Viaţa Sfântului Mucenic Iachint

3 iulie

Pomenirea Sfântului Mucenic Iachint, cubiculariul.

Pe cînd Traian împărăţea în Roma, se făcuse prigonire mare împotriva creştinilor, pentru că era dată poruncă împărătească, ca toţi de sînt sub stăpînirea lui să aducă jertfă zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie daţi la munci. În acea vreme era în palatele împărăteşti un tînăr ales, anume Iachint, de neam din Cezareea Capadociei, avînd vîrsta de 20 de ani. Acesta stătea totdeauna înaintea feţei împăratului, fiind cu dregătoria postelnic. El era de credinţă creştin adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu şi împodobindu-se cu curăţia, cu înfrînarea, cu blîndeţea şi cu toate lucrurile cele bune.

Sosind o prăznuire oarecare a necuraţilor zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea jertfe idolilor. Dar Iachint, tînărul cel frumos, nu s-a dus cu împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărăteşti, unde, intrînd într-o cameră deosebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul Dumnezeu. Văzînd aceasta un alt tînăr de o vîrstă cu dînsul, anume Urvechie, care avea aceeaşi rînduială de postelnic şi auzind rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcînd porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l Dumnezeu. Împăratul Traian tocmai prînzea înaintea poporului la acea necurată prăznuire; deci, a poruncit să aducă acolo pe Iachint.

Venind Iachint, împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite, poruncindu-i să mănînce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaş al lui Hristos, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi fie mie, cel ce sînt creştin, a mînca aceste bucate necurate. Eu aş fi voit ca şi tu să te depărtezi de înşelăciunea idolească, de diavoleasca prăznuire şi de necuratele jertfe şi să vii să cunoşti pe Unul adevăratul Dumnezeu şi să-I slujeşti Lui”.

Toţi cei ce prînzeau cu împăratul şi cei care îi stăteau înainte, văzînd o îndrăzneală ca aceasta din partea tînărului Iachint, s-au mîniat asupra lui cu iuţime. Împăratul a zis către dînsul: „Iachinte, tinereţile tale te fac mîndru, şi tu, nevrednicule, mă înveţi pe mine să nu slujesc zeilor părinteşti, ci unui Hristos oarecare, pe Care noi nu-L ştim şi nici părinţii noştri nu L-au ştiut”. Sfîntul Iachint a răspuns: „Nu-L ştii, pentru că eşti nevrednic de cunoştinţa Lui. Acela este Dumnezeu adevărat, Cel ce a făcut cerul, pămîntul şi marea şi toate cele dintr-însele; Cel ce a orînduit luminătorii cei cereşti spre luminarea oamenilor şi a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L ştii pe Acela, pe Care nici părinţii tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai mîniei. Dar eu, fiind născut şi crescut din părinţi dreptcredincioşi şi iubitori de Hristos, sînt învăţat a-I sluji şi a mă închina Lui”.

Împăratul, mîniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfîntului, a poruncit slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Aceia, repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, îl loveau tare nu numai peste gură şi peste obraz, dar îl călcau şi cu picioarele cumplit, fiind căzut la pămînt, şi-i ziceau: „De ce răs-punzi împăratului cu aşa îndrăzneală?” Împăratul a poruncit să înceteze a-l bate, de vreme ce zăcea la pămînt, neputînd să se scoale de cumplitele lovituri şi de călcările picioarelor. Apoi a poruncit să-i bage în gura sfîntului cu sila, mîncări din cele jertfite. Dar sfîntul mucenic al lui Hristos, strîngîndu-şi tare gura şi dinţii, n-a lăsat nicidecum să i se pună în gură necurata jertfă a idolilor. După aceea, împăratul a poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi şi să-l închidă în temniţă.

A doua zi, împăratul cu poporul, săvîrşind acelaşi praznic idolesc, a poruncit să se aducă înaintea lui toate uneltele cele de muncire, apoi să scoată din temniţă pe mucenicul Iachint, la cercetare. Sfîntul fiind adus, Traian a zis către dînsul: „O, tînărule, oare te vei supune poruncii noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gîndul tău cel mîndru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, ca să nu suferi rău”. Dar, robul lui Hristos, tare ca un diamant, trăind cu trupul şi cu sufletul şi avînd în ajutor puterea lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sînt creştin! Cinstesc pe Hristos şi Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar diavolilor tăi nu voi jertfi şi nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am nici o grijă de chinuri şi nu vei putea să mă pleci păgînătăţii tale, pe mine care sînt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înşela, ca pentru viaţa cea de scurtă vreme, să las viaţa cea veşnică; deci, fă ceea ce voieşti!”

Împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să întindă la pămînt pe acel sfînt tînăr şi să-l bată multă vreme, fără de cruţare; apoi l-au pus la muncire, spînzurîndu-l şi strujindu-i trupul cu unghii de fier. Mucenicul, răbdînd cu vitejie, striga către împărat: „Sînt creştin! Sînt robul lui Hristos şi nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scorneşte încă şi mai multe chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mult mai mult pentru Domnul meu, pînă ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpînului meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credinţă cheamă preasfînt numele Lui”.

Fiind ceasul al şaptelea şi toţi cei din privelişte minunîndu-se foarte mult de răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire şi, legîndu-l, să-l ducă iarăşi în temniţă. El a mai poruncit păzitorilor să nu-i dea altă hrană şi băutură decît numai din cele jertfite idolilor, ca, astfel, fiind silit de foame şi de sete, să guste din ele. Păzitorii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele mîncăruri din jertfele idoleşti şi le puneau înaintea sfîntului în temniţă. Dar, venind dimineaţa, le găseau pe toate întregi, de vreme ce sfîntul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mîncăruri jertfite idolilor, ci îi erau ca o urîciune pîngărită.

Deci, petrecînd el multe zile în foame şi în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu şi se veselea cu duhul, ca la un ospăţ prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul Sfîntului Duh. Dar Traian, trimiţînd slujitorii săi, a întrebat pe păzitori dacă Iachint a gustat din jertfele puse înainte. Aceia l-au încredinţat, că nici cu degetul nu se atinsese de cele ce i se aduseseră, ci se bucură, petrecînd fără hrană şi băutură, şi face rugăciuni către Dumnezeul său. Traian, auzind aceasta, s-a mîniat împotriva păzitorilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu moartea pe acei păzitori, iar aceia îl încredinţau cu jurămînt, că nimeni altul nu vine la dînsul, deoarece ei păzesc temniţa foarte bine, nelăsînd să se apropie cineva.

Trecînd 38 de zile, unul din păzitori a intrat, după obicei, în temniţă, aducînd cele jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Păzitorul acela a văzut temniţa plină de o lumină negrăită şi doi îngeri stînd lîngă sfîntul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfîntului cu o haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată. Păzitorul, văzînd aceasta, s-a umplut de mare frică şi, aruncînd cele aduse, a alergat la împărat şi i-a spus ceea ce a văzut. Împăratul nu credea cele spuse, socotind că sînt oarecare năluciri făcute prin vrajă. Deci, voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai cumplite.

După două zile, Traian, şezînd la judecată, a trimis la temniţă să-l scoată pe cel legat la muncire, zicînd: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe el din mîinile mele?” Slujitorii, intrînd în temniţă, au găsit pe sfîntul mucenic sfîrşit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri prealuminoşi, stînd împrejurul trupului şi ţinînd în mîini lumînări; astfel se umpluse temniţa de nespusă lumină şi de bună mireasmă. Slujitorii, fiind cuprinşi de frică, au fugit din temniţă şi au spus acestea împăratului. Împăratul, umplîndu-se de ruşine şi de mînie, a trimis mai mulţi slujitori ca să scoată afară din temniţă trupul cel mort. Iar aceia, intrînd în temniţă, n-au văzut nimic altceva decît pe cel mort zăcînd şi l-au scos afară. Atunci împăratul a poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din cetate şi să-l arunce în loc pustiu spre mîncarea fiarelor, a cîinilor şi a păsărilor; pentru aceasta a poruncit păzitorilor să vegheze de departe, ca să nu-l fure creştinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor, nevătămîndu-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu.

Într-o noapte, îngerul, arătîndu-se unui preot cinstit, care era rudenia mucenicului, cu numele Timotei, i-a poruncit să ia trupul mucenicului. Acela, luînd nişte credincioşi din casa lui, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopţii şi a luat acel sfînt trup, nefiind nimeni să-l oprească. Acel preot, luînd sfîntul lui trup, l-a dus în casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pînză curată, ungîndu-l cu aromate, şi, aprinzînd în toate zilele o făclie lîngă racla lui, îl cădea cu tămîie.

Preotul acela, mai trăind cîţiva ani, cînd era aproape de sfîrşitul său, a încredinţat moaştele sfîntului mucenic unei văduve bătrîne şi cu viaţa sfîntă. Aceea, luînd cu bucurie acea vistierie fără de preţ, o păzea la sine cu cinste. Asemenea, ea în toate zilele aprindea candela şi îl cădea cu tămîie, iar din sfintele lui moaşte ieşea o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Femeia aceea n-a spus nimănui de moaştele sfîntului, de vreme ce toată cetatea slujea idolilor. Ea singură se ruga cu lacrimi lîngă dînsele ziua şi noaptea.

