APEL UMANITAR
.
“În vaduri ape repezi curg … şi mama nu mai vine”. E versul pe care probabil că îl vor rosti mai târziu când vor înţelege mai multe, plini de durere, şapte copii din satul Coşbuc rămaşi orfani de mamă. La mai puţin de o lună de la acel tragic eveniment i-am vizitat ca să aflu povestea lor tulburătoare.
George Ganea: „Nimeni nu mă poate ajuta cu ce am eu nevoie acum…”
*****
Am vizitat familia Ganea la mai puţin de o lună de la acest tragic accident şi am aflat povestea lor cutremurătoare, dar în acelaşi timp minunată.
Am ajuns la aceşti copii într-o dimineaţă în care soarele zâmbea de dincolo de munte şi mirosea a flori de tei. Am urcat un drum de aproape un kilometru, pietros, cu şanţuri adânci şi foarte abrupt, dar în timp ce-l urcam priveam cu coada ochiului la pajiştile cu flori şi la pădure. Când ai la ce privi, întotdeauna călătoria este mai frumoasă. Am înţeles, înainte să ajung la casa celor pe care îi căutam că această familie, aparent lipsită de şansă, are privilegiul de a trăi într-un colţ de rai.
Am urcat cu greu drumul bolovănos, fascinată de peisaj. M-am gândit că la capătul lui, inima îmi va fi sfâşiată şi am încercat cât de cât să mă pregătesc pentru asta. Ce să le spun unor copii care nu mai au mamă? Cum să reacţionez în faţa lor ca să nu îi doară şi mai mult? Am făcut mici scenarii mentale la care am renunţat definitiv când am ajuns la căsuţa celor şapte pitici. Deşi nu m-au văzut în viaţa lor, păreau bucuroşi de prezenţa mea ca şi cum ne-am fi reîntâlnit după o lungă absenţă. Nicoleta, fetiţia cea mai mare, în vârstă de şapte ani, era singura îmbrăcată în negru. Aveam să aflu că tot ea e singura conştientă că mama lor a murit. Ceilalţi, Cristian, Ionela, Tabita, Simona, Delia şi Geta (un bebeluş de trei luni) trăiesc în aşteptare. Sunt prea mici să realizeze ce s-a întâmplat.
Copiii m-au prins imediat în mrejele lor, dornici să studieze aparate, să vadă cum au ieşit în poze. Am aflat că tatăl lor i-a oprit pe cei mari să meargă la şcoală şi grădiniţă ca să îi putem vedea. Din când în când, Nicoleta întreba, oprind alte discuţii, „Tată, pot să plec la şcoală azi?”.
M-am bucurat să aflu de la ea că ştie să scrie şi să citească şi că are cele mai bune calificative şi, cu toate că e singura care merge la şcoală, Cristian şi Ionela se laudă şi ei cu aceleaşi lucruri. La grădiniţă au învăţat literele şi ştiu să scrie. Nici nu mă aşteptam la altceva. Doar fetiţele mici, care abia îndrugă câteva cuvinte, nu ştiu să-mi spună că şi ele se pricep la tare multe, în special la păpuşi.
Înconjurată de mulţimea de pitici dornici să se laude cu isprăvile lor nici nu am băgat de seamă că stau într-o căsuţă atât de mică. Totuşi, Nicoleta îmi arată mândră că mai mulţi oameni lucrează la căsuţa nouă în care singura care vrea propria ei cameră e Ionela. Vrea să o zugrăvească în roşu. A ales culoarea la întâmplare poate fiindcă m-a auzit pe mine întrebând: Cum vrei să fie camera ta, roz, roşie? Nicoleta vrea să aibă aceeaşi cameră cu Delia, răsfăţata familiei. Poate că locul acesta privilegiat va fi ocupat într-o bună zi de Geta, dar ea e prea mică acum ca să cucerească inimile frăţiorilor ei. Luată în grijă pentru moment de o familie din Mocod, Geta nu apare în nicio fotografie, dar toţi o aşteaptă cu drag acasă, atunci când va fi gata căsuţa cea nouă.
Cel mai greu face faţă întregii situaţii Marian Ganea, tatăl celor şapte copii. În ziua în care soţia lui a murit era la câţiva metri de ea şi nu a putut face nimic. Îşi aduce cu greu aminte de filmul întreg al întâmplării fiindcă totul s-a derulat cu o viteză ameţitoare. Continuă să citești →
Apreciază:
Apreciere Încarc...