Troparul şi Viaţa Sf. Chiril,patriarh al Alexandriei

*

*

*

Pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Chiril, patriarh al Alexandriei.

 

Marele între dascăli, Sfîntul Chiril, era din Alexandria, născut din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie şi în fapte bune. El era desăvîrşit învăţat şi deprins cu cărţile bisericeşti, elineşti şi latineşti, atît în înţelepciunea cea dinafară, cît şi în cea dinăuntru. El se îndeletnicea totdeauna cu citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Pentru aceea şi Teofil, unchiul lui, văzînd în el atîta înţelepciune şi fapte bune, l-a numărat în rîndul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. Sfîntul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos, întocmai ca un crin binemirositor şi frumos, care înflorea cu curăţia şi cu faptele bune, şi care umplea pe credincioşi cu mirosul dumnezeieştii lui înţelepciuni.

După ce a murit Teofil, toţi clericii de obşte şi mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici şi pe cei care se numeau novaţiani. Aceştia se asemănau cu fariseii şi se numeau între ei curaţi şi drepţi; pentru aceea purtau haine albe, ca să se arate prin aceasta curăţia petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o desfrînare. Botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezaţi, după dreapta credinţă şi mai aveau încă alte socoteli ereticeşti.

Ei s-au numit novaţiani de la un oarecare Novat, începător al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie şi care dorea să se facă episcop al Romei. Dar, fiindcă după moartea episcopului Favin, care a mărturisit pentru Hristos, Novat nu s-a făcut episcop, după cum poftea şi nădăjduia, ci s-a făcut fericitul Cornelie, pentru această pricină s-a despărţit de la soborniceasca Biserică şi s-a făcut întru toate vrăjmaş al dumnezeiescului Cornelie şi al întregii Biserici creştine. Căci episcopul Cornelie primea iarăşi la Biserică pe creştinii care, de frica muncilor, se lepădaseră mai înainte de Hristos, pe vremea tiranului Decie; dacă la urmă, pocăindu-se, se întorceau iarăşi la credinţa în Hristos, cu lacrimi, aşa precum şi Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de Dînsul mai înainte, dar, pe urmă, cu lacrimi, s-a pocăit.

Trufaşul Novat, nu numai că nu primea la pocăinţă pe cei ce se lepădau de Hristos, dar şi pe Cornelie îl prihănea, numindu-l părtaş şi tovarăş al închinătorilor de idoli. Cu acestea, el a cîştigat şi pe alţii de un cuget cu el, făcîndu-se ca un nou episcop în Roma. De acolo s-a întins eresul şi dezbinarea aceasta pînă la Alexandria.

Pe nişte eretici ca aceştia i-a gonit Sfîntul Chiril, împreună cu episcopul lor Teopempt – după cum am zis -, îndată ce s-a făcut patriarh. După aceea, s-au înarmat să gonească din locaşul lor şi pe draci. Aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se afla un loc ce se numeşte Canovos şi, aproape de acela, este un alt loc ce se numeşte Manutin, în care era o capişte veche locuită de draci. Drept aceea, tot locul acela era foarte înfricoşat de mulţimea duhurilor necurate ce locuiau acolo. Pe cînd trăia patriarhul Teofil, de multe ori a voit să curăţească acel loc de acele duhuri necurate ce locuiau acolo şi să-l facă locaş sfînt, spre a se preamări Dumnezeu. Dar n-a putut; pe de o parte, pentru că a avut multe împiedicări; iar pe de alta, pentru că i-a urmat lui aproape moartea.

Însă, următorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta şi cu osîrdie se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor şi putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Drept aceea, i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului şi i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaşte ale sfinţilor doctori fără de arginţi Chir şi Ioan şi astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Deci, Sfîntul Chiril, îndeplinind porunca îngerului fără de întîrziere şi, după ce a adus în acel loc moaştele sfinţilor doctori fără de arginţi şi a zidit acolo o biserică în numele lor, îndată au fugit de acolo duhurile cele necurate şi s-a făcut locul acela izvor de tămăduiri, prin darul sfinţilor fără de arginţi.

După ce sfîntul a gonit din locul Alexandriei pe necuraţii şi gîndiţii diavoli, a luat purtare de grijă să gonească şi pe văzuţii şi smintiţii diavoli, care erau urîtori de Hristos. Aceia erau evreii care locuiau de mult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, şi cu vremea s-au înmulţit foarte mult şi nu încetau – după obiceiul ce-l are acest neam iubitor de zavistie – de a bîntui într-ascuns şi la arătare pe creştini, pentru ura cea neîmpăcată ce o au asupra lui Hristos şi a creştinilor. Ei pricinuiau multe amestecări, tulburări, vărsări de sînge şi ucideri. Deci, chemînd sfîntul pe cei mai de căpetenie ai adunării lor, i-au sfătuit să oprească pe neamul lor de la aceste fapte pîngărite şi să-i înţelepţească, iar blestemaţii aceia, nu numai că nu s-au înţelepţit, dar s-au făcut şi mai răi.

În Alexandria era o biserică foarte mare şi foarte frumoasă, care se numea „biserica lui Alexandru”, fiind zidită de episcopul Alexandru. Deci, evreii, voind să facă ceva rău creştinilor, s-au înarmat toţi şi, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergînd pe drumuri şi zicînd pe la casele creştinilor: „Săriţi, că arde biserica lui Alexandru”.

Creştinii, auzind, au alergat îndată cu sîrguinţă să stingă focul. Evreii, văzînd aceasta, au sărit asupra creştinilor, începînd a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuţitul, pe altul îl ucideau cu suliţa, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mînă; încît, în acea noapte, au ucis mare mulţime de creştini. Sfîntul Chiril, aflînd dimineaţa de întîmplarea aceea, s-a mîhnit foarte tare şi căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetăţii, care se numea Orest. Dar eparhul, deşi era creştin, însă, fiindcă avea oarecare vrajbă asupra sfîntului, era de partea evreilor ucigaşi. Atunci dumnezeiescul Chiril, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a luat cu el mulţime de creştini şi au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuinţele lor le-au surpat şi le-au ars împreună cu sinagoga lor. Eparhul, aflînd de aceasta, s-a umplut de mînie asupra patriarhului şi a început a face rău rudeniilor şi prietenilor sfîntului; încît şi pe gramaticul Ierax, bărbat renumit şi cinstit, l-a bătut fără de milă şi l-a dezbrăcat în privelişte.

De atunci se afla între sfînt şi între eparh, mare neînţelegere şi neunire, pentru că sfîntul părtinea pe creştini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare tînărului împărat Teodosie, despre pricina aceasta şi aşteptau să vină poruncă de acolo.

După aceasta, a urmat în Alexandria şi o altă întîmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri şi de mare tulburare. Iată care este:

În cetatea Alexandria, era o fecioară filosoafă, fiica lui Teona filosoful, care se numea Ipatia, fată binecredincioasă şi îmbună-tăţită. Ea învăţase filosofia din tînără vîrstă de la tatăl său, sporind atît de mult în filosofie, încît întrecea cu înţelepciunea pe toţi filosofii vremii de atunci. Despre dînsa scrie şi înţeleptul Sinesie, episcopul Chirinei, lăudînd-o cu cuvinte alese. Ea îşi păzea fecioria curată, nevoind să se însoţească cu bărbat; pe de o parte pentru dragostea lui Iisus Hristos iar pe de alta, să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărţile filosofiei.

Pentru aceea, bărbaţii cei rîvnitori de înţelepciune, alergau în Alexandria din toate părţile, ca să audă înţelepciunea filosoafei Ipatia. Toţi clericii şi boierii şi întreg poporul o cinsteau şi ascultau cu dragoste sfaturile şi dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci, această filosoafă, voind să facă pace între patriarh şi eparh, se ducea cu multă blîndeţe şi smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt şi, cu cuvintele cele înţelepte şi pricepute, i-a înduplecat pe amîndoi să se împace. Preasfinţitul patriarh căuta mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; dar acela, fiind rău, pătimaş şi pomenitor de rău, nici nu voia să audă de pace.

Într-una din zile, pe cînd Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, nişte oamenii răi care nu doreau pacea eparhului şi a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste şi, trăgînd-o cu sila afară din caretă, i-au sfîşiat hainele şi au bătut-o fără de milă, pînă ce au omorît-o. Ei nu s-au săturat numai de acea răutate a lor, ci, cu neomenia şi cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei l-au tăiat bucăţi şi l-au ars în locul ce se numea Chinar.

