9 februarie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. MC. NICHIFOR (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο του Αγ. Νικηφόρου

09 ΦΕΒΡΟΥΑΡΙΟΥ


 

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie şi un cetăţean, anume Nichifor. Aceştia aveau între ei mare prietenie şi dragoste, încît alţii îi socoteau că sînt fraţi de-o mamă. Vieţuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmaşul, urîtorul binelui, şi a semănat între dînşii atîta vrajbă, încît, după aceea, nici nu voiau să se mai întîlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cît de mare era înainte dragostea şi prietenia lor, pe atît de mult a crescut, mai pe urmă ura şi vrajba, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă şi ură, Nichifor, venindu-şi în sine şi cunoscînd că acea răutate este de la diavol, a rugat pe nişte prieteni şi vecini ca, mergînd la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăieşte şi să-l primească în dragostea sa cea dintîi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăşi a trimis pe alţi prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimişi şi, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învîrtoşîndu-şi inima sa, a rămas neplecat, uitînd cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertaţi şi se va ierta vouă. Şi iarăşi: Deci de vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ţi laşi darul tău înaintea altarului şi, mergînd, mai întîi te împacă cu fratele tău. Şi iarăşi: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greşelile voastre.

Nichifor, văzînd că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dînsul, a mers singur la el şi, căzînd la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dînsul, fiind nemilostiv, neavînd dragoste şi nici frica lui Dumnezeu, deşi era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creştin şi preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dînsul ruşinat, necîştigînd iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creştinilor, în împărăţia lui Valerian şi a lui Galerie. Şi a fost prins Saprichie preotul şi l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicîndu-i: ” Cum îţi este numele tău?” El i-a răspuns: „Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: „Eşti cleric?” Saprichie a răspuns: „Da, sînt preot”. Zis-a ighemonul: „De ce neam eşti?” Saprichie a răspuns: „Sînt creştin”. Zis-a ighemonul: „Împăraţii noştri, stăpînii acestor ţări şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creştini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima şi va lepăda porunca împărătească, să ştie că unul ca acela, după multe munci, va fi osîndit la cea mai grea moarte”.

Saprichie, stînd înaintea ighemonului, a zis: „Noi creştinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele; iar toţi zeii păgînilor, fiind diavoli, să piară de pe faţa pămîntului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mîini omeneşti”. Atunci, ighemonul mîniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată şi să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: „Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăţie. Apoi, văzîndu-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărîre de moarte, zicînd: „Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteştile porunci şi n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte şi nici nu s-a lepădat de creştineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sîrguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieşit în cale şi s-a aruncat la picioarele lui, zicîndu-i: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit!” Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfîntul Nichifor, alergînd pe altă cale, l-a întîmpinat şi iarăşi, căzîndu-i înainte, îl ruga, zicînd: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit ca un om, căci, iată, ţi se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfînt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură şi fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrînd nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvînt n-a zis către fratele care se ruga lui, încît şi prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie şi ziceau lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuinţă îţi este să te împaci cu cel ce va muri îndată?” Sfîntul Nichifor le-a răspuns: „Voi nu ştiţi ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu ştie”.

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfîntul Nichifor iarăşi a zis către dînsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ţi-am greşit ca om, căci este scris: „Cereţi şi se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea şi altele asemenea spunînd Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atîtea ori, neaducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Ci şi-a închis urechile inimii şi ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vînătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în faţă – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: „Iertaţi şi se va ierta vouă” şi „cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată şi îndată a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită.

Deci, cînd i-au zis prigonitorii: „Pleacă-ţi genunchii, ca să ţi se taie capul”, Saprichie a zis către dînşii: „Pentru ce voiţi să mă tăiaţi?” Aceia au răspuns: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor şi ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dînşii: „Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii, mă voi închina zeilor şi le voi aduce jertfe”. Aşa l-a orbit ura şi de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încît el, care mai înainte era în cumplitele chinuri şi nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfîrşit şi aşteptînd să ia cununa muceniciei şi a slavei, s-a lepădat de viaţa cea veşnică şi s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfîntul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicînd: „Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ţi pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ţi-ai împletit-o! Iată, stă lîngă uşă Stăpînul Hristos, Care îndată ţi se va arăta şi Îţi va da răsplătire viaţa veşnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sîrguia spre pierzarea cea veşnică, pierzînd viaţa nesfîrşită pe care era să o cîştige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzînd Sfîntul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfînta credinţă şi s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: „Eu sînt creştin şi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiaţi-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului şi toţi se mirau că de bună voie se oferă morţii, strigînd: „Sînt creştin şi zeilor voştri nu mă închin şi nu voi jertfi”.

Atunci unul din călăi, alergînd la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduieşte să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voieşte să moară pentru Hristos şi care strigă cu glas tare: „Sînt creştin şi zeilor voştri nu voi jertfi, iar împărăteştile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creştin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfîntului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, şi s-a dus, bucurîndu-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinţei din dreapta Lui şi să stea în ceata sfinţilor mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, slavă şi stăpînire în veci. Amin.

Ὁ Ἅγιος Νικηφόρος ἔζησε στὰ χρόνια τῶν αὐτοκρατόρων Βαλεριανοῦ (253 – 259 μ.Χ.) καὶ Γαληίνου (259 – 268 μ.Χ.) καὶ καταγόταν ἀπὸ τὴν Ἀντιόχεια.

Δυστυχῶς, ἕνας ἀπὸ τοὺς ἱερεῖς τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἀντιόχειας, ποὺ ὀνομαζόταν Σαπρίκιος, ἔθρεψε στὴν ψυχή του ἀνεξήγητο μίσος κατὰ τοῦ Ἁγίου, ὁ ὁποῖος ὅμως ἐνέμενε στὴν ταπεινοφροσύνη. Ἡ ἀποστροφὴ τοῦ ἱερέως Σαπρικίου τὸν λυποῦσε χωρὶς νὰ τὸν παροργίζει. Καὶ προσευχόταν μὲ ὅλη του τὴν καρδιὰ πρὸς τὸν Θεό, γιὰ νὰ μαλακώσει ἡ σκληρότητα τοῦ ἀδελφοῦ του.

Ὅταν τὸ ἔτος 257 μ.Χ. ξέσπασε μεγάλος διωγμὸς κατὰ τῶν Χριστιανῶν, συνελήφθησαν πολλοὶ μεταξὺ τῶν ὁποίων καὶ ὁ Σαπρίκιος. Μόλις ὁ Ἅγιος πληροφορήθηκε τὸ γεγονός, ἔτρεξε κοντά του καὶ παρακάλεσε τὸν Σαπρίκιο νὰ τοῦ δώσει τὸν ἀσπασμὸ καὶ τὴν εὐλογία του. Ὁ Σαπρίκιος τὸν κοίταξε περιφρονητικὰ καὶ ἀρνήθηκε, λησμονώντας ὅτι ἡ πίστη χωρὶς τὴν ἀγάπη δὲν ὠφελεῖ. Καὶ ὅμως ὁ Ἅγιος Νικηφόρος δὲν ἀπελπίσθηκε. Καὶ ὅταν εἶδε τὸν Σαπρίκιο νὰ ὑποφέρει μὲ καρτερία τοὺς βασανισμούς, ζήτησε ἀκόμη περισσότερο τὴν συνδιαλλαγὴ μὲ αὐτόν, ποὺ ἔφερε στὸ σῶμά του τὰ στίγματα τοῦ Χριστοῦ. Τὸν πλησιάζει καὶ πάλι, ἀσπάζεται τὶς πληγές του καὶ τὸν ἱκετεύει νὰ τὸν συγχωρήσει. Ὁ Σαπρίκιος καὶ κατ’ αὐτὴν ἀκόμη τὴν ὥρα τοῦ μαρτυρίου ἀπέκρουε ἀπὸ τὴν καρδιά του τὴν ἀγάπη καὶ τὴν ταπείνωση. Ἡ ἀγάπη εἶχε φονευθεῖ ἐντός του. Γι’ αὐτὸ καὶ ἡ Χάρη τοῦ Θεοῦ τὸν ἐγκατέλειψε. Λίγο πρὶν τὴν ὥρα τοῦ ἀποκεφαλισμοῦ δειλιάζει καὶ προχωρεῖ στὰ ἔσχατα τῆς ἀπώλειας. Ἀρνεῖται τὸν Χριστὸ καὶ ζητᾶ νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα. Ἡ ψυχὴ τοῦ Ἁγίου Νικηφόρου πλημμύρισε ἀπὸ θλίψη καὶ ἀμέσως ἄρχισε νὰ παρακαλεῖ τὸν Σαπρίκιο νὰ ἀναλάβει τὴν γενναιότητά του. Ἡ παράκληση τοῦ Ἁγίου Νικηφόρου χαρακτηρίσθηκε ἀπὸ τὸν εἰδωλολάτρη ἔπαρχο ὡς ὁμολογία Χριστοῦ.
Ἔτσι διέταξε νὰ ἀποκόψουν τὴν τίμια κεφαλὴ τοῦ Ἁγίου Νικηφόρου, ὁ ὁποῖος μετέβη στὰ οὐράνια σκηνώματα, συγκοινωνὸς καὶ κληρονόμος τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Ἀγάπῃ τοῦ Κτίσαντος, καταυγασθεὶς τὴν ψυχήν, τοῦ νόμου τῆς χάριτος, ἐκπληρωτὴς ἀκριβής, ἐμφρόνως γεγένησαι· ὅθεν καὶ τὸν πλησίον, ὡς σαυτὸν ἀγαπήσας, ἤθλησας Νικηφόρε, καὶ τὸν ὄφιν καθεῖλες· ἐντεῦθεν ἐν ὁμονοίᾳ, ἡμᾶς διατήρησον.

