Cu privirea la cele înalte

(sau cum stăm înaintea episcopilor)

Umplându-ne de dorul după slava cea neschimbătoare, să ne curăţim ochii minţii de întinăciunile cele pământeşti (Sfântul Grigorie Palama)

E limpede că Părintele Serafim nu era un conformist, dar nu era nici răzvrătit, căci mai presus de toate voia să facă lucrul lui Dumnezeu, şi nu al său. Nu căuta să-şi pună sacii în căruţă. După împăcarea Frăţiei cu episcopul locului, la sfârşitul lui 1974, Părintele Serafim se străduia în mod special să-i sfătuiască pe ceilalţi să respecte şi să cinstească autoritatea bisericească legitimă. Iată ce i-a scris în luna aprilie 1976, unei femei care invitase un preot să vină să slujească în comunitatea ei fără aprobarea Arhiepiscopului:
„Sper că sunteţi conştientă de faptul că acum locuiţi în eparhia Vlădicăi Antonie, iar când e vorba de preoţi şi parohii, se face aşa cum vrea el, şi voia lui trebuie respectată. Se întâmplă să nu fii de acord cu episcopii şi, în cazuri extreme, chiar să te „lupţi” cu ei; dar niciodată nu ai voie să le uzurpi drepturile sau să încerci să „aranjezi” lucrurile fără ei, ca şi cum ar fi doar nişte figuranţi. Trebuie să stăm cu frică şi cutremur înaintea episcopilor şi să nu fim niciodată prea liberi sau familiari. Mă tem că o parte din „Ortodoxia noastră americană” ce ţine de Sinod face exact acest lucru – organizând eparhii psihologico-spirituale după bunul plac şi tratând pe episcopi ca pe nişte figuranţi ce „nu înţeleg”. Dumnezeu ni i-a dat şi, dacă uneori apar greutăţi, şi aceasta este spre folosul nostru şi spre mântuire şi trebuie să ne apropiem de ei cu mijloace duhovniceşti” (Scrisoarea Părintelui Serafim Rose către Valerie Lukianov, 14 februarie 1975).

Într-o altă scrisoare din 1976, scrisă unui convertit ortodox din Anglia care fusese oprit de la Sfânta împărtăşanie din pricina criticilor aspre faţă de clericii locali, Părintele Serafim scria:
„Fireşte că acum vă aflaţi într-o situaţie foarte rea, atât din pricina faptului că sunteţi socotit un „răzvrătit” împotriva propriului Arhiepiscop şi cler şi cu atât mai mult fiindcă sunteţi rupt de Tainele Bisericii. Într-o astfel de situaţie, nimic din ceea ce aţi putea spune sau face nu va avea nici un efect favorabil în privinţa problemelor în discuţie: orice spuneţi va fi socotit cuvântul unui „răzvrătit”, putând fi trecut cu vederea. Este deci esenţial să scăpaţi de această etichetă, şi aceasta se poate face într-un mod foarte simplu, ce nu implică acceptarea opiniilor care nu vă sunt pe plac. Vă îndemnăm să lăsaţi deoparte deocamdată orice gând de tipul „corect şi greşit”, „drept şi nedrept”, şi să puneţi înainte partea duhovnicească, adică Continuă să citești →

PUSTIA DIN SPATELE CASEI

– Pr. Seraphim Rose –

Deşi părinţii ştiau ca sihăstria din sălbăticie era locul dat lor de către Dumnezeu pentru a-si lucra mântuirea, ne se aşteptau, desigur, ca oricine ar fi venit către ei sa urmeze acelaşi drum. Ei au văzut ca cei mai mulţi dintre oamenii insuflaţi de idealul pustiei si de vieţile sfinţilor sihastri erau sortiţi, datorita împrejurărilor date lor de către Dumnezeu, sa-si mântuiască sufletul vieţuind in lume.

Pustia, aşa cum o definea cândva Pr. Serafim, este „liman de scăpare de furtuna si îndeletnicirile lumii si locul unor puternice lupte duhovniceşti pentru dobândirea Împaratiei Cerurilor.” (1). În chip vădit, viaţa în sălbăticie duce cu străşnicie către aceasta, dar cu adevărat vitală este doar înclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine un „exilat”. Aceasta inclinare se poate dobândi de către creştini în orice împrejurări.

Aşa cum am menţionat deja, idealul pustiei nu este decât directa continuare istorică a mentalităţii primilor creştini, nevoiţi să se ascundă în catacombe din pricina prigoanei lumii păgâne romane: mentalitatea unei crestinatatii conştiente, care schimba întreaga fiinţă a omului, îl desparte de cugetul lumii si-l face în stare să fie gata a muri pentru Hristos în orice clipă. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim îl cita adesea, „creştinii au lumea lor, vieţuirea lor, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea; cu totul alta este vieţuirea, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este creştinul şi alta iubitorul lumii acesteia; între unul şi celalalt este o prăpastie uriaşă.” (2). După ce a gustat cereasca dulceaţă a prezentei lui Hristos, creştinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta”, de a-şi lepăda sinele său căzut, de a intra in „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adică nepătimirea ce ne îngăduie să ne ridicam deasupra grijilor pământeşti.

Scriind despre pustnicii din codrul Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arăta că mentalitatea lor „pustnicească” ar trebui împărtăşită de către toţi cei care urmează lui Hristos, fie ca sunt în sălbăticie sau în lume. Continuă să citești →