Απολυτίκιο Προφήτου Ζαχαρία – 05 ΣΕΠΤΕΜΒΡΙΟΥ

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. PR. ZAHARIA

5 septembrie

Pomenirea junghierii Proorocului Zaharia, tatăl Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan.

Sfîntul prooroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preotul din Legea veche, avînd femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturiseşte de dînşii Sfînta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecîndu-şi calea vieţii fără prihană. Au fost, zice, amîndoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblînd întru toate poruncile şi dreptăţile fără de prihană, iar dovadă a vieţii celei cinstite este Sfîntul Ioan cinstitul şi slăvitul prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Scris este că „din rodurile lor îi veţi cunoaşte”, că şi rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: „Dacă rădăcina este sfîntă, apoi sfinte sînt şi ramurile”. Ramura cea sfîntă, Ioan a crescut din rădăcină sfîntă.

 

Acest sfînt Zaharia, tatăl Înainte-Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăţiei lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rîndul săptămînii a opta. Iar despre rînduri, se povesteşte că împăratul David, văzînd că se înmulţise seminţia lui Aaron într-aşa de mare număr, încnt nu era cu putinţă ca toţi să slujească împreună în Biserică, a împărţit-o pe ea în douăzeci şi patru de rînduri sau de cete, ca unii după alţii să slujească toţi ţinîndu-şi săptămîna în biserică.

Şi au ales dintre dînşii în fiecare ceată să aibă preotul său mai mare. Deci fiecare ceată avea preoţi mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dînşii ceartă, care preot cu ceata sa va ţine întîia săptămînă, care a doua, care a treia pînă la douăzeci şi patru, aruncau sorţi şi după sorţi primea rîndul său. Şi s-a ţinut o rînduială ca aceasta pînă la venirea Mîntuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminţii îşi avea rîndul său, după soarta strămoşului său. Deci a ieşit al optulea sorţul părintelui Avia, din a cărui seminţie a fost născut Sfîntul Zaharia, şi acesta ţinea al optulea rînd al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoţii seminţiei sale.

 

Cînd slujea el în rîndul săptămînii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoţiei a trebuit să tămnieze intrînd în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulţime de popor. Şi iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stînd în partea dreaptă a altarului tămnierii. Văzîndu-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dînsul, zicîndu-i: „Nu te teme, Zaharie!” Şi l-a mîngîiat, spunîndu-i că rugăciunea lui este bineprimită înaintea lui Dumnezeu şi a plecat pe Dumnezeu spre milă, şi a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegîndu-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă şi dîndu-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin naşterea sa a făcut bucurie nu numai părinţilor, ci şi la multe popoare. Mulţi se vor bucura de naşterea lui.

 

Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creşterea trupului, ci cu a duhului. Că atît de înfrînat şi de postitor a fost, încnt chiar cuvîntul lui Dumnezeu a mărturisit spre dînsul: „A venit Ioan Botezătorul nici pnine mîncînd, şi nici vin bînd. Şi se va umple de Duhul Sfînt din pîntecele maicii sale şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul şi cu puterea lui Ilie, aducînd Domnului popor desăvîrşit”.

 

Acestea toate auzindu-le Zaharia, se mira şi nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare şi amîndoi erau bătrîni de ani. Şi a zis către înger: „După ce voi cunoaşte aceasta? Pentru că eu sînt bătrîn şi femeia mea trecută în zilele ei”. Şi răspunzînd îngerul, i-a zis lui: „Eu sînt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, şi sînt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi vestesc ţie aceasta. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea grăi pînă la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor”. Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire ca aceasta cu îngerul, oamenii cei ce aşteptau în biserică se minunau. Ieşind, Zaharia le făcu semn că era mut şi poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvîrşindu-şi slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorţului Iudei. (Luca 1).

 

După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească şi născîndu-se Ioan din cea neroditoare, cînd Zaharia i-a scris numele pe tăbliţă, îndată i s-a deschis gura lui şi i s-a dezlegat limba şi grăia, binecuvîntînd pe Dumnezeu. Şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit, zicînd: „Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut izbăvire poporului Său şi a ridicat corn de mîntuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinţilor celor din veac prooroci ai lui. Şi tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, să găteşti calea lui”.

 

Iar cînd s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curînd născut. Atunci Irod, trimiţînd ostaşi în Betleem, ca să ucidă acolo pe toţi pruncii, şi-a adus aminte şi de Ioan, fiul Zahariei, de care ştia bine. Căci auzise el de toate cele ce se întîmplase în vremea naşterii lui Ioan, pentru că a cuprins frica pe toţi cei ce locuiau împrejur şi în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare şi i s-au spus chiar şi lui Irod. Şi toţi cei ce auzeau îşi ziceau în inimile lor: „Oare ce va să fie pruncul acesta?” Aducîndu-şi aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: „Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?” Gîndind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigaşi la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimişii pe Sfîntul Ioan, pentru că începîndu-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul şi ţipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, că nu era aşa departe, şi pricina ţipetului aceluia s-a ştiut. Şi, îndată, Sfînta Elisabeta, apucînd pe pruncul Ioan care avea atunci un an şi jumătate, a fugit în munte.

