7 octombrie:

POMENIREA CUVIOSULUI IONA, EPISCOPUL MANCIURIEI

(CANONIZAREA SA DE CĂTRE SINODUL EPISCOPILOR BISERICII RUSE DIN AFARA GRANIŢELOR A AVUT LOC PE 13 SEPTEMBRIE 1996)

Cuviosul Iona (Pocrovsky) s-a născut în Kaluga în 1888, iar la dumnezeiescul Botez a primit numele de Volodea. La vârsta de 8 ani a rămas orfan. L-a crescut diaconul satului,  care l-a trimis să studieze la Şcoala Preoţească din patria lui. După terminarea şcolii, Volodea şi-a continuat studiile la Academia Bisericească din Kazan. Ca student în anul III, a fost tuns monah în Mânăstirea Optina. La sfârşitul studiilor a fost însărcinat să preia predarea disciplinei Noul Testament, lucru pe care l-a acceptat împotriva voinţei sale la sfatul părintelui său duhovnicesc. A fost hirotonit apoi preot şi a predat la Academie până la vârsta de 30 de ani. Când bolşevicii au uzurpat puterea (1918), a fost obligat să plece din Kazan. L-au arestat în oraşul Perm şi l-au bătut atât de sălbatic încât şi-a pierdut simţirile. Cu toate acestea a reuşit să evadeze şi să se înroleze în Armata Albă ca preot militar. A suferit toate ticăloşiile şi necazurile retragerii companiei lui în Munţii Turkestan şi în deşertul Gobi, unde şi-au aflat loc de scăpare mulţi ruşi. A ajuns la Peking şi la puţin timp a fost hirotonit Episcop de Manciuria. Când a ajuns în China (1922), oraşul de frontieră Manciuria (actualmente Mantzuli) era plin de refugiaţi ruşi, care nu aveau nimic altceva decât hainele pe care le purtau. Mulţimea locală  îi ajuta cât putea, dar pâinea pentru hrănirea copiilor nu era suficientă.

În timpul celor trei ani în tronul episcopal, Cuviosul Iona s-a făcut tuturor toate, înger păzitor şi însufleţitor al turmei lui duhovniceşti, care îşi afla lângă el curajul şi speranţa. Săvârşea Dumnezeiasca Liturghie ca şi cum era mutat deja în ceruri înaintea jertfelnicului ceresc, iar predicile sale aveau o atât de mare putere încât nimeni nu voia să piardă niciun cuvânt.

Apostol al carităţii în vremuri deosebit de grele, oferea de mâncare celor înfometaţi, îi îngrijea pe cei străini, împărţea haine, îi vizita pe cei bolnavi. A organizat şi comunitatea refugiaţilor, avea grijă de clădirile bisericii, a organizat biblioteca, o cantină şi gimnaziul. Copiii îl iubeau pe episcopul lor mai mult decât pe părinţii lor şi atunci când îi învăţa catehismul, cuvintele lui îi fascinau şi apoi puteau să le repete cuvânt cu cuvânt.

Om al rugăciunii, care nu şi-a neglijat obligaţiile sale monahale câtuşi de puţin, Cuviosul Iona a izbutit să se transforme într-un om al acţiunii şi orice încerca pentru uşurarea turmei sale duhovniceşti ducea până la capăt în pofida ostilităţilor uriaşe. Cunoscând din proprie experienţă ce înseamnă să fii orfan, a întemeiat un orfelinat care, încă din primul an al funcţionării lui, a găzduit 28 de orfani, pe care cuviosul îi îngrijea cu dragoste părintească. Îşi îndeplinea cu lepădare de sine îndatoririle lui pastorale, fără să ia în calcul primejdiile; îngrijindu-se de un preot care pătimea de febră tifoidă, a fost lovit de amigdalită, dar nu a încetat nicio clipă să-şi păstorească turma. Într-o zi făcea gargară  cu petrol lampant crezând că va acţiona ca antiseptic, dar a suferit o infecţie a sângelui. Când era clar că sfârşitul i s-a apropiat, cuviosul s-a pregătit neîmprăştiat pentru mutarea sa în veşnicie. În testamentul său, din care multe mii de exemplare s-au împărţit la înmormântarea sa, scria: ,,Voi începe cu cuvintele Apostolului: Copii, iubiţi-vă unii pe alţii… Şi voi încheia cu aceleaşi cuvinte: Iubiţi-vă unii pe alţii… Iată porunca episcopului vostru. Nu vă părăsiţi copiii… Iertaţi-mă pentru dragostea lui Hristos şi nu mă uitaţi în rugăciunile voastre… aşa încât în veşnicie să avem toţi răspuns bun la înfricoşătorul scaun de judecată al lui Hristos”.

După ce şi-a luat rămas bun şi i-a binecuvântat pe toţi câţi se adunaseră în jurul lui, şi-a pus epitrahilul şi mânecuţele pe care i le dăruise Stareţul Ambrozie de la Optina şi a început să citească cu voce tare – făcând în acelaşi timp metanii – Canonul la ieşirea sufletului. L-au întins apoi pe patul său şi după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu, sufletul său s-a mutat în lumea aceea în care nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar nesfârşită bucurie în Domnul.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”)