Înştiinţîndu-se toţi alexandrinii de această jalnică ucidere şi rea întîmplare, s-au mîhnit foarte mult, mai ales înţelepţii cei iubitori de învăţătură. S-au mai înştiinţat încă de tulburarea aceasta şi monahii care locuiau în muntele Nitriei şi, umplîndu-se de rîvnă, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorîndu-se în Alexandria, în ajutorul şi apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întîmplare pe eparhul în caretă şi îndată au început a striga, ocărîndu-l şi numindu-l slujitor de idoli, fiindcă mai înainte era elin, iar acum luase botezul în cetatea lui Constantin.

Unul din monahii aceia, fiind mai mînios, a aruncat o piatră asupra eparhului şi l-a lovit în cap. După aceea, adunîndu-se mulţime de popor, a alungat pe acel monah şi au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie şi l-au dus la eparh. Acela, socotind că sfîntul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mînie şi atît de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetăţii, încît l-a omorît. Sfîntul, înştiinţîndu-se de acest lucru, s-a mîhnit şi a trimis de a luat trupul monahului şi l-a îngropat cu cinste.

Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor, pe care îi izgonise sfîntul din Alexandria, după cum am zis. Ei şi-au făcut mai întîi o sinagogă acolo unde se aflau, apoi ucigaşii de Hristos şi urîtorii de Dumnezeu au îndrăznit de au făcut şi acest lucru prea fărădelege, spre ocara şi ruşinea lui Hristos şi a creştinilor. Au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creştin oarecare, pe care, dezbrăcîndu-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frînghii subţiri; apoi după ce au rîs mult de dînsul, au scuipat în faţa lui şi l-au batjocorit întocmai cum părinţii lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urmă de toate l-au bătut atît de mult pînă ce l-au omorît. Astfel acest copil binecuvîntat s-a făcut părtaş şi următor al patimilor Domnului.

Dumnezeiescul Chiril, înştiinţîndu-se de toate acestea s-a plîns împăratului; care, deşi cu întîrziere, însă a judecat cu dreptate. Împăratul a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa. Scăpîndu-se Sfîntul de tulburările cele mai de sus şi de smintelile acestea, îşi păstorea turma lui cea cuvîntătoare cu sîrguinţă şi cu plăcere de Dumnezeu, ca un păstor adevărat, avînd pace cîtăva vreme.

Însă diavolul, vrăjmaşul păcii, al adevărului şi izvorul tuturor răutăţilor, n-a lăsat pe Sfîntul Chiril şi pe ceilalţi creştini să se bucure multă vreme de această linişte; că a pornit război mare şi tulburare în toată Sfînta Biserică a lui Hristos, cu hulitorul eres al răucredinciosului Nestorie, asupra căruia se cădea să se nevoiască dumnezeiescul Chiril, apărătorul dreptei credinţe. Acest Nestorie răucredincios, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol şi ales patriarh după Sesinie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară dreptcredincios în credinţă şi nimic nu zicea împotriva acesteia; însă, în inima sa, ticălosul era eretic, numind pe Stăpînul Hristos „numai om, nu şi Dumnezeu”, iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o, nu Născătoare de Dumnezeu, ci „Născătoare de Hristos”.

Astfel şi cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, şi preotul Anastasie, aceştia au început mai întîi să semene eresul întocmai ca nişte neghină printre grîu. Episcopul Dorotei, învăţînd pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetăţii lui Constantin, a strigat şi a zis acest cuvînt hulitor: „Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”. Iar Anastasie patriarhul, propovăduind în popor, a zis: „Să nu numească cineva pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era fiinţă de neam omenesc. Şi, din trupul omului, cum este cu putinţă să se nască Dumnezeu?” Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; şi, pentru ca să se adeverească, au întrebat pe patriarhul Nestorie despre acestea. Dar ereticul Nestorie n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului; deodată a început a aduce hule împotriva lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu, zicînd: „Eu nu voi numi Dumnezeu, pe Acela care s-a zămislit în pîntece de femeie şi a aşteptat un număr de zile şi de luni, pînă să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu, pe femeia care a născut om cu trup din firea sa”.

De atunci înainte, au început în popor să se nască prigoniri şi împerecheri, adică, unii se împotriveau eresului lui Nestorie şi-l urau, iar alţii se împărtăşeau cu el şi primeau învăţătura lui. Aceste împerecheri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea şi la fiecare breaslă a credincioşilor. Acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui au scris cărţi şi le-au trimis pretutindeni, chiar şi pînă în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci, acel blestemat a atras la rătăcirea lui atît de mulţi, încît făceau parte cu el clerici, monahi şi mireni. Astfel, după cum mai înainte Arie a sfîşiat de sus haina lui Hristos cea ţesută, tot aşa şi Nestorie a sfîşiat toată plinirea Bisericii în multe părţi.

Înştiinţîndu-se de toate acestea, Sfîntul Chiril din Alexandria s-a mîhnit foarte mult, ca un rob credincios al lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu ce era. Deci, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor şi s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel răpitor din staulul oilor celor cuvîn-tătoare. Sfîntul Chiril a scris mai întîi scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frăţească, să lepede nişte socoteli ereticeşti ca acestea şi, cu schimbarea lui în dreapta credinţă, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credinţă. Răucredinciosul Nestorie, luînd scrisorile Sfîntului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sîrguindu-se să întindă şi mai mult eresul său; iar pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici şi monahi, îi muncea cu diferite feluri de munci. Contra Sfîntului Chiril se mînia cu multă mîndrie, numindu-l eretic şi grăind contra lui multe clevetiri mincinoase şi nedrepte şi le semăna în popor.

Sfîntul Chiril, văzînd calea pe care a apucat Nestorie, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris şi clerului din Constantinopol şi împăratului; apoi a mai scris şi lui Celestin, episcopul Romei, şi celorlalţi patriarhi; de asemenea, a scris şi la diferite cetăţi şi laturi, dregători şi boieri. Chiar şi la mulţi pustnici şi monahi nu s-a lenevit fericitul a scrie, arătîndu-le din dumnezeieştile Scripturi, cît este de pierzătoare şi vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie, îndemnîndu-i pe toţi să se păzească de eresul acela ca de nişte otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă, eresul lui Nestorie creştea din zi în zi tot mai mult şi sporea din ce în ce mai rău. Deci, dezbinarea Bisericii fiind mare şi mulţi din episcopi vătămîndu-se de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tînăr, dreptcredinciosul împărat, vrînd să îndrepteze aceste sminteli şi să cureţe Biserica lui Hristos şi grîul credinţei de mărăcinii şi neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune în Efes la anul 431 al treilea sinod a toată lumea.

Deci, s-au adunat două sute şi mai bine de episcopi din toată lumea; iar cîţi nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceştia şi-au trimis delegaţii lor. De aceea şi Celestin, episcopul Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrîneţe şi slăbiciune, a scris Sfîntului Chiril să ţină locul lui în sinod. Deci, cei mai mari ai acestui Sfînt Sinod erau: întîi, Sfîntul Chiril, ca locţiitor al episcopului Romei şi ca patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, şi al treilea, Memnon al Efesului. Deci, fericitul Chiril, aflîndu-se cel dintîi şezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalţi părinţi şi a învăţat:

„Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu”. Pentru aceea, s-a făcut mare bucurie la toţi credincioşii şi tot poporul cetăţii bătea din palme de bucurie şi zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis de demult, ci este mai mare Preasfînta Fecioară Maria, Născă-toarea de Dumnezeu”. Iar pe Nestorie, Sfinţii Părinţii ai acestui sinod l-au anatemizat şi l-au caterisit ca pe un eretic şi hulitor. Dar, fiindcă el nici aşa nu se liniştea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit în Tason – după cum zice Sfîntul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia pe turceşte îi zicea Iprim.

Pierzătorul Nestorie, aflîndu-se acolo, şi-a luat dumnezeieştile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit şi a fost mîncată de viermi; tot asemenea a putrezit tot trupul lui. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoşată şi dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, pe cînd avea ieşirea afară, a început a vorbi contra lui Hristos şi contra Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit şi s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în ceasul necurăţeniei; şi acolo şi-a dat sufletul acel om rău, după cum povesteşte Sfîntul Gherman al cetăţii lui Constantin.

O necinste şi o pedeapsă ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gînd cu iudeii; iar Sfîntul Chiril a luat mare cinste de la sfîntul al treilea Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povesteşte Ioan Zinon în cuvîntul de laudă pe care îl împleteşte Sfîntului Chiril şi care se găseşte în cărţile scrise cu mîna lui, părinţii celui de-al treilea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească judecător al lumii şi să poarte pe cap, cînd va sluji Sfînta Liturghie, un giulgiu subţire ca o basma. Acestea arată întîi judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfîntul, unind toată lumea printr-o singură şi dreaptă credinţă, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nestorie; şi al doilea, giulgiul cel subţire arată iscusinţa minţii şi socotelilor Sfîntului cu care a întărit şi a explicat unirea acea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta, se arată împreună şi o faţă a lui Hristos şi două firi ale Lui.

