Απολυτίκιο Αγ. Δικαίων Συμεών και Άννας

 03 ΦΕΒΡΟΥΑΡΙΟΥ

Simeon, bătrînul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept şi credincios, aşteptînd mîngîierea lui Israil, iar Duhul Sfînt era peste dînsul. Aceluia i s-a făcut ştire de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Şi i s-a făcut ştire, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:

Cînd, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate proorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleşi oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfîntul Simeon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaiia proorocul şi, ajungînd la cuvintele:Iată fecioara în pîntece va zămisli şi va naşte fiu, s-a îndoit, zicînd că nu este cu putinţă ca o fecioară, neştiind de bărbat, să poată naşte şi, luînd cuţitul, a voit să radă cuvintele acelea.
Dar îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a ţinut mîna, zicînd: „Nu fi necredincios faţă de cele scrise, şi a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea pînă ce nu vei vedea pe Cel ce se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.

Deci el, crezînd cuvintele îngereşti şi prooroceşti, aştepta cu dor venirea lui Hristos în lume. Şi era drept cu viaţa şi fără prihană, ferindu-se de tot răul, şezînd lîngă biserică şi rugîndu-se lui Dumnezeu să miluiască lumea Sa şi să izbăvească pe oameni de diavolul cel viclean.

Născîndu-se Domnul nostru Iisus Hristos şi împlinindu-se patruzeci de zile, iar după obiceiul legii fiind adus în biserică de mîinile Preacuratei Sale Maici, atunci şi Sfîntul Simeon îndemnat de Duhul a venit în biserică şi, căutînd spre Pruncul cel mai înainte de veci cum şi la Fecioara cea fără de prihană care Îl născuse, L-a cunoscut că Acela este Mesia cel făgăduit şi că aceea este Fecioara prin care avea să se împlinească proorocia Isaia. De aceea, i s-a închinat, văzînd-o înconjurată de lumină cerească şi fiind strălucită cu dumnezeieştile raze.

Deci, cu frică şi cu bucurie apropiindu-se de dînsa, a luat în mîinile sale pe Domnul şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. El a proorocit despre patima lui Hristos şi despre răstignirea Lui, spunînd că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mîhnirii şi a necazului, cînd va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Şi aşa, mulţumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adînci bătrîneţi, pentru că se scrie despre dînsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viaţa – ca să ajungă vremea cea din toţi vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfînta Fecioară, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Despre acest Sfînt Simeon, care a primit în mîinile sale pe pruncul Iisus, cel dus în biserică şi care a binecuvîntat pe Născătoarea de Dumnezeu, Maria şi pe Iosif, mulţi înţeleg că a fost preot, precum era preot şi Zaharia, cel ce a primit mai înainte pe Maria, fiind dusă atunci pruncă în biserică şi care avea să fie maica lui Iisus. Între cei ce înţeleg astfel, este Sfîntul Atanasie cel Mare, în cartea sa „Despre aceeaşi fire a Tatălui şi a Fiului”, apoi Sfîntul Chiril din Ierusalim, în „Cuvîntul de la Întîmpinarea Domnului”, şi Sfîntul Epifanie, în „Învăţătura despre părinţii Legii Vechi şi ceilalţi”. Dar de vreme ce sînt unii care nu se unesc – căci nu se pomeneşte despre aceasta în Evanghelie -, de aceea nu s-a scris nici în cuvîntul acesta.

În această zi se mai face şi pomenirea Sfintei Ana, proorociţa, de care se pomeneşte în Evanghelie, şi care cu Sfîntul Simeon primitorul de Dumnezeu întîmpinînd pe Domnul nostru Iisus Hristos în biserică, grăia despre Dînsul tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim, cum că Acela este Mesia cel aşteptat. Totdeauna se face şi pomenirea Sfîntului prooroc Azaria, de care se scrie în cartea a doua, Paralipomena, capitolul al 15-lea. Apoi a Sfinţilor mucenici Adrian şi Euvul, care au pătimit pentru Hristos în Cezareea, de la Firmilian ighemonul. Şi a Sfinţilor mucenici Papia, Diodor şi Claudian, care s-au chinuit pentru Hristos în vremea lui Deciu, împăratul, de către Paulin, boierul Pamfiliei. Cum şi a Sfîntului mucenic Vlasie cel din Cezareia Capadociei, care era păstor şi fiind muncit nu s-a lepădat de Hristos, ci pe mulţi i-a adus la credinţă, iar pe ighemon l-a omorît. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul în mîinile Lui şi era văzută o porumbiţă, în chipul luminii, zburînd deasupra trupului lui. Toiagul lui păstoresc, înfigîndu-l în pămînt, a odrăslit şi a crescut copac mare, care acoperea cu ramurile sale altarul bisericii, zidită peste moaştele lui.

Ὁ Συμεὼν ἦταν ἄνθρωπος δίκαιος καὶ εὐλαβής, «προσδεχόμενος παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ». Ἦταν ἄνθρωπος κατὰ τὴν φύση, ἀλλὰ στὴν ἀρετὴ ἄγγελος, ἄνθρωπος συναναστρεφόμενος μὲ ἀνθρώπους, ἀλλὰ συμπολιτευόμενος μὲ ἀγγέλους. Τὸ Ἅγιο Πνεῦμα τοῦ εἶχε ἀποκαλύψει ὅτι δὲν θὰ πεθάνει προτοῦ ἀξιωθεῖ νὰ δεῖ τὸν Χριστὸ καὶ νὰ Τὸν κρατήσει στὴν ἀγκαλιά του.

Ἡ Θεοτόκος κατὰ τὸν Ἅγιο Ἀθανάσιο, τοῦ εἶπε: «Δέξαι γεραρώτατε ἄνθρωπε, τὸν πρὸς σὲ μᾶλλον ἢ πρὸς ἐμὲ τὴν τεκοῦσαν νῦν ἐπειγόμενον· δέξαι τὸν σὲ ποθοῦντα μᾶλλον ἢ Ἰωσήφ· δέξαι τὸν δευτέραν τῆς σῆς φιλίας τὴν πρὸς ἐμὲ τὴν μητέραν στοργήν, ὡς ἔοικε λογιζόμενον· δέξαι, καί, ὡς βούλει, τοῦ ποθουμένου καταπόλαυε». Καὶ ἀμέσως μετὰ ἀπέθεσε στὰ χέρια τοῦ Πρεσβύτου Συμεὼν τὸν Κύριο.

Ὁ Συμεὼν «σκιρτᾷ καὶ ἀγγαλιᾷ, καὶ λαμπρᾷ καὶ διαπρυσίῳ φωνὴ περὶ αὐτοῦ ἀνακέκραγε λέγων· οὗτός ἐστιν ὁ ὢν καὶ προὼν καὶ ἀεὶ τῷ Πατρὶ συμπαρὼν, ὁμοούσιος, ὁμόθρονος, ὁμόδοξος, ὁμοδύναμος, ἰσοδύναμος, παντοδύναμος, ἄναρχος, ἄκτιστος, ἀναλλοίωτος, ἀπερίγραπτος, ἀόρατος, ἄῤῥητος, ἀκατάληπτος, ἀψηλάφητος, ἀκατανόητος, ἀτέκμαρτος. Οὗτός ἐστι τῆς πατρικῆς δόξης τὸ ἀπαύγασμα, οὗτός ἐστιν ὁ χαρακτὴρ τῆς πάντως συστάσεως, τοῦτο τὸ φῶς τῶν φώτων, ἐκ πατρικῶν ἀνατέλλον κόλπων».

«Εἶδε δὲ ὁ Συμεὼν καὶ τὸν Δεσπότην ἐπέγνω καὶ τὴν ἑαυτοῦ ἀπόλυσιν. Τί λέγων; Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν σου δέσποτα κατὰ τὸ ῥῆμά σου ἐν εἰρήνῃ, ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν σου, ἐπειδὴ προώρισε πρὸ τῶν αἰώνων ὁ νῦν γαλακτοτροφούμενος, ὁ ὑπὸ τῶν χειρῶν μου βασταζόμενος τοῦ μὴ ἰδείν με θάνατον πρὶν ἴδω τὸν Χριστὸν Κυρίου».

Ὁ Συμεὼν προεῖπε στὴ Θεοτόκο ὅσες ἔμελλε νὰ ὑποστεῖ πικρίες καὶ ὅτι ὁ Κύριος θὰ ἦταν «εἰς σημεῖον ἀντιλεγόμενον». Στὸ σημεῖο αὐτὸ γράφει ὁ Ἅγιος Ἀμφιλόχιος, Ἐπίσκοπος Ἰκονίου: «Τοῦ Συμεῶνος εἰρηκότος περὶ τοῦ Κυρίου εἰς ἐξάκουστον τῶν παρθενικῶν ἀκοῶν τό· ἰδοὺ οὗτος κεῖται εἰς πτῶσιν καὶ ἀνάστασιν πολλῶν ἐν τῷ Ἰσραὴλ καί, ἠγανάκτησεν εἰκὸς ἡ μήτηρ τοῦ Κυρίου κατὰ τοῦ Συμεῶνος λέγουσα πρὸς αὐτόν· Οὐκ οἶδας τί διαγορεύεις ἄνθρωπε. Ἐπὶ τὸν Χριστὸν σκυθρωπὰ καταγγέλλεις; Οὐκ οἶδας τὴν σύλληψιν τοῦ παιδίου καὶ ὡς περὶ κοινοῦ τόκου σημεῖον ἀντιλογίας μηνύεις. Οὐδεμία πτῶσις ἐν αὐτῷ, ὕψωσις δὲ πολλὴ καὶ συγκατάβασις τοῖς εὐεργετουμένοις. Τί οὖν οὐκ εὐλογεῖς φάσκων· ἰδοὺ οὗτος κεῖται οὐκ εἰς πτῶσιν, ἀλλ’ εἰς ἀνάστασιν πολλῶν ἐν τῷ Ἰσραήλ· διὰ τί δὲ καὶ λέγεις σημεῖον ἀντιλεγόμενον; Ὁ δὲ Συμεὼν πρὸς τὴν παρθένον· ἀρκεῖ σοι, παρθένε, τὸ μητέρα σε κληθῆναι· ἱκανόν σοι τὸ τροφὸν εὑρεθῆναι τοῦ τρέφοντος τὸν κόσμον· μέγα σοι τὸ σαρκὶ βαστάσαι τὸν τὰ πάντα βαστάζοντα. Ὁ ἐν σοὶ νῦν Χριστὸς κατοικήσας καὶ ἐν ἐμοὶ νῦν ὁ αὐτὸς τὰ περὶ αὐτοῦ λαληθῆναι παρεσκεύασεν ὅτι οὗτος κεῖται εἰς πτῶσιν καὶ ἀνάστασιν πολλῶν ἐν τῷ Ἰσραήλ· εἰς πτῶσιν τῶν ἀπίστων Ἰουδαίων, εἰς ἀνάστασιν δὲ τῶν πιστευόντων ἐθνῶν… σημεῖον ἀντιλεγόμενον τὸν σταυρὸν προσαγορεύσας».
Ὁ Συμεὼν ὁ Θεοδόχος κοιμήθηκε εἰρηνικά. Ἡ Σύναξή του ἐτελεῖτο, μαζὶ μὲ τῆς Προφήτιδος Ἄννας στὸ Ἀποστολεῖο Ἰακώβου τοῦ Ἀδελφοθέου, ποὺ ἦταν παρεκκλήσιο τοῦ ναοῦ τῆς Θεοτόκου Εὐουρανιωτίσσης.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Τὸν Ὕπερθεον Λόγον σάρκα γενόμενον, ἐνηγκαλίσω ὡς βρέφος ἐν τῷ Ναῷ τοῦ Θεοῦ, Θεοδόχε Συμεὼν Πρεσβῦτα ἔνδοξε· ὅθεν καὶ Ἄννα ἡ σεπτή, ἀνθομολόγησιν αὐτῷ, προσήγαγεν ὠς  Προφῆτις· ὅθεν ὑμᾶς εὐφημοῦμεν, οἷα Χριστοῦ θείους θεράποντας.

Κοντάκιον. Ἦχος γ’. Ἡ Παρθένος σήμερον.

