi de ani, tânărul Sava (viitorul Sf. Sava cel Sfințit, pomenit la 5 decembrie) intră în Lavra sa. Sfântul îl primi cu dragoste, iar apoi îl trimise la mănăstirea Sfântului Teoctist. Profeți atunci că Sf. Sava va străluci prin virtuțile sale mai mult decât orice alt ucenic de al său.

Când Cuviosul ajunse în vârstă de nouăzeci de ani, tovarășul și prietenul său de o viață Teoctist căzu răpus de o boală grea. Sf. Eftimie se duse să-și vadă prietenul, rămânând la mănăstire pentru câteva zile. Își luă rămas bun de la tovarășul său, stându-i la căpătâi până ce acesta își dădu sufletul. După înmormântare, Sfântul se întoarse în Lavra sa.

Dumnezeu îi descoperi Cuviosului ceasul plecării sale. În Ajunul Praznicului Sf. Antonie cel Mare (17 ianuarie), Sf. Eftimie dădu blagoslovenie de a se sluji priveghere de toată noaptea. Când slujba luă sfârșit, luă deoparte preoții, spunându-le că nu va mai priveghea alături de ei, căci Domnul îl cheamă la sine.

La auzul unora ca acestea toți se umplură de jale, Sfântul ceru însă obștii întregi să vină a doua zi la biserică pentru a-și lua bun rămas. Și începu a-i povățui: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile mele (Ioan 14, 15). Dragostea este cea mai înaltă virtute și legătura desăvârșirii (Col 3, 14). Orișice virtute se întemeiază pe dragoste și smerenie. Însuși Domnul nostru Iisus Hristos s-a smerit pe Sine din dragoste pentru noi și s-a făcut om. De aceea, datori suntem să Ii aducem neîncetat slavă, noi monahii cu deosebire căci am ales a sta deoparte de ispitele și grijile lumești.”

„Luați aminte la voi înșivă și păstrați-vă sufletul și trupul în curăție. Luați parte la toate slujbele Bisericii și țineți tradiția și pravila obștii noastre. Dacă unul dintre frați e luptat de gânduri necurate, aduceți-l pe calea cea bună, aduceți-i alinare, învățându-l să nu mai cadă în mrejele diavolului. Primiți întotdeauna pe cei ce călătoresc. Găzduiți pe cei ce pribegesc. Ajutați cu tot ceea ce sunteți în stare pe sărmanii aflați în mare nevoie.”

După toate sfaturile date fraților întru mântuirea sufletului, Sfântul le făgădui că va rămâne pururea în duh alături de ei și de toți ceilalți ce vor intra în mănăstire. Ceru apoi tuturor să plece, lăsând în preajma sa doar pe ucenicul Dometie. Rămase în altar pentru trei zile.

Pe 20 ianuarie, la anul 473 d.Hr., Sfântul Eftimie în vârstă de nouăzeci și șapte de ani se mută cu sufletul la cereștile lăcașuri.

O mulțime de monahi din toate mănăstirile, precum și din pustie veniră la Lavră pentru a lua parte la slujba de înmormântare a Avvei Eftimie – printre aceștia se afla și Sf. Gherasim de la Iordan. Veni, de asemenea, Patriarhul Anastasie dimpreună cu clerul său, ca și călugării din pustia Nitriei, Martirie și Ilie, care aveau să devină apoi Patriarhi ai Ierusalimului, după cum le proorocise Sf. Eftimie.

Dometie rămase la mormântul Starețului pentru șase zile. În a șaptea zi, îl văzu pe Sfântul său Avva înconjurat de slava lui Dumnezeu, fâcându-i semne: „Vino, copilul meu, Domnul Iisus Hristos vrea să fii cu mine.” După ce le povesti fraților vedenia sa, Dometie intră în biserică și cu bucurie mare își predă sufletul lui Dumnezeu. Fu îngropat lângă Sf. Eftimie.

Moaștele Sfântului Eftimie au rămas la mănăstirea sa din Palestina, iar egumenul rus Daniil, aflat în pelerinaj, le-a văzut, dând mărturie de aceasta, în secolul al XII-lea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: