Troparul Sf. Ioan Botezătorul

( 24 februarie)

Fiind tăiat cinstitul cap al Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurata jucătoare şi l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungînd cu acul limba Sfîntului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea ca nu cumva Ioan să învieze cînd capul lui se va lipi de trup şi iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luîndu-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomeneşte în Evanghelia lui Luca. Aceea, avînd jale de uciderea cea nevinovată a Sfîntului Marelui prooroc Ioan şi de batjocura ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punîndu-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Cînd a auzit Irod vestea despre Iisus, a gîndit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutînd capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: „Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el”.

După aceasta, trecînd multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădîndu-se de lume, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărînd în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcîndu-se în rînduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu.Vrînd să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rînduială, a găsit capul ascuns în pămînt, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscînd că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar cînd era să se sfîrşească, văzînd urîciunea pustiirii, stînd la locul cel sfînt – căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpînind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urîtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfîntul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sînul pămîntului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfîrşitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod şi în care era chilia şi biserica cea mică, pustiindu-se după dînsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pămîntul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.

Împărăţind marele împărat Constantin şi luminîndu-se cu Sfîntul Botez, iar prin maica sa, Sfînta Elena, curăţind şi înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfînta credinţă înflorind pretutindeni şi strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormîntului Domnului şi la toate sfintele locuri. Deci, ajungînd la Ierusalim, se închinau şi se rugau, înconjurînd sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dînşii Sfîntul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sînul pămîntului cinstitul lui cap, arătîndu-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deşteptîndu-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut şi l-a făcut şi pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăşi s-a arătat în vedenie Sfîntul Înaintemergător, la amîndoi, fiecăruia deosebit, şi le-a zis: „Toată necredinţa şi lenevirea lepădînd-o, faceţi ceea ce v-am poruncit”.

Sculîndu-se amîndoi, spunînd unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie şi, săpînd, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfîntul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punîndu-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meşteşugul olar, lăsînd patria sa şi soţia, din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi şi, apropiindu-se de dînşii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dînşii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu ştia ce este în sac. Şi iată i s-a arătat Sfîntul Înaintemergătorul, zicîndu-i: „Lăsînd pe călătorii tăi, fugi de dînşii cu acest sac, pe care îl ai în mîini”.

Aceasta a poruncit-o sfîntul de vreme ce vedea neosîrdia şi lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac şi să fie pricinuitor vieţii celei bune şi plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultînd pe sfînt, s-a ascuns de monahi şi a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soţia sa, ducînd, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decît toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvîntat casa olarului cu toată îndestularea şi vieţuia întru multă îmbelşugare, uitînd pătimirea cea dintîi, dînd şi la alţi săraci şi scăpătaţi din bogăţiile sale.

Ştiind pe Sfîntul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atîtea bunătăţi, cinstea capul lui precum se cădea, tămîindu-l în toate zilele, aprinzîndu-i lumînări şi rugîndu-se. Astfel, cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o bine. Iar cînd era să moară, l-a pus într-un vas cu apă – astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, şi după moarte arătînd chip de sărăcie. Punînd vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit şi a încredinţat această comoară surorii sale, spunîndu-i cu amănuntul cum, pentru acel sfînt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăţie. Şi a poruncit surorii sale să aibă acel sfînt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie şi cu frică, dar să nu deschidă sicriul pînă ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfîrşitul vieţii sale, să-l încredinţeze unui bărbat temător de Dumnezeu şi îmbunătăţit. Astfel, cinstitul şi sfîntul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mîini.

După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care vieţuia aproape de cetatea Emesa, într-o peşteră. Acela, deşi era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuşi mergeau la el neputincioşii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieşea din capul Mergătorului-Înainte, cel ţinut în taină de el. Monahul acela, precupeţind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credinţe celei ereticeşti, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încît pe mulţi de un gînd cu el îi înşela. Înştiinţîndu-se despre reaua lui credinţă, toţi cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul şi cu voievodul şi au trimis să-l izgonească din peştera aceea şi din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peşteră, făgăduind ca a doua zi să iasă singur. Dobîndind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfîntul cap, în peştera aceea, adînc în pămînt, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia şi iarăşi, făcînd prin el minuni, să-şi întindă credinţa sa cea rea. Însă n-a cîştigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieşirea din peştera aceea, îndată s-au sălăşluit acolo nişte binecredincioşi monahi îmbunătăţiţi, unde nu mai era cu putinţă acelui eretic să intre şi să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pămînt. După multă vreme, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a aşezat mănăstire lîngă peştera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era ştiut de nimeni, fiind sub obroc. Trecînd mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lîngă peştera Emesei, bărbat îmbunătăţit, de care lucru singur pomeneşte astfel:

„Bine este cuvîntat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de faţă, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămîna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porţile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoşat şi mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăşi am văzut un rîu trecînd prin poarta mănăstirii, şi mă miram de unde iese acea mulţime de apă. Pe cînd gîndeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai şi striga: „Iată, se arată Sfîntul Ioan, Botezătorul lui Hristos”.

Astfel strigînd, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsînd porţile şi privirea rîului, de frică acoperindu-mă, am alergat şi m-am suit în vîrful scării, pe care stînd, mi se părea că văd în mănăstire două curţi, una spre apus, iar alta spre miazăzi, şi o biserică între dînsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică şi, închinîndu-se, ieşea pe uşa dinspre miazăzi.

După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăşi am auzit un glas, strigînd: „Iată Sfîntul marele Ioan Botezătorul”. Apoi, privind, l-am văzut în biserică şi cu dînsul pe alţi doi, unul de-a dreapta şi altul de-a stînga. Atunci, îndată cetele au mers la dînsul, una după alta, şi luau de la dînsul binecuvîntare. Şi eu, în sine-mi, gîndeam să mă apropii şi să mă binecuvînteze. Intrînd eu mai pe urmă decît toţi, pe altă uşă, cu frică şi cu cutremur, m-am închinat înaintea lui pînă la pămînt şi m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicîndu-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingîndu-se de barba şi de gura mea, cu sfînta sa gură, apoi, scoţînd din sînul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicînd: „Primeşte binecuvîntare”. Acestea zicînd, el mergea, dar mergeam şi eu în urma lui şi am văzut un stîlp de foc înaintea lui şi înfricoşîndu-mă, m-am deşteptat.

După aceasta, trecînd ziua, am poruncit ca seara să cînte fraţii obişnuita rînduială, adică psalmii cu stihuri. Pe cînd cîntau ei, fratele Isachie, ridicîndu-şi ochii, a văzut foc prin ferestruie arzînd în biserica sfintei peşteri, unde era cinstitul cap al Sfîntului Ioan, de care noi nu ştiam. Dar fratele, văzînd focul, a strigat: „Domnul meu, iată văd foc arzînd la sfînta peşteră”. Eu am zis către dînsul: „Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii şi taci!”

După cinci zile, pe la miezul nopţii, pe cînd dormeam, o mînă m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă şi un glas a zis către mine: „Iată, m-am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pămînt, că mă vei afla”. Iar eu, cu frică şi cu cutremur deşteptîndu-mă din somn, şedeam şi am văzut o ceată stînd înaintea uşii chiliei în care eram. Înfricoşîndu-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii şi am ieşit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peşteră şi, ducîndu-mă pînă la locul unde era cinstitul cap al Sfîntului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzînd cu faţa la pămînt, şi am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzînd lumînare şi tămîie şi luînd sapa, am început a săpa chemînd pe Domnul.

Săpînd eu, se auzea sunet mare şi era pămîntul vîrtos ca arama. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoţîndu-le, am văzut o lespede de piatră şi pe aceea, scoţînd-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul şi sfinţitul vas, în care era cinstitul şi vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzîndu-mă bucurie şi frică, am luat o lumînare şi tămîie şi, îndrăznind a pipăi, m-am închinat şi iarăşi am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peşteră.

În uşă m-a întîmpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, şi, luîndu-mă înăuntrul peşterii, a făcut rugăciune şi după aceea a început a-mi spune vedenia sa: „Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amîndoi şi era multă pîine de orz curată, mai luminată decît soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrînd în peşteră şi lua din mîinile noastre pîinile acelea, însă pîinile nu scădeau, ci mai mult se înmulţeau”.

Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înţeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuţinat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus şi eu cele ce am văzut şi i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzînd-o el, s-a bucurat foarte mult şi ne-am sfătuit ce am putea face. Şi ne-am învoit amîndoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întîi să arătăm taina aceasta fericitului stareţ, părintelui Ştefan, care era povăţuitor de nevoin-ţele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergînd în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ştefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfinţitul locaş cel dintîi.

Acela, venind şi închinîndu-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o şi i-am spus lui a noastră taină despre Sfîntul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac şi părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunţăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu aşteptam pînă ce stareţul Ştefan se va întoarce de la mănăstirile sale şi am petrecut cinci zile. Iar sosind sîmbăta şi noi vorbind, deodată am căzut şi zăceam de o boală neaşteptată, încît nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie şi Chiriac se mirau de răul ce mi se întîmplase şi au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: „Au nu ţi-am spus că se cade a spune episcopului taina?” Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzînd o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slava lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcîndu-se seară, după obişnuita cîntare, venind la mine acei cinstiţi bărbaţi, Ghenadie şi Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurămînt să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Şi eu am zis către dînşii: „Bun este sfatul vostru, fraţilor. Deci fie ceea ce v-aţi sfătuit”.

Astfel, întorcîndu-mă cu dînşii, îndată m-am îndreptat din boală şi m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dînşii foarte de dimineaţă şi am aflat pe episcop ieşind din biserică, de la cîntarea Utreniei, şi i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfîntului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplîndu-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunînd nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii şi diaconii au venit în mănăstirea noastră şi, săvîrşind soborniceşte sfînta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfîntul cap. Şi diaconul glăsui: „Genunchii plecaţi-vă şi Domnului să ne rugăm”; toţi ne-am închinat la pămînt. Iar episcopul Uranie, rugîndu-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sînul pămîntului.

Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezînd, a zis: „De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?” Şi, îndrăznind, a pus mîna sa pe vas şi s-a atins de vîrful cinstitului şi prea lăudatului cap, şi îndată, pentru necredinţa lui, s-a uscat mîna aceea care s-a atins şi s-a lipit de vas. Toţi văzînd acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de faţă, rugîndu-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-şi dezlipească mîna de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luînd sfinţitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfînta biserică şi l-a pus într-un loc sfinţit al altarului, pînă ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luînd sfîrşit cu frumoasă podoabă; întru care, cînd era să se aducă acel sfinţit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, şi i-a poruncit ca în vremea aducerii să-şi pună mîna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcînd aceea, presbiterul îndată a cîştigat tămăduire.

Chiar şi Sfîntul Simeon Metafrast, în viaţa Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: „În acel timp, un om, arîndu-şi holda sa, a văzut la un loc, unde era peştera aceea în mănăstire, un foc ieşind din pămînt. Şi nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieşind din pămînt. Deci a mers omul acela în cetate – ziua aceea era Duminică, în care şi Marcel cu Ghenadie şi cu Chiriac au mers la episcop – şi au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscînd că este un lucru mare, a luat pe clericii săi şi au mers la locul acela, în peştera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; şi făcînd rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pămîntul.

Aceasta făcîndu-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfîntului Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai scump decît toate comorile pămînteşti. Şi a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci şi din toate cetăţile şi satele din jur. Şi a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfîntului Ioan. Şi a izvorît din acel cinstit cap mir bine mirositor, şi preoţii ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcîndu-le semnul Crucii pe fruntea lor.

Deci a luat din mirul acela şi Sfînta Matroana, într-un vas mic, vrînd să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvîntare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfînt, o îmbulzea încît ea nu putea să treacă. Alţii, văzînd la dînsa sfîntul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoţi; care lucru îl şi făcea ea, fiind silită. Şi s-a întîmplat acolo un orb care din naşterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze şi pe el cu sfîntul mir. Iar ea i-a uns ochii lui şi îndată a văzut bine.

După mulţi ani, acel sfînt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol şi s-a aşezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rînduială. Dar după mulţi ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane – cînd nu numai sfintele icoane, ci şi sfintele moaşte ale sfinţilor, unele erau arse, altele erau aruncate în mare şi în rîuri, iar altele călcate cu picioarele şi în multe feluri batjocorite – atunci, unii creştini, fugind din împărăteasca cetate – cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului şi l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfîntul Ioan Gură de Aur şi, ducîndu-l acolo, l-au ascuns iarăşi în sînul pămîntului, în vas de argint.

Acolo a stat neştiut de nimeni, pînă în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil şi al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credinţă, pe vremea împărăţiei căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăşi s-a aflat şi s-a adus în Constantinopol, de prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.

Cântarea 1, glasul al 7-lea.

Irmosul:

Cu voia Ta, Doamne, întru învârtoşare pământească s-a schimbat firea apelor cea mai înainte lesne curgătoare. Pentru aceasta neudat, pedestru, trecând Israel, cântă Ţie cântare de biruinţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Apa Nemuririi născând Fecioară, apă de vindecare dă-mi mie, care să-mi spele toate patimile sufletului şi trupului meu, cele purtătoare de moarte.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Născătoare de Dumnezeu păzeşte şi izbăveşte de stricăciune poporul tău, cel ce cu dragoste cântă măririle tale. Că tu, eşti tuturor Ocrotitoare şi Povăţuitoare şi Întărire.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioară, care ai născut Adâncul milostivirii, luminează sufletul meu cu Strălucirea ta cea purtătoare de Lumină, ca să laud, după vrednicie, adâncul minunilor tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preacurată Fecioară, Ceea ce ai născut lumii pe Soarele dreptăţii, alungă întunericul de la cei ce cu credinţă te laudă pe tine.

 

Cântarea a 3-a.

Irmosul:

Cel Ce ai întărit cerurile cu cuvântul şi ai întemeiat temelia pământului peste ape multe, întăreşte mintea mea întru voia Ta, Iubitorule de oameni.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dăruieşte nouădezlegare de păcatele noastre, Preacurată Fecioară, prin rugăciunile tale cele de Maică, Ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul Întrupat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Înviază-mi mintea mea cea moartă, Preacurată Fecioară, cu lucrarea Celui ce cu adevărat S-a născut din tine, pururea Fecioară.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu veselie strigăm ţie, Preacurată, cuvântul lui Gavriil: Bucură-te Fecioară, Nădejdea tuturor; Bucură-te a lui Dumnezeu Mireasă!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cei ce am cunoscut Dumnezeiască naşterea ta, ne-am întărit şi ne-am îmbogăţit cu ocrotirea ta, Fecioară, strigând: Sfânt eşti, Doamne, Cel Ce izbăveşti sufletele noastre.

 

Cântarea a 4-a.

Irmosul:

Acoperit-a cerurile, Hristoase Dumnezeule, întru iconomia Ta, bunătatea înţelepciunii Tale, Iubitorule de oameni.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Miluieşte-mă, Fecioară, pe mine, cel ce cu credinţă năzuiesc la Acoperământul tău şi prin cercetarea    cea fierbinte, dăruieşte-mi întărire vieţii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Stăpână Preacurată, du rugăciuni Domnului, Celui Ce S-a Întrupat din Preacuratele tale sângiuri, ca să mântuiască de toată primejdia pe poporul tău, pururea Fecioară.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preacurată Stăpână, Apărătoarea lumii cea Preabună, nu mă lepăda pe mine ticălosul, care alerg acum sub Acoperământul tău, ci te rog primeşte-mă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Marie, Ceea ce eşti adevărat Cort al Sfinţeniei, sfinţeşte-mi sufletul meu cel spurcat şi fă-l părtaş al Dumnezeieştii Slave.

 

Cântarea a 5-a.

Irmosul:

Noapte neluminată a celor nelegiuiţi eşti, Hristoase; iar credincioşilor eşti Luminare, întru desfătarea Dumnezeieştilor Tale cuvinte. Pentru aceasta la Tine alerg şi laud Dumnezeirea Ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe mine cel cuprins şi îngreunat de somnul păcatelor, trezeşte-mă Preacurată, prin Dumnezeiască rugăciunea ta, Mireasă a lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dă-mi mână de ajutor mie, celui ce alerg către tine, Preacurată şi mă spală de toată spurcăciunea răutăţii şi de dureri mă izbăveşte, prin rugăciunile tale, Maica lui Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Frumuseţea ta, Doamnă, cea cu Dumnezeiască cuviinţă, Preabună şi Preadulce, iubind-o Stăpânul, întru tine Fecioară, S-a Sălăşluit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe cei ce te mărturisesc pe tine Împărăteasa cerului şi a pământului, Născătoare de Dumnezeu pururea Fecioară, învredniceşte-i să dobândească Împărăţia cea netrecătoare a Raiului.

 

Cântarea a 6-a.

Irmosul:

Iona din pântecele chitului a strigat: scoate din stricăciune viaţa mea; iar noi strigăm Ţie: întru tot Puternice, Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tu Singura eşti Aceea care ne-ai izvorât nouă Apa Mântuirii; tu Singura eşti, Preacurată, Aceea care ai stins aprinderea înşelăciunii, rourând robilor tăi Cunoştinţa Cea Adevărată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce eşti Cetate Însufleţită a Dumnezeului nostru, slobozeşte turma ta din jugul barbarilor celor păgâni, de cutremur şi de nevoi şi din toată ispita.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă şi purtătoare de Lumină, Uşa Harului, luminând toată lumea cu Strălucita ta Lumină, Fecioară, luminează pe cei ce te laudă pe tine, Născătoare de Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tămăduieşte, Preacurată, neputinciosul meu suflet, care pătimeşte fără de vindecare, din amăgirile vieţii şi cu înconjurările multor păcate.

 

Cântarea a 7-a.

Irmosul:

Cuptorul cel ce ardea cu foc, oarecând, izvorâtor de rouă l-au arătat tinerii, pe Unul Dumnezeu lăudând şi zicând: Preaînălţat eşti, Dumnezeul părinţilor şi Preaslăvit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioară, Ceea ce ai născut Focul Dumnezeirii, arde uscăciunea patimilor mele şi cu lumina pocăinţei te rog străluceşte-mă pe mine, Preacurată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nestricată Fecioară, izbăveşte-ne pe noi din stricăciune. Cămară Însufleţită a lui Dumnezeu, arată-ne case sfinţite Dumnezeiescului Duh, pe noi, care în bisericile tale neîncetat te lăudăm pe tine cu credinţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Izvoare de tămăduiri tuturor izvorăşti, Născătoare de Dumnezeu, că ai născut Izvorul vieţii; ci, cu rugăciunea ta cea caldă, curăţeşte-mă de spurcăciune, Dumnezeiască Mireasă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Toate semnele Dumnezeieştii tale naşteri, văzându-le Dumnezeieştii Prooroci, cu bucurie laudă strigând: Prealăudate Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

 

Cântarea a 8-a.