 

Iar Sfîntul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rîndul săptămînii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzîndu-se Elisabeta în munte, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea şi pruncul. Cînd a văzut de sus pe ostaşi cu dinadinsul căutînd-o şi apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu pruncul!” Şi îndată s-a desfăcut muntele şi a primit-o pe ea înăuntrul său şi a ascuns-o de ucigaşii cei ce o căutau.

 

Ostaşii, neaflînd pe cea căutată, s-au întors deşerţi la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicînd: „Dă-mi mie pe fiul tău Ioan”. Iar Sfîntul Zaharia a răspuns: „Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l ştiu unde este”. Iar Irod, mîniindu-se, a trimis la dînsul a doua oară şi a poruncit, de nu-şi va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Şi s-au dus nişte ucigaşi sălbatici ca fiarele, sîrguindu-se să-şi săvîrşească porunca şi ziceau cu mînie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că porunceşte împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuţi vei muri”. A răspuns Sfîntul Zaharia: „Voi veţi ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu”. Şi îndată ucigaşii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu şi altar. Iar sîngele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat şi s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod şi spre veşnica lui osîndire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peşteră şi curgea izvor de apă. Şi a crescut un finic deasupra peşterii, plin de roade. Cînd era vreme de mîncare, se pleca pomul acela jos, dîndu- şi spre mîncare rodul său, apoi iar se ridica în sus.

 

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfînta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, şi-a dat sfîrşitul în aceeaşi peşteră. Iar Sfîntul Ioan a fost hrănit de un înger pînă la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie, pînă la ziua arătării sale către Israel.

Ὁ Ζαχαρίας, πατέρας τοῦ Ἰωάννη τοῦ Βαπτιστή, ἔζησε στὰ χρόνια του Ἡρῴδη, βασιλιὰ τῆς Ἰουδαίας. Κατὰ τὴ γνώμη τοῦ Χρυσοστόμου, καθὼς καὶ ἄλλων Πατέρων τῆς Ἐκκλησίας, ὁ Ζαχαρίας δὲν ἦταν ἁπλὸς ἱερέας, ἀλλὰ ἀρχιερέας ποὺ ἔμπαινε στὰ Ἅγια τῶν Ἁγίων.

Σύζυγο εἶχε τὴν Ἐλισάβετ καὶ δεν  εἶχαν παιδί. Κάποια μέρα λοιπόν, τὴν ὥρα τοῦ θυμιάματος μέσα στὸ θυσιαστήριο, εἶδε ἄγγελο Κυρίου ποὺ τοῦ ἀνήγγειλε ὅτι θὰ ἀποκτοῦσε γιὸ καὶ θὰ ὀνομαζόταν Ἰωάννης. Ὁ Ζαχαρίας σκίρτησε ἀπὸ χαρά, ἀλλὰ δυσπίστησε. Ἡ γυναῖκα του ἦταν στεῖρα καὶ γριά, πῶς θὰ γινόταν αὐτὸ ποῦ ἄκουγε; Τότε ὁ ἄγγελος τοῦ εἶπε ὅτι θὰ μείνει κωφάλαλος μέχρι νὰ πραγματοποιηθεῖ ἡ βουλὴ τοῦ Θεοῦ.

Πράγματι, ἡ Ἐλισάβετ συνέλαβε καὶ ἔκανε γιό. Ὅταν θέλησαν νὰ δώσουν ὄνομα στὸ παιδί, ὁ Ζαχαρίας ἔγραψε πάνω σὲ πινακίδιο τὸ ὄνομα Ἰωάννης. Ἀμέσως δὲ λύθηκε ἡ γλῶσσα του καὶ ὅλοι μαζὶ δόξασαν τὸ Θεό.
Βέβαια, ἡ χάρη αὐτὴ ἔγινε ἀπὸ τὸ Θεὸ στὸν Ζαχαρία, διότι ἦταν «δίκαιος ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ, πορευόμενος ἐν πάσαις ταῖς ἐντολαῖς καὶ δικαιώμασι τοῦ Κυρίου ἄμεμπτος». Ἦταν, δηλαδή, δίκαιος μπροστὰ στὸν Θεὸ καὶ ζοῦσε σύμφωνα μὲ τὶς ἐντολὲς καὶ τὰ παραγγέλματα τοῦ Κυρίου, ἄμεμπτος ἀπὸ κάθε σοβαρὴ ἐνοχή.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Κατεπλάγη Ἰωσήφ.
Ἱερωσύνης στολισμόν, περιβαλλόμενος σοφέ, κατὰ τὸν νόμον τοῦ Θεοῦ, ὁλοκαυτώματα δεκτά, ἱεροπρεπῶς προσενήνοχας Ζαχαρία· καὶ γεγονὸς φωστήρ, καὶ θεατὴς μυστικῶν, τὰ σύμβολα ἐν σοί, τὰ τῆς χάριτος, φέρων ἐκδήλως πάνσοφε, καὶ ξίφει ἀναιρεθεὶς ἐν τῷ ναῷ τοῦ Θεοῦ· Χριστοῦ Προφῆτα, σὺν τῷ Προδρόμῳ, πρέσβευε σωθῆναι τὰς ψυχὰς ἡμῶν.