După ce a trecut multă vreme şi cînd văduva aceea era aproape de sfîrşit, s-a întîmplat unui bărbat din cei vestiţi, că a orbit de ochi din durerea capului. El nu văzuse lumina de un an şi nu putea nici să afle vreun ajutor de la doctori. Arătîndu-i-se aceluia noaptea în vis, Sfîntul Mucenic Iachint, i-a zis: „O, omule, voieşti să te tămăduieşti de durere şi de orbirea ochilor?” Iar acela a întrebat: „Cine eşti tu, cel ce-mi grăieşti aceasta?” Răspuns-a sfîntul: „Eu sînt Iachint, robul lui Hristos, doctor a toate bolile”. Omul acela i-a zis: „Mă rog ţie, ia toată averea mea cîtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sînt în primejdie şi în durere, petrecînd în întuneric”. Iar Sfîntul Iachint i-a zis: „În dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ţi va porunci: trupul meu, care este la o văduvă şi care petrece aproape de tine, luîndu-l, să-l trimiţi în patria mea, în ţara Capadociei, în cetatea Cezareei; iar ochii tăi, cu untdelemn din candela care arde lîngă racla mea, să-i ungi şi apoi vei vedea”. După aceea, bărbatul acela, sculîndu-se din patul său şi crezînd vedeniei aceleia, a mers înaintea ei şi i-a spus arătarea şi porunca mucenicului. Văduva aceea, băgîndu-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfîntul, i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungîndu-şi ochii cei orbiţi, îndată a căpătat vederea.

Dar, uitînd el de porunca dată lui de sfînt şi trecînd cîtăva vreme, s-a pus iarăşi o ceaţă întunecoasă pe ochi şi a orbit. Atunci el s-a dus iarăşi la moaştele sfîntului mucenic, cerînd tămăduire. Apoi, intrînd în camera aceea, a auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Cel ce a batjocorit, batjocorit a fost”. Iar el, căzînd înaintea moaştelor sfîntului, grăia cu lacrimi: „Plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere şi îndată voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine”. Apoi, sculîndu-se, şi-a uns ochii săi iarăşi cu untdelemn din candelă şi a văzut şi mai luminos, căci nu numai ochii trupeşti i s-au deschis, dar şi cei sufleteşti. Deci, crezînd în Hristos, s-a luminat cu Sfîntul Botez.

În acel timp, a murit acea văduvă fericită. Bărbatul cel nou luminat a luat racla cu moaştele sfîntului şi, pecetluind-o a trimis-o cu oameni credincioşi în Cezareea Capadociei. El le-a poruncit ca, atunci cînd se vor apropia de cetate, să lase liberi catîrii care trăgeau căruţa cu moaştele sfîntului, să meargă în voie şi unde se vor opri, acolo să pună moaştele sfîntului, pentru că aşa i-a poruncit sfîntul în vedenie. Deci, oamenii cei trimişi cu moaştele, fiind credincioşi, au ajuns în cetatea Capadociei. Cînd erau aproape de porţile ce se chemau „Sevastieneşti”, au lăsat catîrii în voie şi astfel, nefiind duşi de nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul. Dar acum, părinţii lui se mutaseră din viaţa aceasta.

Adunîndu-se toţi credincioşii cîţi erau atunci în cetatea aceea şi umplîndu-se de multă bucurie pentru venirea mucenicului la dînşii, au pus cu cinste în casa aceea sfintele lui moaşte într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Mucenicul lui Hristos, Iachint, s-a sfîrşit la Roma în trei zile ale lunii iulie, omorîndu-se cu foame şi cu sete, dar fiind hrănit cu credinţa, cu rugăciunea şi cu darul Sfîntului Duh; stăpînind în acea vreme păgînul împărat Traian, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

GREEK:

Καταγόταν ἀπὸ τὴν Καισάρεια τῆς Καππαδοκίας καὶ ἔζησε στὰ χρόνια του αὐτοκράτορα Τραϊανοῦ (98 – 117).

Ἦταν ἄνθρωπος μὲ ἐξαιρετικὴ συμπεριφορὰ καὶ διετέλεσε κουβικουλάριος τοῦ αὐτοκράτορα. Διεκπεραίωνε τὰ καθήκοντά του μέσα στὸ παλάτι κατὰ  τὸν καλύτερο τρόπο. Ἦταν προσεκτικὸς καὶ δὲν μολύνθηκε ἀπὸ τὴ χλιδὴ τῶν ἀνακτόρων. Ἡ ψυχή του ὁλόκληρη ἦταν δοσμένη στὸν Σωτῆρα Χριστό.

