Lună: iunie 2017

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel [29 iunie 2015] a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei,

în Biserica de lemn din Desești, din județul Maramureș, de sec. 18[1], pe ușa de intrare în naos sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel[2].

de la Desesti

Iar Sfântul Petru este cu două chei în mâna dreaptă, una legata de alta și cu barbă scurtă și albă, pe când Sfântul Pavel este cu sabia în mâna stângă și cu barbă lungă, neagră. Amândoi sunt cu picioarele goale și cu capetele descoperite, fiind pictați printre stele. Pentru căstelele sunt semnele care îi închipuie pe Sfinții lui Dumnezeu, iar cerul este aici Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că cei doi sunt și ei stele ale Împărăției Lui, adică locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Modul cum sunt pictați e important pentru noi, pentru că face parte din stilul românesc de pictură bisericească ortodoxă. Însă acesta are la bază modelul grecesc ortodox. Și vom vedea acest lucru mai departe.

Petru 1Petru 2Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce, dar „cu capul în jos și cu picioarele în sus”[3], după cum este și iconizată martirizarea lui[4]. Pe când Sfântului Pavel, pentru că era cetățean roman, i s-a tăiat capul cu sabia[5]. Și în loc de sânge „a curs din răni sânge și lapte”[6]. Și pentru că ambii au fost martirizați la Roma, „credincioșii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru”[7]. De aceea sunt și cinstiți împreună. Dar, mai cu seamă, pentru că „s-au ostenit mai mult decât alții pentru buna–vestire a lui Hristos”[8].

Ce înseamnă însă cheile din mâna Sfântului Petru? Pentru că sabia Sfântului Pavel înseamnă unealta prin care el a fost martirizat.

Continuă să citești Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel [29 iunie 2015] a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Gândurile rele care ne chinuie la sărbătorile mari – Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Gândurile rele care ne chinuie la sărbătorile mari

Nu știi? La sărbătorile mari Hristos, Maica Domnului și Sfinții au o mare bucurie și prăznuiesc, dau binecuvântări și daruri duhovnicești oamenilor. Pe acest pământ, părinții cinstesc zilele de naștere ale copiilor lor, regii scutesc pe unii oameni de pedepse atunci când li se naște un moștenitor, sfinții de ce să nu prăznuiască? De aceea, diavolul, pentru că știe aceste lucruri, făurește gânduri rele, pentru ca oamenii să fie lipsiți de darurile dumnezeiești și să nu se bucure, nici să primească vreun folos de la acea sărbătoare.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

 Gheronda, de ce la sărbătorile mai mari, de obicei, ne vin unele gânduri rele?

Nu știi? La sărbătorile mari Hristos, Maica Domnului și Sfinții au o mare bucurie și prăznuiesc, dau binecuvântări și daruri duhovnicești oamenilor. Pe acest pământ, părinții cinstesc zilele de naștere ale copiilor lor, regii scutesc pe unii oameni de pedepse atunci când li se naște un moștenitor, sfinții de ce să nu prăznuiască?

Continuă să citești Gândurile rele care ne chinuie la sărbătorile mari – Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Ierotheos Vlachos: Pe cine războiește diavolul și în cine lucrează?

Pe cine războiește diavolul și în cine lucrează?

Este de trebuinţă să cercetăm, însă, mai atent şi să vedem cine sunt cei pe care diavolul îi luptă, împotriva cui îşi îndreaptă el cu precădere furia şi, totodată, în cine are putinţa mai mare de a se sălăşlui şi a lucra.

Fără de nici o îndoială, toţi oamenii sunt luptaţi de diavol. Ura sa împotriva oamenilor este atât de mare, încât, după cum spun Sfinţii Părinţi, dacă Dumnezeu nu ar ţine lumea cu iubirea Sa, diavolul de multă vreme ar fi pierdut-o. În chip felurit a voit să ridice război şi împotriva lui Hristos însuşi. Ne sunt cunoscute cele trei ispitiri la care L-a supus pe Mântuitorul. Vedem în Sfânta Scriptură că după Botez „Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul” (Matei 4:1). Însă acestea nu au fost singurele ispitiri pe care le-a avut de înfruntat Mântuitorul. Până în ultima clipă a fost luptat cu furie de diavol, care le aducea oamenilor gânduri rele împotriva Lui.

La fel se întâmplă şi cu oamenii. Sunt războiţi cu o furie cumplită de diavol, care îi urăşte şi îi pizmuieşte. Nu poate accepta faptul că cei ce se luptă vor fi încununaţi cu slavă. Sfântul Ioan Scărarul scrie că atâta vreme cât omul se îndeletniceşte cu pământurile pe care le stăpâneşte şi le cultivă, cu negoţul pe mare [„atâta cât omul e un simplu vieţuitor sau un corăbier, sau un plugar”], vrăjmaşii împărăţiei nu se întrarmează în chip atât de groaznic asupra lui. Când acesta ia, însă, „pecetea (semnul de ostaş), pavăza, sabia, arcul şi s-a îmbrăcat în veşmântul de ostaş, atunci ei scrâşnesc din dinţi împotriva lui şi se sârguiesc în tot felul să-l răpuna1. Socotesc că aici Sfântul Ioan îi are în vedere mai cu seamă pe monahi. Aşadar, pe monahi diavolul îi luptă cu o furie încă mai mare. Voieşte, dacă îi stă în putinţă, să-i nimicească în chip desăvârşit. Sfântul Theognost spune că atât de mare este furia diavolului împotriva omului care se luptă şi „cu atâta pizmă ne ispiteşte urătorul de oameni, încât ne face să ne scârbim chiar şi de viaţă”.

Continuă să citești Ierotheos Vlachos: Pe cine războiește diavolul și în cine lucrează?

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: TREBUIE SĂ-ȚI FACI TIMP!

coperta-1-doar

Trebuie să-ți faci timp, ca să-L cunoşti tu însuţi pe Hristos, să înveţi să comunici cu El şi după aceea să-l înveţi şi pe copilul tău, să-i vorbeşti de Biserică, de slujbe, de Dumnezeiasca Liturghie, de toată taina mântuirii în Hristos. Da, trebuie să-ți faci puţin timp. Nu spun să-ţi faci atâta timp cât îşi făceau sfinţii şi asceţii. De exemplu, Sfântul Arsenie: acesta din momentul în care soarele apunea până când răsărea din nou, de la apus la răsărit, şapte – opt ore întregi stătea drept, ţinea o batistă, plângea fără încetare şi se ruga la Hristos. Unde sunt astăzi oamenii rugăciunii? În toată Elada să cauţi, nu vei găsi. Poate doar în vreo peşteră din Sfântul Munte; acolo va fi vreun sufleţel sfânt care să stea toată noaptea, ca o lumânare aprinsă, să se roage şi să implore. Acum pentru alte lucruri își fac timp oamenii. Îmi spunea un poliţist: Treziţi-vă voi, predicatorii, lumea se pierde; de la apusul soarelui până la orele dimineţii doamne şi domnişoare joacă cărţi şi apoi se întorc acasă cu taxiul. Ore întregi pentru jocuri de cărţi, pentru fotbal, pentru chefuri păcătoase.

Continuă să citești MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: TREBUIE SĂ-ȚI FACI TIMP!

Ce duhuri intervin în disputa ”nepomenitorilor”?

Ce duhuri intervin în disputa ”nepomenitorilor”?

Ce duhuri intervin in disputa 'nepomenitorilor'?

Urmăresc cu multă durere toată această controversă din jurul Sinodului din Creta. Dar nu disputa în sine mă mâhneşte. E firesc ca în Biserică să fie dezbateri vii. Încă de la începuturi s-au iscat discuţii pe probleme de credinţă. Să ne amintim de episodul relatat în capitolul 15 al cărţii Faptele Apostolilor când, în pofida opiniei unor creştini proveniţi „din eresul fariseilor” (v. 5) şi după „multă vorbire” (v. 7), sinodul apostolic de la Ierusalim a decis că cei ce cred în Hristos Domnul nu trebuie să se taie împrejur sau să păzească Legea lui Moise. Au fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei şi multe polemici teologice. Dar întotdeauna soluţia a constituit-o dialogul şi argumentarea, în duh de răbdare şi, mai ales, în rugăciune. E dureros când, în loc de aceste arme duhovniceşti, se apelează la ultimatumuri, se dau sentinţe fără drept de apel şi, cel mai grav dintre toate, se rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului. Sunt cel puţin două mari consecinţe negative ale acestei atitudini extreme. Prima e că, în loc de a-şi susţine poziţia din interiorul Bisericii, „nepomenitorii” pierd şansa de a mai conta. O gafă de strategie care îi transformă din jucători activi în simpli chibiţi, ca să vorbim în termeni sportivi. A doua mare problemă, general valabilă pentru toţi cei ce se rup de Biserică, indiferent de motiv, este faptul că orice rupere este uşor de provocat; revenirea în sânul Bisericii se face însă cu anevoie. Şi nu pentru că Biserica nu ar avea capacitatea de a reintegra un schismatic care se pocăieşte, ci pentru că unul ca acesta tare greu va birui demonul mândriei şi va accepta că a greşit când s-a rupt de Trupul lui Hristos.

Continuă să citești Ce duhuri intervin în disputa ”nepomenitorilor”?

Parintele Paisie Olaru de la Manastirea Sihla

Parintele Paisie Olaru de la Manastirea Sihla

Asa spunea cu glas duios tuturor: „Am copii de toata mana!”.

Iubea Parintele cu inima de mama pe toti si pe toate, asa cum ne-a modelat Marele Olar – Dumnezeu. Nu intamplator si numele de familie – Olaru – il purta Parintele pe buna dreptate.

Vestit si iscusit „olar” de vase insufletite, Parintele a stiut sa le dea o forma potrivita multora, insa daca si lutul se lasa modelat in mainile sale.

Continuă să citești Parintele Paisie Olaru de la Manastirea Sihla

Cu cât alegem să ne apropiem de Dumnezeu, cu atât stă diavolul mai departe de noi – Sfântul Ierarh Calist, Patriarhul Constantinopolului

Cu cât alegem să ne apropiem de Dumnezeu, cu atât stă diavolul mai departe de noi

Demonul, nematerialnic fiind, umblă prin văzduh și de acolo observă în deplină siguranță intenția omului, de unde și încotro și în care dintre lucruri își aruncă mintea. Dacă îl vede pe om că se pleacă spre bine, îndată se retrage și nu poate să se apropie de el. Dar dacă iarăși îl vede atașându-se de răutate și înclinând spre rău, se sălășluiește în el și se face slujitor al voinței lui celei rele aplecate spre cele rele și toate câte voiește le face prin deprinderea spurcată a omului aceluia, fiindcă cele pe care mai înainte nu le putea nicidecum lucra, nematerialnic fiind, îndată le lucrează împotriva firii, prin vasul materialnic al omului aceluia.

„Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi”-Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

„Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi”

Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă – mai ales atunci când boala survine pe neaşteptate –, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi. Aşadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi că este necesar să ne „tocim” pe noi înşine şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor care nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor.

Continuă să citești „Boala pe care Dumnezeu ne-o trimite este măsurată până la ultima picătură pentru noi”-Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Sfaturile Părintelui Paisie Olaru ‒ „La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni!”

Sfaturile Părintelui Paisie Olaru ‒ „La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni!”

Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voinţa lor. Mai întâi trebuie să cunoască bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are crucea lui, încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai Dumnezeu şi omul singur hotărăsc.

– Nu depinde de noi reînnoirea monahismului, ci mai ales de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt alege oameni sfinţi, păstori şi stareţi luminaţi şi duhovnici buni, care pot forma călugări îmbunătăţiţi, iubitori de rugăciune, de nevoinţă şi smerenie. Cu aceste virtuţi întotdeauna se înnoiesc monahismul, viaţa duhovnicească, iar fără acestea – niciodată. Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge ca Păstorul cel bun înaintea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar dacă nu, nicidecum!

Continuă să citești Sfaturile Părintelui Paisie Olaru ‒ „La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni!”

A APĂRUT VOLUMUL 21 DIN SERIA “Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”

A APĂRUT VOLUMUL XXI
DIN SERIA „Ne vorbeşte Părintele Augustin, Mitropolitul de 104 ani”
coperta-1-doar
Traducere din limba greacă şi tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Augustin, cartea cuprinde 17  predici la duminici si 12 predici la diferite sărbători şi sfinţi.

Cartea, apărută la Editura Metamorfosi, numără 208 pagini, preţul este de 10 lei, iar comenzile se pot face la adresa de mail orthoierapostolos@yahoo.com  sau la numerele de telefon 0722. 543. 098 (d-na Mariana) și 0727.713.470 (d-na Iuliana).    

(Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

  

Creștinul și aproapele

Creștinul și aproapele

În învăţătura creştină, aproapele nu este doar cel apropiat spaţial sau social, rudenia, cel de acelaşi neam sau religie şi cu aceleaşi opinii. Prin asemenea delimitări era prezentat aproapele la evrei, unde şi iubirea se subordona nevoii autoconservării poporului şi supravieţuirii lui într-o lume idolatră. În învăţătura creştină, însă, aproapele nu este definit prin elemente exterioare, ci este creat prin iubire şi este slujit cu dăruire de sine şi jertfa. Aproapele nu se dă, ci se face. Aproapele este virtual orice om, chiar şi vrăjmaşul. Dar şi vrăjmaş este virtual orice om, mai ales cel apropiat spaţial. Când îţi priveşti semenul ca pe un mijloc de afirmare sau evidenţiere al eu-lui tău, îl consideri iad sau chiar diavol. Când, însă, te oferi pe tine însuţi semenului din iubire, abia atunci devine cu adevărat aproape al tău şi îl consideri rai sau chiar Hristos.

Relevant pentru chestiunea aceasta este răspunsul dat de Hristos învăţătorului de lege care L-a întrebat: «Cine este aproapele meu?». Hristos îi spune cunoscuta pildă a samarineanului milostiv, înfăţişează nonsensul discriminărilor obiective ale oamenilor şi, în final, îl întreabă pe învăţătorul de lege: «Cine dintre aceştia trei (adică dintre preot, levit şi samarinean) ţi se pare că s-a făcut aproapele celui căzut între tâlhari?». Aici Hristos răspunde la întrebarea învăţătorului de lege inversându-i formularea lui. În vreme ce învăţătorul de lege întrebase cine este aproapele său, Hristos răspunde întrebându-l cine devine aproapele semenului lui. Inversarea întrebării duce firesc la răspunsul: aproapele este fiecare om, când ne apropiem de el «făcând milă cu el».

Continuă să citești Creștinul și aproapele

Un nume pentru veșnicie

Un nume pentru veșnicie

La şase ani, m-am hotărât să devin un sfânt. A fost prima mea decizie importantă. Am fost nevoit să o iau. Iată de ce. Intr-o zi, am întrebat-o pe mama:

– Care este ziua mea aniversară?

– De ce mă întrebi?, mi-a răspuns ea.

Era din nou mânioasă. Ii puneam întrebări la care nu avea răspuns, căci nu aveam zi aniversară.

Nu sărbătorim niciodată ziua naşterii noastre trupeşti. Nu este un eveniment care merită să fie transformat în zi de sărbătoare. Nici de a ne aminti de el în fiecare an.

Venim pe lume în acelaşi fel ca toate mamiferele. Şi aceasta este mai ales umilitor pentru noi. La început, n-a fost aşa. După izgonirea din Rai, oamenii vor începe să se înmulţească la fel ca animalele. întru început, înmulţirea pe cale sexuală nu era cunoscută. Adam nu a cunoscut-o pe Eva decât după cădere. „Există nenumărate făpturi cereşti care se înmulţesc fără să cunoască împreunarea.” La origine, omul făcea parte dintre aceste creaturi. împreunarea este o boală contactată în Rai, spune Sfântul Sofronie al Ierusalimului, dar ea nu era cunoscută în Rai.

Continuă să citești Un nume pentru veșnicie

Despre bârfă și vorbire deșartă – Stareța Taisia

Despre bârfă și vorbire deșartă

Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. (Matei 12, 36)

Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. (Matei 12, 36)

Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor tale şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi de seamă: vorbeşti prea mult fără a cugeta dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt, este întâia datorie a unei maici, condiţia de bază a izbânzii şi a încununării întregii sale vieţi.

Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat ori vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.

Continuă să citești Despre bârfă și vorbire deșartă – Stareța Taisia

Veşnicia va fi moştenită când credinţa va fi trăită – Fericitul Augustin Comentarii patristice

Veşnicia va fi moştenită când credinţa va fi trăită

Când credinţa noastră este trăită şi ajunge să fie adevărul, atunci veşnicia va stăpâni moartea noastră de acum schimbată.

(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.

Continuă să citești Veşnicia va fi moştenită când credinţa va fi trăită – Fericitul Augustin Comentarii patristice

Cunoaşterea deplină aduce slavă deplină – Fericitul Augustin Comentarii patristice

Cunoaşterea deplină aduce slavă deplină

Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică, cu cât creştem în această cunoaştere, cu atât facem progrese măreţe în viaţă.

Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică, cu cât creştem în această cunoaştere, cu atât facem progrese măreţe în viaţă. Şi nu vom muri în viaţa cea veşnică care trebuie să vină. Pentru că atunci, când acolo va fi lipsa morţii, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi desăvârşită. Apoi, Dumnezeu va fi pe deplin preaslăvit, pentru că atunci va fi preaslăvirea deplină, aşa cum este exprimată în greacă prin cuvântul doxa… Dar preaslăvirea a fost definită de antici ca slavă și laudă la un loc. Dar, dacă slava cuiva depinde de ceea ce se spune despre el, cum va fi Dumnezeu preaslăvit când El Însuşi va fi văzut? Şi aşa este scris în Scriptură, Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta. Te vor lăuda în vecii vecilor (Psalmul 83, 5). Acolo unde va fi deplină cunoaşterea de Dumnezeu, lauda Lui va continua și fără sfârşit. Pentru că dacă cunoaşterea este deplină, atunci și lauda va fi de asemenea deplină şi desăvârşită.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

https://doxologia.ro/biblioteca/comentarii-patristice

Dacă relaţia dintre om şi îngerul păzitor se rupe, omul rătăceşte, iar diavolul vine şi câştigă fără luptă – Arhimandritul Iustin Pârvu

Dacă relaţia dintre om şi îngerul păzitor se rupe, omul rătăceşte, iar diavolul vine şi câştigă fără luptă

Dumnezeu i-a dat omului umilinţa, smerenia, i-a dat greutăţile ca să se călească, să înveţe ascunzişurile vieţii. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om şi înger trebuie să se stabilească o relaţie care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relaţia dintre om şi înger se rupe, omul rătăceşte, îngerul se depărtează, diavolul vine şi câştigă fără luptă.

Continuă să citești Dacă relaţia dintre om şi îngerul păzitor se rupe, omul rătăceşte, iar diavolul vine şi câştigă fără luptă – Arhimandritul Iustin Pârvu

„Nu avem noi aceeaşi bărbăţie, dar harul lui Dumnezeu este acelaşi” – Arhimandritul Iustin Pârvu

„Nu avem noi aceeaşi bărbăţie, dar harul lui Dumnezeu este acelaşi”

Niciodată harul lui Dumnezeu nu lipseşte din viaţa unui popor. Pentru că prezenţa celor de dincolo este cu noi, este aici. Şi la noi, în celule, când murea câte un deţinut, pentru noi era în acelaşi timp şi o întărire, o bucurie, simţeam rugăciunile celui care ajungea la Dumnezeu şi ne dădea tărie.

– Românul a învăţat că din această criză nu vom putea scăpa niciodată decât ridicând mâinile la cer şi plecând genunchii noştri la pământ. Şi cu cât putem ţine noi mâinile mai mult la înălţime, cu atât Dumnezeu va veni cu mila Sa peste noi. Românul nostru este obişnuit cu viaţa aspră, este obişnuit să urce iarna culmile munţilor. Românul va reuşi, poate alţii nu vor reuşi.

Continuă să citești „Nu avem noi aceeaşi bărbăţie, dar harul lui Dumnezeu este acelaşi” – Arhimandritul Iustin Pârvu

Cum trebuie să ne alegem îndrumătorul -Arhimandrit loan (Krestiankin)

Cum trebuie să ne alegem îndrumătorul

Cum trebuie să ne alegem îndrumătorul, ce reguli trebuie să respectăm în alegerea lui şi ce calităţi trebuie să aibă îndrumătorul ales. Părerea Cuvioşilor loan Casian şi Petru Damaschin despre posibilitatea greşelilor în cadrul alegerii, învăţătura altor Sfinţi Părinţi: a lui loan Scărarul, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul

Atât de mare este nevoia de a te lăsa îndrumat de cineva. De aceea, nicidecum nu trebuie să te laşi îndrumat fără nicio alegere şi de către cine se nimereşte.

Mulţi dintre bătrâni, precum se spune la Sfântul loan Casian, în loc de folos – vătămare, şi în loc de mângâiere – întristare pricinuiesc celor ce îi întreabă, şi acest lucru este adeverit printr- un exemplu.

Petru Damaschin spune despre sine că el însuşi de multe ori a suferit vătămare de la cei pe care i-a întrebat; de aceea, scrie: „Nu oricine este bătrân cu anii este deja capabil de îndrumare; ci cel care a ajuns la despătimire şi a primit darul deosebirii. Este bine să nu ascunzi gândurile tale de către părinţi. Dar să nu le destăinui oricui ţi- ar ieşi în cale, ci să le vesteşti bătrânilor duhovniceşti, care au darul deosebirii şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci mulţi, uitându-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar în loc să primească tămăduire, au căzut în deznădejde pentru neiscusinţa bătrânilor”.

Continuă să citești Cum trebuie să ne alegem îndrumătorul -Arhimandrit loan (Krestiankin)

Paraclisul Sfântului Ierarh Luca, arhiepiescopul Crimeii

Paraclisul Sfântului Ierarh Luca, arhiepiescopul Crimeii

Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru … Împărate ceresc… Sfinte Dumnezeule… Preasfântă Treime… Tatăl nostru… Că a Ta este împărăţia… Doamne miluieşte (de 12 ori). Slavă… Şi acum… Veniţi să ne închinăm (de 3 ori), Psalmul 142: Doamne, auzi rugăciunea mea… Dumnezeu este Domnul… (de 3 ori).

Apoi troparele acestea, glasul al 4-lea:

Pe steaua cea de Dumnezeu cinstită mărind, care a strălucit în zilele cele mai de pe urmă, pe lauda ierarhilor şi slava credincioşilor, podoaba doctorilor şi sprijinul ortodocşilor, pe cel de aceeaşi lucrare şi nume cu al treilea Evanghelist, pe Luca  cel sfinţit cu laude să-l cinstim.

Slavă…, Şi acum…

Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi, nevrednicii. Că de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi pururea din toate nevoile.

Apoi Psalmul 50 Continuă să citești Paraclisul Sfântului Ierarh Luca, arhiepiescopul Crimeii

Luarea-aminte: Jean-Claude Larchet

Luarea-aminte

În urma păcatului, omul a ajuns la o cunoaştere confuză a binelui şi răului, stabilind drept criterii ale acestora plăcerea şi, respectiv, durerea, în loc de a avea drept criteriu unic împlinirea voii lui Dumnezeu.

Luarea-aminte

Prin păcat puterea de cunoaştere omenească a devenit bolnavă. Înstrăinându-se de Dumnezeu şi îndreptându-se spre realităţile sensibile, omul a ajuns să nu mai ştie de Dumnezeu, să nu-L mai cunoască nici pe El, nici adevărata natură a făpturilor create. Abia la capătul nevoinţelor, adică după ce se va curaţi de toate patimile sale, va ajunge omul să se tămăduiască de această îndoită neştiinţă: mai întâi, cea legată de raţiunile duhovniceşti ale făpturilor, iar atunci îşi va redobândi înţelepciunea (acosta); apoi va ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu , primită prin darul Sfântului Duh, potrivit vredniciei sale. Atunci îşi va recăpăta omul sănătatea deplină a puterii sale de cunoaştere.

Dar în lucrarea sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, încă de la început, omul trebuie mai întâi să-şi recapete buna folosire a facultăţilor de cunoaştere, de care are nevoie în împlinirea ei; iar dreapta şi cuvenita folosire a puterii de cunoaştere se manifestă în primul rând în virtutea numită de Sfinţii Părinţi „luare-aminte”.

Continuă să citești Luarea-aminte: Jean-Claude Larchet