Ξυνωρὶς ἡ ἔνθεος, χαρμονικῶς εὐφημείσθω, Συμεὼν ὁ Δίκαιος, σὺν τῇ Προφήτιδι Ἄννῃ· οὗτοι γὰρ, εὐαρεστήσαντες τῷ Κυρίῳ, ὤφθησαν, τοῦ σαρκωθέντος Λόγου αὐτόπται· τοῦτον γὰρ καθάπερ βρέφος, εἶδον ἀξίως καὶ προσεκύνησαν.

 

Ἕτερον Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ἡ δυὰς ἡ ἔνθεος τῶν θεοφόρων, Συμεὼν ὁ δίκαιος, καὶ Ἄννα ἡ τοῦ Φανουήλ, μεγαλοφώνως αἰνείσθωσαν· ὅτι κατεῖδον, Χριστὸν ὥσπερ νήπιον.

Μεγαλυνάριον.
Δίκαιοι ἐν νόμῳ καὶ εὐλαβεῖς, Συμεὼν ὁ Πρέσβυς, καὶ ἡ Ἄννα ἡ Φανουήλ, ὤφθησαν Κυρίῳ, τῷ σεσωματωμένῳ, καὶ ὕμνησαν τὴν τούτου, ἄρρητον κένωσιν.

Ἡ Προφήτιδα Ἄννα ἦταν θυγατέρα τοῦ Φανουήλ, ὁ ὁποῖος καταγόταν ἀπὸ τὴν φυλὴ τοῦ Ἀσήρ. Ἀφοῦ ἔζησε μὲ τὸν σύζυγό της μόνο ἑπτὰ χρόνια, γιατί ἐκεῖνος ἀπεβίωσε, πῆγε καὶ ἐγκαταστάθηκε στὸ ναὸ καὶ πρόσφερε τὶς ὑπηρεσίες της. Ἔτσι λάτρευε τὸν Θεὸ νύχτα καὶ ἡμέρα, μὲ προσευχὴ καὶ νηστεία. Γι’ αὐτὸ καὶ ἀξιώθηκε νὰ δεῖ καὶ αὐτὴ τὸν Κύριο, τὸν ὁποῖο προσήγαγε στὸ ναὸ ἡ Παναγία καὶ ὁ δίκαιος Ἰωσήφ.
Ἡ Προφήτιδα Ἄννα κοιμήθηκε μὲ εἰρήνη. Ἡ Σύναξή της ἐτελεῖτο, μαζὶ μὲ τοῦ δικαίου Συμεῶν στὸ Ἀποστολεῖο Ἰακώβου Ἀδελφοθέου, ποὺ ἦταν παρεκκλήσιο τοῦ ναοῦ τῆς Θεοτόκου Εὐουρανιωτίσσης.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Τὸν Ὕπερθεον Λόγον σάρκα γενόμενον, ἐνηγκαλίσω ὡς βρέφος ἐν τῷ Ναῷ τοῦ Θεοῦ, Θεοδόχε Συμεὼν Πρεσβῦτα ἔνδοξε· ὅθεν καὶ Ἄννα ἡ σεπτή, ἀνθομολόγησιν αὐτῷ, προσήγαγεν ὠς  Προφῆτις· ὅθεν ὑμᾶς εὐφημοῦμεν, οἷα Χριστοῦ θείους θεράποντας.

Κοντάκιον. Ἦχος γ’. Ἡ Παρθένος σήμερον.

Ξυνωρὶς ἡ ἔνθεος, χαρμονικῶς εὐφημείσθω, Συμεὼν ὁ Δίκαιος, σὺν τῇ Προφήτιδι Ἄννῃ· οὗτοι γὰρ, εὐαρεστήσαντες τῷ Κυρίῳ, ὤφθησαν, τοῦ σαρκωθέντος Λόγου αὐτόπται· τοῦτον γὰρ καθάπερ βρέφος, εἶδον ἀξίως καὶ προσεκύνησαν.

 

Ἕτερον Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ἡ δυὰς ἡ ἔνθεος τῶν θεοφόρων, Συμεὼν ὁ δίκαιος, καὶ Ἄννα ἡ τοῦ Φανουήλ, μεγαλοφώνως αἰνείσθωσαν· ὅτι κατεῖδον, Χριστὸν ὥσπερ νήπιον.

Μεγαλυνάριον.
Δίκαιοι ἐν νόμῳ καὶ εὐλαβεῖς, Συμεὼν ὁ Πρέσβυς, καὶ ἡ Ἄννα ἡ Φανουήλ, ὤφθησαν Κυρίῳ, τῷ σεσωματωμένῳ, καὶ ὕμνησαν τὴν τούτου, ἄρρητον κένωσιν.

Righteous Simeon the God-Receiver was, according to the testimony of the holy Evangelist Luke, a just and devout man waiting for the consolation of Israel, and the Holy Spirit was upon him (Luke 2:25). God promised him that he would not die until the promised Messiah, Christ the Lord, came into the world. 

Ancient historians tell us that the Egyptian pharaoh Ptolemy II Philadelphus (285-247 B.C.) wished to include texts of Holy Scripture in the famous Library at Alexandria. He invited scholars from Jerusalem, and the Sanhedrin sent their wise men. The Righteous Simeon was one of the seventy scholars who came to Alexandria to translate the Holy Scriptures into Greek. The completed work was called „The Septuagint,” and is the version of the Old Testament used by the Orthodox Church. 

St Simeon was translating a book of the Prophet Isaiah, and read the words: „Behold, a virgin shall conceive in the womb, and shall bring forth a Son” (Is 7:14). He thought that „virgin” was inaccurate, and he wanted to correct the text to read „woman.” At that moment an angel appeared to him and held back his hand saying, „You shall see these words fulfilled. You shall not die until you behold Christ the Lord born of a pure and spotless Virgin.” 

From this day, St Simeon lived in expectation of the Promised Messiah. One day, the righteous Elder received a revelation from the Holy Spirit, and came to the Temple. It was on the very day (the fortieth after the Birth of Christ) when the All-Pure Virgin Mary and St Joseph had come to the Temple in order to perform the ritual prescribed by Jewish Law. 

When St Simeon beheld their arrival, the Holy Spirit revealed to him that the divine Child held by the All-Pure Virgin Mary was the Promised Messiah, the Savior of the world. The Elder took the Child in his arms and said, „Lord, now lettest Thou Thy servant depart in peace, according to Thy word, for mine eyes have seen Thy salvation, which Thou hast prepared before the face of all people, a light to enlighten the Gentiles, and the glory of Thy people Israel” (Luke 2:29-32). 

There is a Christian epigram (Number 46) in „The Greek Anthology” which is addressed to St Simeon. It tells the righteous Elder to receive the Child Who was born before Adam, and Who will deliver Simeon from this life and bring him to eternal life. A similar idea is expressed in the Aposticha (Slavic use) for the Forefeast of the Nativity of the Lord (December 24). There the Mother of God refers to her Son as „older than ancient Adam.” 

Simeon blessed the All-Pure Virgin and St Joseph, and turning to the Mother of God he said, „Behold, this child is set for the fall and rising again of many in Israel, and for a sign which shall be spoken against. Yea, a sword shall pierce through your own soul also, that the thoughts of many hearts may be revealed” (Luke 2:34-35). 

The holy Evangelist continues: „And there was one Anna, a prophetess, the daughter of Phanuel of the tribe of Aser. She was of a great age, and had lived with a husband for seven years from her virginity; and she was a widow of about eighty-four years, who did not leave the temple, but served God with fastings and prayers night and day. And coming at that very hour, also gave thanks to the Lord, and spoke of Him to all those who looked for redemption at Jerusalem” (Luke 2:36-38). 

The holy righteous Simeon the God-Receiver died at a great age (Tradition says he was 360). His holy relics were transferred to Constantinople in the sixth century. His grave was seen by the Russian pilgrim St Anthony, the future Archbishop of Novgorod (October 8) in 1200.

According to St Luke’s Gospel, „And there was one Anna, a prophetess, the daughter of Phanuel of the tribe of Aser. She was of a great age, and had lived with a husband for seven years from her virginity; and she was a widow of about eighty-four years, who did not leave the temple, but served God with fastings and prayers night and day. And coming at that very hour, also gave thanks to the Lord, and spoke of Him to all those who looked for redemption at Jerusalem” (Luke 2:36-38).