Κοντάκιον. Ἦχος α’. Χορὸς Ἀγγελικός.

Ἀγάπης τῷ δεσμῷ, συνδεθεὶς Νικηφόρε, διέλυσας τρανῶς, τὴν κακίαν τοῦ μίσους, καὶ ξίφει τὴν κάραν σου, ἐκτμηθεὶς ἐχρημάτισας, Μάρτυς ἔνθεος, τοῦ σαρκωθέντος Σωτῆρος· ὃν ἱκέτευε, ὑπὲρ ἡμῶν τῶν ὑμνούντων, τὴν ἔνδοξον μνήμην σου.

 

Ἕτερον Κοντάκιον. Ἦχος γ’. Ἡ παρθένος σήμερον.
Πτερωθεῖς ἀοίδιμε, τῇ τοῦ Κυρίου ἀγάπῃ, καὶ τὸν τούτου ἔνδοξε, Σταυρὸν ἐπ’ ὤμων βαστάσας, ἤσχυνας τοῦ διαβόλου τὰς μεθοδείας, ἤθλησας μέχρι θανάτου καὶ ἀληθείας· διὰ τοῦτο ἀνεδείχθης, ὁπλίτης μύστης, Θεοῦ τῆς Χάριτος.

Μεγαλυνάριον.
Πλήρης ὢν ἀγάπης τῆς πρὸς Θεόν, ἠγάπησας μάκαρ, τὸν πλησίον ὡς σεαυτόν· ὅθεν καὶ ἀθλήσας, τοῦ μίσους τὸν ἐργάτην, καθεῖλες Νικηφόρε, Χριστῷ πειθόμενος.

The Holy Martyr Nicephorus lived in the city of Syrian Antioch. In this city lived also the presbyter Sapricius, with whom Nicephorus was very friendly, so that they were considered as brothers. They quarreled because of some disagreement, and their former love changed into enmity and hate. 

After a certain time Nicephorus came to his senses, repented of his sin and more than once asked Sapricius, through mutual friends, to forgive him. Sapricius, however, did not wish to forgive him. Nicephorus then went to his former friend and fervently asked forgiveness, but Sapricius was adamant. 

At this time the emperors Valerian (253-259) and Gallius (260-268) began to persecute Christians, and one of the first brought before the court was the priest Sapricius. He firmly confessed himself a Christian, underwent tortures for his faith and was condemned to death by beheading with a sword. As they led Sapricius to execution, Nicephorus tearfully implored his forgiveness saying, „O martyr of Christ, forgive me if I have sinned against you in any way.” 

The priest Sapricius remained stubborn, and even as he approached death he refused to forgive his fellow Christian. Seeing the hardness of his heart, the Lord withdrew His blessing from Sapricius, and would not let him receive the crown of martyrdom. At the last moment, he suddenly became afraid of death and agreed to offer sacrifice to idols. In vain did St Nicephorus urge Sapricius not to lose his reward through apostasy, since he already stood on the threshold of the heavenly Kingdom. 

St Nicephorus then said to the executioner, „I am a Christian, and I believe in our Lord Jesus Christ. Execute me in place of Sapricius.” The executioners reported this to the governor. He decided to free Sapricius, and to behead Nicephorus in his place. Thus did St Nicephorus inherit the Kingdom and receive a martyr’s crown.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: