Te-Deum-ul în fața moaștelor Sfântului Ierarh Tihon a anticipat deschiderea lucrărilor Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse

La 29 noiembrie 2017 în Sala soboarelor Bisericești a catedralei „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova, își începe lucrările Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse. Către începutul Soborului la catedrala „Hristos Mântuitorul” de la mănăstirea Donskoi au fost aduse cinstitele moaște ale Sfântului Ierarh Tihon, Patriarh al întregii Rusii. Te-Deum-ul în fața moaștelor a fost săvârșit de Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

Continuă să citești Te-Deum-ul în fața moaștelor Sfântului Ierarh Tihon a anticipat deschiderea lucrărilor Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la pomenirea Sfântului Acachie Ascultătorul (29 noiembrie 2013)

Predică la pomenirea Sfântului Acachie Ascultătorul

 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Sfantul Cuvios Acachie Ascultatorul

Iubiții mei,

despre ascultarea imensă, timp de 9 ani, a Sfântului Acachie, astăzi pomenit, a scris Sfântul Iona Scărarul în Scara sa, în a-l 4-lea cuvânt despre ascultare.

În Filocalia românească, vol. 9, ed. 1980, ediția primă, Părintele Dumitru Stăniloae a tradus Scara Sfântului Ioan…iar mărturia Sfântului Ioan Scărarul despre Sfântul Acachie e la p. 125-127.

Sfântul Ioan Scărarul a auzit despre Sfântul Cuvios Acachie de la Ioan Savaitul [FR, vol. 9, ed. 1980, p. 125].

Și Ioan Savaitul i-a mărturisit faptul că Sfântul Acachie a trăit în Asia și că Părintele Sfântului Acachie, față de care acesta făcea ascultare, era „un bătrân foarte leneș și neînfrânat” [Ibidem]. Continuă să citești Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la pomenirea Sfântului Acachie Ascultătorul (29 noiembrie 2013)

Templul din Ierusalim în care a locuit Maica Domnului

Numai anumiți preoți aveau voie să intre în templul propriu-zis, adică în sanctuar, iar în Sfânta Sfintelor, doar arhiereul intra, o singură dată pe an, în ziua ispășirii.

De fapt, există o singură scenă în Noul Testament care se petrece în interiorul templului: întâlnirea cu îngerul a preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care fusese desemnat, prin tragere la sorți, să intre în templu și să ardă tămâie pe altarul de aur (Luca 1, 9).

În imaginea de mai jos, se poate observa cum era împărțit sanctuarul.

În prima încăpere, numită Sfânta, intra preotul ca să tămâieze și aici se aflau candelabrul cu șapte brațe, masa punerii pâinilor și altarul tămâierii. Cea de-a doua încăpere, numită Sfânta Sfintelor, era despărțită de Sfânta printr-o catapeteasmă realizată din materiale textile, pe care erau brodate chipuri de heruvimi. Din păcate, aici nu se mai afla chivotul legii, ca în templul lui Solomon, ci era o cameră goală.

Prin „templu” nu se înțelegea doar sanctuarul.

Dar, prin denumirea de „templu”, evreul nu înțelegea doar sanctuarul, ci și toate celelalte dependințe ale templului. De pildă, în ziua de astăzi, când spunem „mănăstire”, nu ne referim doar la biserica mănăstirii, ci la întregul complex monahal. Așa și templul: în jurul sanctuarului era un întreg complex de construcții, care erau destinate cultului divin public.

Continuă să citești Templul din Ierusalim în care a locuit Maica Domnului

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică despre uitarea de sine [21 noiembrie 2012]

 Predică despre uitarea de sine 

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.

Iubiții mei,

aseară, 20 noiembrie 2012, o bunică din București… și-a scăpat nepoata de la moarte…lăsându-se călcată de mașină.

„Am auzit o bufnitură, fără frână, fără nimic. Până să ies, deja era o mare baltă de sânge jos”, a spus un martor ocular…

Balta de sânge…era uitarea de sine a bunicii pentru nepoata ei…

A preferat ca nepoata să trăiască…pentru că „are toată viața înainte”…

Presupunerea ei…deși viața e în mâna lui Dumnezeu și nu în sănătatea noastră aproximativă

Ca să avem cărți…cineva trebuie să se uite pe sine pentru ca să le scrie.

Ca să avem mâncare, haine, autostrăzi, sistem de educație, medical, judiciar…trebuie ca mulți să muncească pentru toate acestea.

Iar uitarea de sinestă la baza oricărui lucru generos, jertfelnic, autentic

Puteai să îl iei cu mașina și nu l-ai luat…

Puteai să îi spui unde e strada cutare…

Puteai să îl luminezi la minte în credința lui…

Puteai…o mie de lucruri…

Nu ai făcut-o…înseamnă că nu te-ai uitat pe tine…te-ai centrat pe tine…și n-ai schimbat deloc lumea din jurul rău.

Tânăra salvată de bunică…dacă are conștiință…va fi recunoscătoare…

Va vedea viața ca un dar…primit și de la bunica ei

La fel copilul al cărei mame a murit la naștere

Ea a murit ca el să…trăiască…

Și părinții, bunicii, frații, rudele…care ne cresc, ne ajută, ne educă…sunt cei care se uită pe ei înșiși, cu toate păcatele și neputințele lor, pentru ca să vadă de noi…

Educatorul…învățătorul…profesorul s-a uitat pe sine pentru noi…

Soția se uită pe sine pentru noi…pentru cafeaua, masa, pantalonii, cămașa, bagajul nostru…

Cineva trebuie să ne protejeze copilăria, adolescența, viața…pentru ca să ne putem bucura

Cineva trebuie să se uite pe sine…pentru ca să ne bucure!

Duhovnicii noștri își fac timp ca să ne spovedească, să ne îndrume…

Prietenii noștri își fac timp să ne vadă…să ne vorbească…să ne ajute…

Trebuie să îți faci timp, să te uiți pe tine… pentru ca să umpli de bucurie pe un altul.

Bineînțeles că pot să nu mai scriu pentru un public larg…

Eu am scris și înainte de online… scriu și în afara onlineului.

Faptul că îmi fac timp pentru alții… înseamnă a mă uita pe mine însumi. A dărui…

Și pe cât dărui… pe atât mă bucur și mai mult… pentru că mă simt împlinit dăruind…

Iar uitarea de sine…înseamnă împlinirea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a da…fără să așteptăm să ni se restituie efortul nostru.

Căci asta înseamnă să îți aduni „comori în cer [tisavrus en urano]” [Mt. 6, 20]: să faci lucruri…pentru care nu primești nimic în schimb!

Să îți dai timpul, banii, viața, cunoștințele pentru alții… în folosul altora… pentru ca să te umpli de slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului Care face binele tuturor [Mt. 5, 45].

Și de unde am fi avut exemplul acesta prea minunat, dacă Fiul lui Dumnezeu întrupat nu S-ar fi dat pentru viața lumii?

Tocmai el, exemplul mântuitor/ salvator al Fiului întrupat, se observă în gestul bunicii față de nepoata ei…

Ea și-a dat viața pentru nepoata ei… pentru ca ea să fie vie.

Pentru că El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a murit pentru noi, cei păcătoși, pentru ca să avem viață dumnezeiască din belșug prin Tainele și Slujbele Bisericii.

Căci Biserica e cea care ne hrănește, ca o mamă bună, în toată viața noastră…

Ne hrănește cu har!

Iar cei care sunt plini de har… sunt și plini de milă… de atenție… de cumpătare, de frumusețe duhovnicească…

Nu sunt plini de texte, de fobii, de ranchiune… ci de milă!

Pentru că mila și dragostea te fac să uiți de tine… pentru a fi în slujirea aproapelui tău, oricare ar fi el…

Și observăm, la modul dureros, ce înseamnă ca omul care ne trebuie… să nu fie la locul lui.

Nu avem duhovnicul, medicul, prietenul, șoferul, angajatul, prietenul, cititorul pe care ni-l dorim noi. Nu-l avem și suspinăm după el!

Dacă nu e… dacă nu mai e… i se simte locul…

Nimic nu-l poate înlocui pe cel căruia noi… îi simțim locul!

De aceea, știind cât de greu e să nu ai om…să nu ai prieten… să nu ai frate… să nu ai confident… știi să te uiți pe tine pentru cel care are nevoie

Pentru că nevoia lui e și nevoia ta

Și a te uita pe tine… înseamnă a te regăsi pe tine.

Pentru că mă fac mai uman, mai atent, mai delicat… dacă te ajut, dacă te ascult, dacă te cunosc mai bine…

Te ajut… iar tu mă ajuți și mai mult… decât te ajut eu pe tine

Și astfel uitarea de sine… lepădarea de sine… desființarea egoismului din noi… e porunca lui Dumnezeu, e dorința Lui, e nevoia Lui…

El are nevoie de uitarea noastră de sine… pentru ca să ne umple de ținerea de minte a aproapelui

Și când nu îl mai uiți pe altul…nu îți mai uiți nici tu nevoile fundamentale.

Și nevoile noastre fundamentale sunt viața duhovnicească, adevărul dumnezeiesc, iubirea curată, sinceritatea, întrajutorarea…cunoașterea înălțătoare a oamenilor.

Da, e ușor să vezi dedesubturi, păcate, plăceri, căderi… dar înălțător e să vezi oamenii din oameni!

Cine sunt, în ei înșiși, oamenii: asta e înălțător!

Așa, să îi calci în picioare, să îi minimalizezi, să îi tratezi de sus… e ușor…

Înălțător e să îi vezi profund… și să se înalțe în ochii tăi, în inima ta, în conștiința ta… mai presus de tine

Pentru că atunci am învățat lucruri autentice de la oameni… tocmai pentru că ne-am uitatpe noi… și i-am descoperit pe ei cu adevărat.

Dumnezeu să ne învețe uitarea de sine… pentru ca să descoperim ce frumoși sunt oamenii și ce frumoasă e lumea lui Dumnezeu, lumea văzută cu ochi frumoși. Amin! Continuă să citești Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică despre uitarea de sine [21 noiembrie 2012]

CANONIZAREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXIE DIN LELCIT (21 NOV. 2010, GALERIE FOTO)

 CANONIZAREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXIE DIN LELICIŢ

(21 NOV. 2010, GALERIE FOTO)

 

[slideshow]

 Mitropolitul Filaret de Minsk şi Sluţk  a condus festivităţile prilejuite de canonizarea Sfântului Sfinţitului Mucenic Alexie de Lelcit

Pe 21 noiembrie 2010, în ziua Soborului Arhistrategului Mihail şi a celorlalte Puteri Cereşti netrupeşti, Exarhul patriarhal al întregului Belarus, Mitropolitul Filaret de Minsk şi Sluţk a oficiat Dumnezeiasca Liturghie şi festivităţile cu ocazia canonizării Sfântului Sfinţitului Mucenic Alexie de Lelcit în Catedrala Sfântul Mihail din oraşul Mozâria. Continuă să citești CANONIZAREA SFÂNTULUI SFINŢITULUI MUCENIC ALEXIE DIN LELCIT (21 NOV. 2010, GALERIE FOTO)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA A DOUZECI ŞI ŞASEA DUPĂ CINCIZECIME – SUNTEM NOI POSEDAȚI DE BOGĂȚIA NEPIERITOARE A LUI HRISTOS? (2011)

D_26_dR

PREDICĂ LA DUMINICA A DOUZECI ȘI ȘASEA DUPĂ CINCIZECIME: SUNTEM NOI POSEDAȚI DE BOGĂȚIA NEPIERITOARE A LUI HRISTOS?

 „Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” (Luca, 12:20)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

Eugene Ionesco, bine cunoscutul dramaturg francez de origine română, în piesa sa Noul chiriaş, tratează despre un om care se mută într-un nou apartament în Paris. Lucrătorii ocupați cu mutatul au cărat în apartament o canapea, o masă, scaune, un fotoliu, un frigider. Apoi, ei aduc înăuntru o altă canapea – de fapt, două, trei, patru canapele – și mai multe mese, scaune, frigidere și așa mai departe. Întreaga scenă este în dezordine cu mobila. Continuă să citești Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA A DOUZECI ŞI ŞASEA DUPĂ CINCIZECIME – SUNTEM NOI POSEDAȚI DE BOGĂȚIA NEPIERITOARE A LUI HRISTOS? (2011)

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ CINCIZECIME – CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII NUMIT NEBUN DE CĂTRE DUMNEZEU? (2012)

D26_dR_2

PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ȘI ȘASEA DUPĂ CINCIZECIME: CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII NUMIT NEBUN DE CĂTRE DUMNEZEU?

     „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca, 12:20)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

Aceasta este ceea ce i-a spus Dumnezeu omului bogat în pericopa evanghelică de astăzi, care este o parabolă. Pentru a înțelege această parabolă, trebuie să aruncăm o privire la fundalul care a generat-o. Domnul nostru Iisus Hristos învăța un grup de oameni când deodată un om din mulțime L-a întrerupt cu o cerere ciudată: „Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea” (Luca, 12:13). Se pare că cineva decedase într-o familie și frații se certau asupra proprietății rămase în urma lui. Mântuitorul a cunoscut lăcomia inimii acelui om și a zis: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca, 12:15). Continuă să citești Pr. Dr. Dumitru Măcăilă: PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI ŞASEA DUPĂ CINCIZECIME – CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII NUMIT NEBUN DE CĂTRE DUMNEZEU? (2012)

SĂ NU NE PĂCĂLIM CĂ POSTIM!

POSTUL CRĂCIUNULUI NU TREBUIE FALSIFICAT

Citiţi şi:

Postul Craciunului este unul dintre cele patru posturi de mai multe zile din timpul anului bisericesc. Este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Postul Craciunului incepe cu ziua de 15 noiembrie si tine pana pe 24 decembrie inclusiv. Lasata Secului are loc pe 14 noiembrie, insa, daca aceasta zi cade miercuri sau vineri, atunci se lasa sec pe 13 noiembrie.

Durata Postului Craciunului a fost stabilita in anul 1166, la Sinodul de la Constantinopol, tinut sub presedintia patriarhului Luca Hrisoveghi. Facem precizarea ca la inceput, nu toti crestinii posteau in acelasi mod si acelasi numar de zile – unii tineau un post aspru, altii mai usor, iar unele persoane posteau numai sapte zile, in vreme ce altii sase saptamani. Continuă să citești SĂ NU NE PĂCĂLIM CĂ POSTIM!

Putin, Patriarhul Chiril şi Medvedev la Sfânta Mănăstire Noul Ierusalim (VIDEO + PHOTO)

ni

Putin, Patriarhul Chiril şi Medvedev la Sfânta Mănăstire Noul Ierusalim

Joi, 16 noiembrie 2017

 Autor: Emilios Polyghenis 

Sfânta Mănăstire stavropighială Noul Ierusalim din Istria, din apropiere de Moscova, a fost vizitată de Președintele Federaţiei Ruse, dl. Vladimir Putin; Patriarhul Moscovei, Sanctitatea Sa Chiril, și Prim-ministrul Federaţie Ruse, dl. Dimitri Medvedev.