Irmosul:

Pe Unul Împăratul Slavei, Cel Unul fără de început, pe Care Îl binecuvântează Puterile Cerurilor şi de Care se cutremură Cetele îngerilor, lăudaţi-L preoţi, popoare preaînălţaţi-L în veci.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Neajuns, Stăpânul tuturor, pe Care nu-L încap cerurile, Născătoare de Dumnezeu, încape în pântecele tău, Fecioară. Drept aceea noi credincioşii cu dragoste pe tine te înălţăm în veci.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Fecioară, văzându-te pe tine Biserică Înfrumuseţată şi Prealuminată cu tot felul de bunătăţi ale Celui Preaînalt, cu credinţă te lăudăm şi te mărim întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Dumnezeu pe Care L-ai născut, roagă-L Fecioară, să trimită mântuire şi îndepărtarea necazurilor şi grabnică schimbare de neputinţele cele cumplite şi dar veşnic, celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine, întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Din tine a Răsărit Soarele dreptăţii pentru cei ce şed întru întunericul desmierdăritor şi pe tine Lumină te-a făcut, Prealăudată Curată. Drept aceea, Născătoare de Dumnezeu, după datorie te lăudăm pe tine, întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a.

Irmosul:

Ceea ce ai purtat în pântece Dovedirea Nestricăciunii şi Cuvântului Celui întru tot Meşter, TrupI-ai împrumutat, Maică Neispitită de bărbat, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Locaşul Celui Nemărginit, Încăperea Ziditorului tău, Celui Neîncăput, pe tine te mărim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Arătatu-te-ai mai Sfinţită decât Puterile cele de sus, că ai născut pe Ziditorul tuturor, Maică Neispitită de nuntă, Preasfântă, de Dumnezeu Născătoare; pentru aceasta împreună cu îngerii te mărim pe tine, lăudând neîncetat măririle tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Toţi cei ce aleargă cu credinţă întru sfântă biserica ta, Fecioară, se înnoiesc de păcatele cele vechi şi după datorie toţi te mărim pe tine, Preacurată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioară, Ceea ce ai dezlegat din dureri pe Eva, prin Preacurată Naşterea ta, Doamnă, dezleagă-mi şi mie durerile patimilor sufletului şi ale trupului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu adevărat mai presus decât toată făptura eşti, Fecioară, că pe Ziditorul tuturor Trupeşte nouă L-ai născut, pentru aceasta ca o Maică a Însuşi Stăpânului, porţi asupra tuturor biruinţă.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Porunca cea cu Taină luând-o întru cunoştinţă Cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab a stătut înainte, zicând Celei ce nu ştia de nuntă: Cel Ce a plecat cu pogorârea cerurile, încape fără de schimbare tot întru tine; pe Care şi văzându-L în pântecele tău, luând chip de rob, mă înspăimântez a striga ţie: Bucură-­te Mireasă, pururea Fecioară!

 Ὅταν ἀποκεφαλίσθηκε ἀπὸ τὸν Ἡρώδη, ὁ Ἅγιος Ἰωάννης ὁ Πρόδρομος, ἡ τίμια κεφαλὴ αὐτοῦ τοποθετήθηκε μέσα σὲ ἀγγεῖο ἀπὸ ὄστρακο καὶ κρύφθηκε στὴν οἰκία τοῦ Ἡρώδη. Μετὰ ἀπὸ πολλὰ χρόνια, ὁ Ἅγιος Ἰωάννης φανερώθηκε στὸ ὄνειρο δύο μοναχῶν, οἱ ὁποῖοι εἶχαν ἀναχωρήσει γιὰ τὰ Ἱεροσόλυμα μὲ σκοπὸ νὰ προσκυνήσουν τὸν τάφο τοῦ Κυρίου, ἀγγέλλοντας σὲ αὐτούς, ποῦ βρίσκεται ἡ τίμια κεφαλή του. Καὶ ἐκεῖνοι, ἀφοῦ τὴν βρῆκαν, τὴν εἶχαν μὲ τιμές. Ἀπὸ αὐτοὺς τὴν παρέλαβε κάποιος κεραμεὺς καὶ τὴν μετέφερε στὴν πόλη τῶν Ἐμεσηνῶν. Ὅταν ὅμως πέθανε, τὴν κληροδότησε στὴν ἀδελφή του. Καὶ ἀπὸ τότε διαδοχικὰ περιῆλθε σὲ πολλούς, γιὰ νὰ καταλήξει στὰ χέρια κάποιου ἱερομονάχου ἀρειανοῦ ποὺ ὀνομαζόταν Εὐστάθιος καὶ φύλαξε τὴν τίμια κάρα σὲ σπήλαιο. Ἀπὸ ἐκεῖ μεταφέρθηκε, ἐπὶ Οὐάλεντος (364 – 378 μ.Χ.), στὸ Παντείχιον τῆς Βιθυνίας μέχρι ποὺ ὁ Θεοδόσιος ὁ Μέγας (379 – 395 μ.Χ.) ἀνεκόμισε αὐτὴ στὸ Ἕβδομο τῆς Κωνσταντινουπόλεως, ὅπου ἀνήγειρε μέγα καὶ περικαλλέστατο ναό.

Βέβαια περὶ τῆς εὑρέσεως τῆς τιμίας κεφαλῆς τοῦ Προδρόμου ὑπάρχουν καὶ ἄλλες ἀντιφατικὲς παραδόσεις. Κατ’ ἄλλη ἐκδοχὴ ἡ τίμια κάρα εὑρέθηκε στὴν Ἔμεσα τὸ ἔτος 458 μ.Χ., ἐπὶ βασιλέως Λέοντος Α’ (457 – 474 μ.Χ.), ἐνῷ ἄλλοι δέχονται ὅτι αὐτὴ εὑρέθηκε τὸ ἔτος 760 μ.Χ. καὶ μεταφέρθηκε στὸ ναὸ τοῦ Ἁγίου Ἰωάννου τοῦ Προδρόμου στὴν Ἔμεσα. Ἀπὸ ἐκεῖ μετακομίσθηκε στὴν Κωνσταντινούπολη, ἐπὶ βασιλείας Μιχαὴλ Γ’ (842 – 867 μ.Χ.) καὶ πατριαρχίας Ἰγνατίου.

Περὶ τῶν ἱερῶν λειψάνων τοῦ Τιμίου Προδρόμου βρίσκουμε εἰδήσεις καὶ σὲ διάφορους χρονογράφους. Ὁ Ζωναρᾶς ἀναφέρει ὅτι τὸ ἔτος 968 μ.Χ. ὁ Νικηφόρος Φωκᾶς βρῆκε στὴν Ἔδεσσα τῆς Μεσοποταμίας«βόστρυχον τοῦ Βαπτιστοῦ Ἰωάννου αἵματι περφυμένον», ποὺ μετακόμισε στὴν Κωνσταντινούπολη. Πέντε δὲ χρόνια νωρίτερα, κόμισε στὴν Κωνσταντινούπολη ἀπὸ τὴ Βέροια τῆς Συρίας, περὶ τὸν Ἀπρίλιο τοῦ ἔτους 963 μ.Χ., μέρος τοῦ ἱματίου τοῦ Τιμίου Προδρόμου. Σύμφωνα μὲ ἄλλη μαρτυρία ὁ Νικηφόρος Φωκᾶς βρῆκε στὴν Κρήτη«τὸ ἔνδυμα τοῦ Προφήτου ἐκ τριχῶν καμήλου τυγχάνον καὶ περὶ τὸν τράχηλον ἠμαγμένον».
Ἡ Σύναξη τῆς εὑρέσεως τῆς Τιμίας Κεφαλῆς τοῦ Ἁγίου Ἰωάννου τοῦ Προδρόμου ἐτελεῖτο στὸ Προφητεῖο του, ποὺ βρισκόταν στὴν τοποθεσία τὴν ὀνομαζόμενη Φωρακίου.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ἐκ γῆς ἀνατείλασα, ἡ τοῦ Προδρόμου Κεφαλή, ἀκτῖνας ἀφίησι, τῆς ἀφθαρσίας πιστοῖς τῶν ἰάσεων· ἄνωθεν συναθροίζει, τὴν πληθὺν τῶν Ἀγγέλων, κάτωθεν συγκαλεῖται, τῶν ἀνθρώπων τὰ γένη, ὁμόφωνον ἀναπέμψαι, δόξαν Χριστῷ τῷ Θεῷ.