Γι’ αὐτό, ὅταν ὁ Τραϊανὸς διέταξε διωγμὸ κατὰ τῶν χριστιανῶν, ὁ Ὑάκινθος δὲν δίστασε νὰ ὁμολογήσει μπροστὰ στὸν αὐτοκράτορα ὅτι εἶναι χριστιανός. Ὁ Τραϊανὸς ἐξεπλάγη καὶ τοῦ εἶπε ὅτι εἶναι ἀχάριστος, γιὰ τὴν ἐμπιστοσύνη καὶ τὴν ὑπόληψη ποὺ τοῦ πρόσφερε τὸ παλάτι. Τότε ὁ Ὑάκινθος μὲ ψυχικὴ ἄνεση ἀπάντησε: «Ἂν ἡ εὐγνωμοσύνη εἶναι ἀρετή, βασιλιά, ποιὰ ἀπολογία θὰ μπορέσω νὰ δώσω ἀρνούμενος τὸν Σωτῆρα μου Χριστό, ὁ ὅποιος ἔχυσε γιὰ μένα τὸ αἷμα του, ὁ ὁποῖος μοῦ χάρισε τὴν πίστη, τὴν ἐλπίδα, τὴν ἀγάπη, ὁ ὁποῖος μου δίνει λιμάνι στὶς τρικυμίες τῆς ψυχῆς, παρηγοριὰ στὴν θλίψη, ἀσφάλεια στὰ κύματα, θώρακα στὶς δοκιμασίες; Καὶ ὁ ὁποῖος μοῦ ἐπιφυλάσσει συμμετοχὴ αἰώνια στὴν βασιλεία Του καὶ τὴν δόξα;».

Ὁ Τραϊανός, στενοχωρημένος ἀπὸ τὰ λόγια τοῦ Ὑακίνθου, διέταξε νὰ τὸν φυλακίσουν χωρὶς νὰ τοῦ δίνουν καθόλου φαγητό, ἐκτὸς καὶ ἂν ἤθελε νὰ φάει εἰδωλόθυτα. Σαράντα ἡμέρες πέρασε ἔτσι ὁ Ὑάκινθος, χωρὶς νὰ ἀγγίξει τὰ εἰδωλόθυτα. Τὴν 41^η, ὅμως, παρέδωσε τὸ πνεῦμά του στὸν Κύριο.
(Ἡ μνήμη τοῦ Ἁγίου αὐτοῦ, μαζὶ μ’ αὐτὴ τοῦ Ἅγιου Διομήδη, ἀπὸ ὁρισμένους Συναξαριστές, ἐπαναλαμβάνεται περιττῶς καὶ τὴν 3^η Ἰουνίου).

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ὡς Λίθος ὑάκινθος, τῆς Ἐκκλησίας Χριστοῦ, ἀστράπτεις τοῖς πέρασι, ταῖς τῶν χαρίτων αὐγαῖς, παμμάκαρ Ὑάκινθε· σὺ γὰρ ὁμολογίᾳ, πυρσωθεὶς εὐσεβείας, ἔλαμψας ἐν ἀθλήσει, τῇ τοῦ Λόγου μιμήσει· ἐντεῦθεν καταφαιδρύνεις, τοὺς σὲ γεραίροντας.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ἐπεφάνης σήμερον.
Ὡς τερπνὸς ὑάκινθος καὶ πανευώδης, διαπνέεις πάντοτε, τῆς ἀληθείας τὴν ὀσμήν, τοῖς ἐκ ψυχῆς ἐκβοῶσί σοι· χαίροις Μαρτύρων τὸ κλέος Ὑάκινθε.

Μεγαλυνάριον.
Νεότητος ἄνθει ἀθλητικήν, εὔχροιαν ἀνθήσας, ὑακίνθινον καὶ τερπνήν, ἄνθος θυμηδίας, χαρίτων διαπνοίᾳ, ὤφθης τῇ Ἐκκλησίᾳ, Μάρτυς Ὑάκινθε.

ENGLISH:

Saint Hyacinthus, a native of Caesarea in Cappadocia, was raised in a Christian family. The emperor Trajan made the boy his „cubicularius” (chamberlain), unaware that he was a secret Christian.

One day, while the emperor and his entourage were offering sacrifice to idols, the young Hyacinthus remained at the palace, shut himself up in a small room, and prayed fervently to the Lord Jesus Christ. One of the servants overheard him praying and denunced him to the emperor. He said that although Hyacinthus was entrusted with an imperial position, he did not honor the Roman gods, and was secretly praying to Christ.

Hyacinthus was brought to trial before Trajan, who tried to persuade him to deny Christ and sacrifice to the deaf and dumb idols, but the holy martyr remained steadfast and declared that he was a Christian. He was whipped and thrown into prison, where the only food given to him was what had already been offered to the idols. They hoped that he would be overcome with hunger and thirst and eat it. St Hyacinthus did not eat the food, and he died after thirty-eight days. When they came to torture him again, they found his dead body.

The jailer saw two angels in the cell. One covered the saint’s body with his own garment, and the other placed a crown of glory on his head.

The twelve-year-old Hyacinthus suffered for Christ in the year 108 in the city of Rome. Later, the saint’s relics were transferred to Caesarea.