Înalţii vizitatori au urmărit lucrările de restaurare și reconstrucție ale clădirilor mănăstirii, şi, în special, ale Catedralei Învierii.

Este de remarcat faptul că restaurarea mănăstirii se face cu sume provenite dintr-un fond special de caritate creat în 2008.

În această perioadă, până în prezent, au fost restaurate 29 din cele 31 de lucrări ale mănăstirii.

Menţionăm că la vizită a participat şi șeful mișcării publice „Alegerea ucraineană este un drept al poporului“, dl. Medvedciuk, care a cerut Președintelui Rusiei să sprijine propunerea unui schimb de prizonieri între Ucraina – Doneţk şi Lugansk, spunând că schimburile nu mai au loc deja de 14 luni.

„Cred că Biserica Ortodoxă mă va susține prin persoana Patriarhului Chiril, care s-a ocupat în mod repetat de această problemă”, a spus dl. Medvedciuk.

Întâistătătorul Bisericii Ruse, adresându-se şi el Președintelui Putin,

Continuă să citești Putin, Patriarhul Chiril şi Medvedev la Sfânta Mănăstire Noul Ierusalim (VIDEO + PHOTO)

Dumnezeu vine la noi ca un copil

Dumnezeu vine la noi ca un copil

Prin nașterea Sa în chip de prunc, Mântuitorul nu doar lasă pe om să aleagă dacă Îl primește sau Îl respinge, ci ne descoperă și un alt adevăr uitat: că în fața lui Dumnezeu suntem cu toții niste prunci ai Săi.

Dumnezeu vine la noi ca un copil

Fiul lui Dumnezeu vine în această lume ca prunc. Dorește să patrundă în inimile noastre fără să ne înspăimânte, fără să-și arate puterea și forța, ci numai prin iubire. Și din acest motiv, orice om ar trebuie să-L primească fără rețineri. Însă pentru că iubim mai mult cele trecătoare, nu mai suntem interesați de nașterea pruncului Dumnezeu în noi.

Să nu uităm că spre deosebire de nașterea noastră biologică, nașterea pruncului Dumnezeu înlăuntrul nostru nu se poate face fără consimțământul și participarea personală a fiecăruia dintre noi. Prin aceasta omul descoperă asemanarea sa cu Dumnezeu, prin faptul că participă la propria sa zămislire: „Omul devine imaginea lui Dumnezeu prin aceea că omul colaborează la nașterea omului” (Sf. Clement din Alexandria).

Continuă să citești Dumnezeu vine la noi ca un copil

Mitropolitul Antonie Plămădeală – Mânia – o altă modalitate de a ucide?

 Mânia – o altă modalitate de a ucide?

Numai în caz de ucidere se trimite în judecată? Numai această ucidere trebuie pedepsită? Atâţia răufăcători care ucid pe încetul, cu cuvântul, cu pâra, cu mânia, trebuie lăsaţi în pace, pentru că n-au ajuns la a ucide în înţelesul concret?

Arhimandritul Vasilios Bacoianis – Când calomniezi, mai ales persoane sfințite, poți deschide poarta sufletului pentru diavol

Când calomniezi, mai ales persoane sfințite, poți deschide poarta sufletului pentru diavol

PATRIARHUL PAVEL al Serbiei – Patriarhul simplităţii şi al smereniei

PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI – UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI 

„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.
Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Sanctitatea Sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti.
În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei pentru alegerea patriarhului (01.12.1990), conform Constituţiei Bisericii Serbiei, trebuia ca toţi episcopii electori „să îi însemneze cu semnul crucii” pe cei trei candidaţi, care trebuiau să întrunească cel puţin 13 voturi. În prima rundă au fost aleşi doar doi.
Al treilea, episcopul Pavel, din cauza insuficienţei de voturi (11) a rămas în afară şi doar la a noua rundă a fost ales prin 20 de voturi şi a intrat în triada candidaţilor.
A urmat faza finală a alegerii prin sorţi, adică printr-un mod apostolic: egumenul Mănăstirii Tronossa, după o rugăciune, scoate din cartea Evangheliei cele trei plicuri sigilate cu numele celor trei candidaţi, le amestecă şi extrage unul, pe care îl înmânează preşedintelui, cel mai mare arhiereu, care, stând înaintea Uşilor Împărăteşti, arată plicul sigilat, îl deschide şi comunică: „Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei este Episcopul de Rasca şi Prizren Pavel!”.
Comentând evenimentul, după 15 ani de la alegere, Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru scria: „Unicul om, care într-adevăr n-a vrut să fie patriarh, a fost Patriarhul Pavel!”.
După alegere, adresându-se Sfântului Sinod, Patriarhul Pavel avea să spună:
„Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi repet, în ajutorul lui Dumnezeu, cu care El m-a sprijinit până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Sale şi a poporului nostru încercat în aceste vremuri dificile”.
În ziua următoare, a întronizării în Catedrala Mitropolitană, a adus la cunoştinţă programul său în foarte puţine cuvinte:
„Urcându-mă ca al 44-lea patriarh al Serbiei în tronul Sfântului Sava nu am niciun program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim”.
A luat asupra sa îndatoririle patriarhale într-una din cele mai dificile perioade ale istoriei sârbe: în vremea războaielor, a presiunilor şi a şantajelor puternicilor lumii, a tulburărilor interne şi a sărăciei, în vremea contestării lucrurilor sfinte şi cuvioase.
S-a împotrivit răului ori din ce parte ar fi venit, chemând la înţelepţire şi pe compatrioţi şi pe străini. Accentua că :
„Sub soare există destul spaţiu pentru toţi”
şi că :„De pace au nevoie la fel toţi oamenii, precum noi, aşa şi vrăjmaşii noştri”. De multe ori, cita texte din poezia sârbă populară, în care se zice: „Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. Prin următoarele cuvinte ne învaţă că „avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca oameni şi că nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea să constituie o justificare pentru a nu fi oameni”.
Aceste continuu repetate cuvinte ale sale – „să fim oameni” – au ajuns chiar şi la urechile copiilor, care l-au numit „afectuos”, „Pavel-Pavel, să fim oameni”. Toţi au auzit aceste cuvinte, însă mulţi nu au vrut să asculte de ele. Printre aceştia, şi cei care în patria sa (actuala Croaţie), în perioada războiului din anii ’90, au dărâmat o biserică ortodoxă numai şi numai pentru faptul că în ea s-a botezat Patriarhul sârbilor! Aceasta s-a întâmplat deşi pe o rază de 40 km de biserică nu aveau loc lupte.
Patriarhul Pavel era neobosit în săvârşirea îndatoririlor sale pastorale. Astfel,  în toamna celui de-al 91-lea an al vieţii sale,  când a hotărât să viziteze Australia – printre altele pentru a sfinţi un teren de 87 de hectare, pe care l-a cumpărat Biserica Sârbă pentru a construi acolo Colegiul „Sfântul Sava”, unde împreună cu copiii sârbi să înveţe şi copii ruşi, greci şi de alte naţiuni – unii episcopi au încercat să-l întoarcă din drum, spunându-i că o călătorie de o aşa durată este peste rezistenţa sa. Patriarhul i-a contrazis: „Pentru mine nu este greu, dar cum o vor scoate la capăt aceştia?” (arătând spre delegaţie). S-a dus în Australia încercând ca vizita de două săptămâni s-o prefacă în vizită misionară, cât mai cuprinzător ar fi fost cu putinţă. Când s-a întors la Belgrad, s-a dus direct la priveghere, chiar dacă timp de 22 de ore călătorise cu avionul şi imediat, dimineaţa, a pornit spre Moscova.
Aflând toate acestea, gazda sa, Patriarhul Rusiei, Alexei al II-lea, glumind, l-a întrebat:
„Sanctitate, aţi făcut o aşa mare călătorie, aţi ajuns până şi aici. Nu cumva vreţi să vizitaţi şi noua Zeelandă, deoarece şi acolo există lume de-a noastră, ortodoxă?…”.
Patriarhul sârb a răspuns:
„Sanctitate, de data aceasta nu am făcut-o, dar cu siguranţă o voi face în următorii 90 de ani!”.
Patriarhul Pavel, în pofida multelor sale îndatoriri, a trăit şi o autentică viaţă monahală. În fiecare dimineaţă, în Paraclisul Patriarhiei slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, iar în fiecare seară era prezent în Catedrala Mitropolitană la slujba Vecerniei.
Înainte de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, nu pleca sub nici un motiv nicăieri.
Prin drumul vieţii lui, începând din locul naşterii şi continuând cu locurile unde a studiat până la acelea unde a slujit, a devenit un simbol unionist pentru Biserica Sârbă. De asemenea, prin viaţa sa şi prin rolul său în lumea ortodoxă, el este şi unul din simbolurile Ortodoxiei universale.
Când odată în anii războaielor recente, a văzut în drum din apartamentul său din Palatul Patriarhiei un grup de refugiaţi în ploaie, s-a coborât şi a deschis marea uşă de lemn de stejar a Patriarhiei şi i-a chemat să intre pentru a se adăposti de ploaie. Când colaboratorii i-au atras atenţia că exista posibilitatea să intre şi vreun rău-intenţionat – era în timpul războiului – le-a răspuns:
„Cum aş fi putut eu să dorm acolo sus, la cald, iar aceşti copii să stea în ploaie afară?!”.
Şi aceste cuvinte cutremurătoare sunt tot ale sale:
„Dacă aş putea reuşi – Dumnezeu Cel Înviat îmi este martor – aş sta înaintea bisericilor, a spitalelor şi înaintea ţărilor civilizate prin recepţii şi demonstraţii la modă şi personal aş fi cerşit milostenie pentru fraţii şi copiii noştri încercaţi. Fiecare dintre noi ar trebui printr-un mod activ să se ruşineze pentru toate acele ostentative lăcomii, care există în atâtea spaţii publice, nu doar să ne scandalizăm simplu şi să deznădăjduim, că nesimţirea, neruşinarea, cinismul s-au generalizat în jurul nostru”.
Un bătrân monah din Sfântul Munte, care a fost coleg cu Patriarhul Pavel la Facultatea de Teologie din Atena (unde acesta şi-a făcut studiile post-universitare între 1955-1957) povestea că Patriarhul Pavel în timpul şederii sale în Grecia, ori de câte ori circula cu autobuzul, iar acesta trecea pe lângă o biserică, viitorul Patriarh se ridica în picioare, drept, pentru a se însemna cu semnul crucii. Când monahul din Muntele Athos l-a întrebat de ce procedează aşa, i-a răspuns: „Dar soldaţii când îşi întâlnesc superiorul se ridică drepţi. Cu atât mai mult noi creştinii când Îl întâlnim pe Stăpânul Hristos, Care se află cu Trupul în Chivotele Bisericilor noastre”. Stareţul athonit amintea de această întâmplare ca grăitoare pentru evlavia şi adânca simţire duhovnicească pe care o avea fericitul Părinte Pavel.
Patriarhul se îngrijea singur în toate. La vârsta de 92 de ani, încă îşi gătea singur, conform regimului său: aproape toată durata anului era post pentru el. De obicei, mânca legume fierte, ulei adăuga doar la sărbători, foarte rar peşte, iar carne niciodată. Băutura sa favorită era sucul de roşii, iar mâncarea sa preferată erau urzicile. Când nu postea, mânca lactate. Hainele şi le cosea singur, le aranja şi le spăla el însuşi, după cum îşi repara şi îşi lustruia şi pantofii.
În afară de acestea, lua aminte şi la ceea ce se întâmpla în jurul său. La Patriarhie supraveghea şi se îngrijea ca toate să funcţioneze cât mai bine cu putinţă. Când orarul de muncă se termina şi toţi plecau, atunci Patriarhul venea şi stingea luminile pe care angajaţii le uitau aprinse.
Foarte des, singur, repara instalaţiile sanitare, ferestrele, blocajele…
Avea grijă pretutindeni unde era nevoie şi asupra lucrurilor pământeşti, chiar dacă accentua că adevărata noastră patrie este „sus”. De aceea, amintea că trebuie să fim atenţi :
„Într-o zi, când ne vom înfăţişa înaintea strămoşilor noştri, să nu ne fie ruşine de ei, nici lor să le fie ruşine de noi”.
De acolo de sus, să te rogi pentru noi, Sfinte Ierarhe!
Odihnă cu drepţii şi înviere frumoasă, batiuşca!
(Pelerin Ortodox)

Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt

Un prunc de 95 de ani

care „s-a întâmplat” să devină şi patriarh:

Pavel al Serbiei, un patriarh sfânt


Sfinţenia nu-şi face publicitate, şi totuşi este recunoscută. Nu sună din trâmbiţă, dar se impune într-un mod tainic. Nu se descrie, ci se trăieşte.
Toţi aceia care au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Patriarhul Pavel al Serbiei s-au bucurat de „fericita întâmplare” a dobândirii unor picături din sfinţenia acestui om, prin vederea, dar şi prin cuvântul său.
Cu câţiva ani înainte s-a organizat în Patmos mari festivităţi prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei de către Sfântul Ioan Teologul, festivităţi la care au participat conducătorii bisericeşti şi politici din întreaga lume. Cu toate acestea, cel care a atras privirile şi interesul celor mai mulţi jurnalişti a fost smeritul patriarh Pavel al Serbiei. În fiecare zi slujea Dumnezeiasca Liturghie, fapt care a constituit cauza adunării  a sute de creştini care alergau să ia binecuvântarea sa.
Un alt fapt, pe de o parte lipsit de importanţă, dar în acelaşi timp mişcător era modul în care Patriarhul Pavel şi-a luat micul dejun, după Dumnezeiasca Liturghie praznicală prilejuită de încununarea festivităţilor. La masă stăteau Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, politicieni şi între ei Patriarhul Pavel. Jurnaliştii şi camerele se îmbulzeau să redea evenimentul. Singurul care rămăsese netulburat, în mijlocul zgomotului provocat de aglomeraţia cooperărilor, era Patriarhul Pavel, care îşi înmuia un biscuite în ceai. Chipul său netulburat şi pacea sa blândă iradiau ceea ce se numeşte sfinţenie.

În zilele grele ale războiului din Iugoslavia, Patriarhul Pavel a fost chemat să-i întărească pe credincioşi şi să înveţe drept cuvântul Adevărului, într-un mediu al minciunii, al răutăţii şi al crimelor.

Atunci, iarăşi dintr-o „fericită întâmplare” l-am întâlnit pe Patriarhul Pavel la Belgrad, pentru un scurt interviu pentru postul de televiziune de altădată „Logos”. Desigur că în afara sfintei personalităţi a patriarhului, am întâlnit şi un cuvânt deosebit de cutremurător, nu fără legătură cu cuvântul fericitului Arhiepiscop Hrisostomos I. Patriarhul mult nevoitor a citat printre altele şi un proverb sârbe, dar pur ortodox: „Eroismul înseamnă să mă apăr de duşman, dar onestitatea înseamnă să-mi apăr duşmanul de mine însumi”. Fără naţionalisme, fără cuvinte mari, fără frică – chiar atunci când drumurile erau pline cu anunţuri de decese, oameni care fuseseră  ucişi în război – îndrăznea să impună chintesenţa cuvântului: „Cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului Cezarului”. Dar una este eroismul, care pretinde război, ucideri, viclenii şi cu siguranţă jertfe. Şi altceva este onestitatea, care pretinde sfinţenia vieţii, iubire, care atinge şi pe vrăjmaş, iar în cele din urmă ajunge până la sacrificiul de sine.Una este statul şi autoritatea, care sunt bune numai atunci când se limitează la ritmarea vieţii sociale şi oferă siguranţă. Dar altceva este viaţa în Hristos care – fără canoane şi norme, fără presiuni religioase, ci numai cu puterea iubirii – îl conduce pe om în rai şi la adevărata fericire.

Cu câteva zile în urmă Biserica Serbiei a sărbătorit prin cei 95 de ani ai Patriarhului Pavel Dumnezeiasca Liturghie. Acesta fiind încă bolnav, era îngrijit la un centru medical din Belgrad. Evenimentul nu a trecut neobservat în întreaga Biserică Ortodoxă. Dumnezeiasca Liturghie a fost slujită de Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru şi Litoral, însoţit de Episcopul Constantin al Europei Centrale şi de Episcopul Atanasie de Hvostanis. În ziua sa de naştere l-au vizitat pe patriarh Preşedintele Serbiei, Boris Tadici, şi Prim-ministrul Mirko Zvetkovici, care i-au urat patriarhului grabnică însănătoşire.
Patriarhul Pavel s-a născut pe 11 septembrie 1914 în satul Kućanci din Slavonia (actualmente aparţine Croaţiei). A rămas orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă. A studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad. După Al Doilea Război Mondial s-a dus din nou la Belgrad, ca refugiat şi a avut diferite slujbe pentru a supravieţui (a muncit chiar şi ca zidar). În 1948 a fost tuns monah, iar până în 1955 a aparţinut Mănăstirii Raţia. În 1954 a fost hirotonit ieromonah, iar în 1957 a fost hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 şi-a făcut studiile postuniversitare la Universitatea din Atena. Întorcându-se în ţară, a fost ales Episcop de Raska şi Prizren, în Kosovo. A fost ales Arhiepiscop de Peci, Mitropolit de Belgrad şi Karlovaţ şi Patriarh al Serbiei pe 1 decembrie 1990 printr-o modalitate apostolică, adică prin tragerea la sorţi din trei persoane alese.

Modul alegerii sale în Tronul Patriarhal al Serbiei este poate unic, de vreme ce el însuşi a fost singurul dintre mitropoliţi care nu dorea să fie ales patriarh. S-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei şi episcopii electori trebuiau să însemneze cu semnul crucii trei candidaţi, pentru a se completa triada celor trei candidaţi. Condiţia era întrunirea a cel puţin 13 voturi pentru a fi aleşi. La prima rundă au fost aleşi doar doi. Episcopul Pavel a primit 11 voturi şi a rămas pe dinafară. S-au repetat rundele de alegere şi abia la cea de-a noua rundă a fost ales cu 20 de voturi şi astfel a intrat în triada candidaţilor. A urmat faza finală a alegerii, adică tragerea la sorţi, practică pe care au urmat-o şi apostolii. Şi sorţul a căzut pe Arhiepiscopul Pavel de Peci. După alegere, Patriarhul Pavel, adresându-se Sfântului Sinod, a spus:

„Puterile mele sunt mici şi voi o ştiţi. Eu nu nădăjduiesc în ele. Nădăjduiesc în ajutorul vostru şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin care El m-a susţinut până astăzi. Să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul Bisericii Lui şi a încercatului nostru popor în aceste dificile vremuri”.

În ziua întronizării sale, a declarat:

„Suindu-mă ca al 44 patriarh al Serbiei în Tronul Sfântului Sava, nu am niciun program pentru misiunea patriarhală; programul meu este Evanghelia lui Hristos, frumoasa ei vestire despre Dumnezeu care este cu noi şi despre Împărăţia Lui care este înăuntrul nostru atâta vreme cât Îl primim prin credinţă şi prin iubire”.

(traducere din elină de https://acvila30.ro cf. ΠΟΛΙΤΗΣ – 20/09/2009)

15 nov. 2016: 7 ANI DE LA STRĂMUTAREA LA CEREŞTILE LOCAŞURI A PATRIARHULUI PAVLE AL SERBIEI

Citeşte şi: 

Mărturia despre Patriarhul Liturghiei a Părintelui Luka  Hovakovici

Este greu să vorbeşti despre slujirea mea la Patriarhul Pavle fără să sune că mă laud. Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie. Oricum era un om foarte simplu, oricine putea să-l vadă mergând prin Belgrad sau mergând cu tramvaiul. Cel care mergea cu el devenea indignat: Preafericite, aveţi o maşină! Însă oricând era posibil, el folosea transportul public. Continuă să citești 15 nov. 2016: 7 ANI DE LA STRĂMUTAREA LA CEREŞTILE LOCAŞURI A PATRIARHULUI PAVLE AL SERBIEI

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei

Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei

Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice.” (De fapt aceste cuvinte, citate des de Patriarhul Pavle, sunt ale Sfântului Grigorie Teologul). Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

– Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai”, cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. In faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa.

Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!” Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu. Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără constrângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.

Continuă să citești Interviu cu Patriarhul Pavle al Serbiei

Paul Evdochimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu – Stareț și părinte duhovnicesc

Stareț și părinte duhovnicesc

Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri spune Domnul (Matei 23, 9). Totuşi, încă de la începuturile creştinismului, găsim în Răsărit nume precum: „părinte duhovnicesc”, „părinte” sau stareţ (gheron). Evoluţia cuvântului semitic avva este surprinzătoare. El va trece în toate limbile lumii creştine, primind însă o semnificaţie cu totul nouă în raport cu cea din Vechiul Testament. Noutatea constă în descoperirea Sfintei Treimi. În Rugăciunea lui Iisus, Avva, Părinte (Marcu 14, 36) exprimă un grad de intimitate de neconceput pentru rugăciunea iudaică. Noul Testament descoperă iubirea Tatălui către Fiul, iubire care manifestă paternitatea Lui asupra tuturor oamenilor. De aceea ne învaţă Mântuitorul să spunem „Tatăl nostru”.

După Scrisoarea către Diognet (10, 1), catehumenii învăţau mai întâi să-şi cunoască – prin Duhul Sfânt şi Fiul – Tatăl ceresc, Avva, Părintele. Sfântul Chiril al Alexandriei (Thesaurus) ne învaţă că odată cu Hristos relaţia Stăpân-sclav este înlocuită de misterul relaţiei dintre Tată şi Fiu. În această lumină trinitară trebuie să înţelegem şi cuvântul Evangheliei: practica „paternităţii spirituale” este omagiul nostru către rudenia de sus a Domnului şi către diferitele ei forme la care omul poate participa. Viaţa coptică a Sfântului Pahomie spune că acesta le era ucenicilor săi „Părinte în Dumnezeu”. Acesta este sensul cuvintelor Sfântului Ioan, care foloseşte formula „copilaşii mei” (I Ioan 2) sau celor ale Sfântului Pavel, care pomeneşte de „durerile facerii” (Galateni 4, 19).

Continuă să citești Paul Evdochimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu – Stareț și părinte duhovnicesc

PR. FILOTEU FAROS – Cum trebuie răspuns la întrebările personale

Cum trebuie răspuns la întrebările personale

Terapeuţii, ca şi preoţii, au greutăţi în a aborda întrebările de ordin personal puse de interlocutori. Uneori se blochează şi nu ştiu cum să răspundă. Dacă înţelegem motivele care-i fac pe oameni să pună aceste întrebări, atunci putem găsi şi cel mai bun mod de a le răspunde.

Unii pot întreba ceva personal din politeţe, datorită bunelor maniere. Se poate să nu fie interesaţi în mod real de răspuns, şi, dacă discuţia va fi îndreptată din nou către problemele lor, vor continua bucuroşi cu tema care îi interesează.

Deseori, întrebări precum „Sunteţi căsătorit?”, sau „Câţi ani aveţi?”, sau „Vă place fotbalul?” sunt datorate curiozităţii omului faţă de cel căruia îi vorbeşte. De asemenea întrebările personale pot arăta că începe o legătură mai strânsă între cei doi.

Interlocutorul încearcă să afle câte ceva din personalitatea şi aria de interes a preotului/psihoterapeutului. Încearcă, fiindcă doreşte să afle ce fel de om este, cât se regăseşte în realitate în personalitatea pe care acesta începe să i-o creioneze.

Continuă să citești PR. FILOTEU FAROS – Cum trebuie răspuns la întrebările personale

13 noiembrie- Capul Sfântului Ioan Hrisostom

Capul Sfântului Ioan Hrisostom

Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur), Arhiepiscopul Constantinopolului, se trăgea din Antiohia. Părinţii lui erau creştini şi se numeau Secund şi Antuza. Având o minte înzestrată, a înaintat foarte repede în învăţătura clasică, dar şi mai mult se îndeletnicea cu citirea textelor sfinte, în principal a Vechiului şi Noului Testament.

Racla cu capul Sfântului Ioan Hrisostom.

Sfântul Ioan a îmbrăţişat devreme viaţa monahală. Datorită virtuţii sale, devenită repede cunoscută poporului credincios, întrucât, după cuvântul Domnului, «nu poate cetatea să se ascundă deasupra munţilor stând», a fost hirotonit preot de arhiepiscopul de atunci al Antiohiei, iar atunci când tronul arhiepiscopal al Constantinopolului a rămas vacant, sfântul a fost chemat să urce, pentru a adăpa sufletele credincioşilor cu apele veşnic curgătoare ale învăţăturilor sale.

Continuă să citești 13 noiembrie- Capul Sfântului Ioan Hrisostom