Κοντάκιον. Ἦχος β’. Τὰ ἄνω ζητῶν.
Προφῆτα Θεοῦ, καὶ Πρόδρομε τῆς χάριτος, τὴν Κάραν τὴν σήν, ὡς ῥόδον ἱερώτατον, ἐκ τῆς γῆς εὑράμενοι, τὰς ἰάσεις πάντοτε λαμβάνομεν, καὶ γὰρ πάλιν ὡς πρότερον, τῷ κόσμῳ κηρύττεις τὴν μετάνοιαν.

Μεγαλυνάριον.
Ὤσπερ μυροθήκη πνευματική, ἐκ γῆς ἀνεφάνη, σοῦ ἡ πάντιμος Κεφαλή, Βαπτιστὰ Κυρίου, καὶ κόσμον κατευφραίνει, τῆς ἡδυπνόου δόξης ταῖς διαδόσεσι.

After the Beheading of the Holy Prophet, Forerunner and Baptist John (August 29), his body was buried by disciples in the Samarian city of Sebaste, and his venerable head was hidden by Herodias in an unclean place. St Joanna (June 27), the wife of King Herod’s steward Chuza (Luke 8:3), secretly took the holy head and placed it into a vessel and buried it on the Mount of Olives in one of Herod’s properties. 

After many years, this property passed into the possession of a government official who became a monk with the name of Innocent. He built a church and a cell there. When they started to dig the foundation, the vessel with the venerable head of John the Baptist was uncovered. Innocent recognized its great holiness from the signs of grace emanating from it. Thus occurred the First Finding of the Head. Innocent preserved it with great piety, but fearful that the holy relic might be abused by unbelievers, before his own death he again hid it in that same place, where it was found. Upon his death the church fell into ruin and was destroyed. 

During the days of St Constantine the Great (May 21), when Christianity began to flourish, the holy Forerunner appeared twice to two monks journeying to Jerusalem on pilgrimage to the holy places, and he revealed the location of his venerable head. 

The monks uncovered the holy relic and, placing it into a sack of camel-hair, they proceeded homewards. Along the way they encountered an unnamed potter and gave him the precious burden to carry. Not knowing what he was carrying, the potter continued on his way. But the holy Forerunner appeared to him and ordered him to flee from the careless and lazy monks, with what he held in his hands. The potter concealed himself from the monks and at home he preserved the venerable head with reverence. Before his death he placed it in a water jug and gave it to his sister. 

From that time the venerable head was successively preserved by devout Christians, until the priest Eustathius (infected with the Arian heresy) came into possession of it. He beguiled a multitude of the infirm who had been healed by the holy head, ascribing their cures to the fact that it was in the possession of an Arian. When his blasphemy was uncovered, he was compelled to flee. After he buried the holy relic in a cave, near Emesa, the heretic intended to return later and use it for disseminating falsehood. God, however, did not permit this. Pious monks settled in the cave, and then a monastery arose at this place. In the year 452 St John the Baptist appeared to Archimandrite Marcellus of this monastery, and indicated where his head was hidden. This became celebrated as the Second Finding. The holy relic was transferred to Emesa, and later to Constantinople.