 Ἕτερον Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.

Θείου Πνεύματος, τῇ ἐπιπνοίᾳ, ἱεράτευσας, Θεῷ ἀμέμπτως, ἱερωσύνην νομικήν ἐνδυσάμενος· καὶ τὸν Σωτῆρα ἀσπόρως σαρκούμενον, Ἀνατολὴν τὴν ἐξ ὕψους ἐκήρυξας. Ἀλλὰ πρέσβευε, Ζαχαρία Προφῆτα ἔνδοξε, δωρήσασθαι ἡμῖν τὸ μέγα ἔλεος.

Κοντάκιον. Ἦχος γ’. Ἡ Παρθένος σήμερον.
Ὁ Προφήτης σήμερον, καὶ ἱερεὺς τοῦ Ὑψίστου, Ζαχαρίας προὔθηκεν, ὁ τοῦ Προδρόμου γενέτης, τράπεζαν, τῆς αὐτοῦ μνήμης πιστοὺς ἐκτρέφων, πόμα τε, δικαιοσύνης τούτοις κεράσας. Διὸ τοῦτον εὐφημοῦμεν, ὡς θεῖον μύστην, Θεοῦ τῆς χάριτος.

Μεγαλυνάριον.
Χρῖσμα κατὰ νόμον περιβληθείς, Θεῷ τὰς λατρείας, ἀναφέρεις τὰς τυπικάς, καὶ τὴν τῶν συμβόλων, φανέρωσιν κηρύξας, Προφῆτα Ζαχαρία, ξίφει ἐκτέτμησαι.

The Holy Prophet Zachariah and the Righteous Elizabeth were the parents of the holy Prophet, Forerunner and Baptist of the Lord, John. They were descended from the lineage of Aaron: St Zachariah, son of Barach, was a priest in the Jerusalem Temple, and St Elizabeth was the sister of St Anna, the mother of the Most Holy Theotokos. The righteous spouses, „walking in all the commandments of the Lord (Luke 1:6), suffered barrenness, which in those times was considered a punishment from God. 

Once, during his turn of priestly service in the Temple, St Zachariah was told by an angel that his aged wife would bear him a son, who „will be great in the sight of the Lord” (Luke 1:15) and „will go before Him in the spirit and power of Elias” (Luke 1:17). 

Zachariah doubted that this prediction would come true, and for his weakness of faith he was punished by becoming mute. When Elizabeth gave birth to a son, through the inspiration of the Holy Spirit she announced that his name was John, although no one in their family had this name. 

They asked Zachariah and he also wrote the name John down on a tablet. Immediately the gift of speech returned to him, and inspired by the Holy Spirit, he began to prophesy about his son as the Forerunner of the Lord. 

When King Herod heard from the Magi about the birth of the Messiah, he decided to kill all the infants up to two years old at Bethlehem and the surrounding area, hoping that the new-born Messiah would be among them. 

Herod knew about John’s unusual birth and he wanted to kill him, fearing that he was the foretold King of the Jews. But Elizabeth hid herself and the infant in the hills. The murderers searched everywhere for John. Elizabeth, when she saw her pursuers, began to implore God for their safety, and immediately the hill opened up and concealed her and the infant from their pursuers. 

In these tragic days St Zachariah was taking his turn at the services in the Temple. Soldiers sent by Herod tried in vain to learn from him the whereabouts of his son. Then, by command of Herod, they murdered this holy prophet, having stabbed him between the temple and the altar (MT 23: 35). Elizabeth died forty days after her husband, and St John, preserved by the Lord, dwelt in the wilderness until the day of his appearance to the nation of Israel. 

On the Greek calendar, Sts Zachariah and Elizabeth are also commemorated on June 24, the Feast of the Nativity of St John the Baptist.