Acestea le-a povestit cuvîntul pe scurt şi cu puţine vorbe, dar n-a fost aşa; pentru că, pînă să se adune sinodul cel mai sus zis ca prin el să întărească şi să întemeieze adevărata credinţă, Sfîntul Chiril a pătimit multă necinste şi osteneală totdeauna. Căci a luat multe clevetiri neadevărate şi goniri de la ereticii cei de un gînd cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutaţi de dregătorii cei lumeşti, au făcut adunarea lor şi au declarat mincinos şi eretic pe dumnezeiescul Chiril. Ei erau de un gînd şi cu Apolinarie, care se lepădase de adevărata omenire a lui Hristos, fiindcă ziceau că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minţii. Deci, ei au osîndit pe Chiril ca pe un eretic, pîrîndu-l împăratului prin scrisorile lor. Şi atît de mult au umblat cu pîrile şi prihănirile lor, încît au întărîtat pe împărat cu urgie asupra Sfîntului, din care pricină a fost aruncat în temniţa din Efes, purtînd fiare şi nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

După aceea împăratul, cercetînd cu deamănuntul şi găsind că toate acele pîri au fost mincinoase şi aflînd nevinovăţia Sfîntului, toate acele au smerit pe eretici şi i-au izgonit, iar pe Sfîntul Chiril împreună cu cei de un gînd cu dînsul, i-au pus iarăşi în scaunele lor; şi astfel răbdarea şi blîndeţea au fost încununate cu laude.

Pentru ca să înţeleagă fiecare cît de urît a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva căruia s-a luptat atît de mult dumnezeiescul Chiril, este bine să spunem aici şi istoria pe care o povestesc părinţii Limonariului, Sofronie şi Ioan, unde ei scriu astfel: „Am mers la părintele Chiril, preotul lavrei Calamonului, care este lîngă Iordan, şi ne-a spus nouă acestea: „Într-una din zile, am văzut în somn pe Sfînta Maria Născătoarea de Dumnezeu, cu faţa luminată, cu haină roşie şi, împreună cu dînsa, doi bărbaţi cu sfinţită cuviinţă, care stăteau afară de chilia mea. Eu am cunoscut că este Stăpîna Născătoare de Dumnezeu, iar cei doi bărbaţi care erau cu dînsa, erau Sfîntul Ioan Botezătorul şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieşit din chilia mea şi, închinîndu-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvînteze chilia. Dar Născătoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum şi, fiindcă eu am rugat-o cu stăruinţă, am zis: „Să nu se întoarcă robul tău ruşinat şi defăimat de la tine”, şi alte asemenea. Ea, căutînd spre mine, mi-a spus: „Cum mă rogi să intru în chilia ta, cînd tu ai pe vrăjmaşul meu într-însa”.

Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută; iar eu, deşteptîndu-mă, am început a plînge şi a mă mîhni pentru cuvîntul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afară de mine singur, mă gîndeam, ca nu cumva să fi greşit cu vreun lucru oarecare sau cu gîndul către Născătoarea de Dumnezeu şi de aceea s-a întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greşit întru ceva. Deci, aflîndu-mă întru nedumerire şi mîhnire, am luat o carte ca să citesc şi să mă mai mîngîi în supărarea aceea. Acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ieru-salimului, pe care o cerusem odată de la dînsul. Citind în ea, am aflat la sfîrşitul cărţii două cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmaşul Născătoarei de Dumnezeu; deci pe acela îl aveam în chilia mea.

Atunci am dat cartea înapoi la acela care mi-o dăduse, zicîndu-i: „Ia-ţi cartea ta, frate, că din ea mai mult am păgubit decît am folosit”. Iar acela, întrebîndu-mă şi aflînd cauza acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia -, s-a umplut de rîvnă dumnezeiască şi, îndată, a tăiat din carte acele cuvinte hulitoare şi le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmaşul Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu”.

Nu se cuvine să tăcem şi aceasta: Sfîntul Chiril, cel mai desăvîrşit prieten al lui Hristos şi atît de procopsit în sfinţenie, avea încă şi o oarecare prihană în dînsul, nu din răutate şi cunoştinţă, ci din oarecare prindere în minte şi necunoştinţă a adevărului. Numai unul Dumnezeu este fără de păcat şi singur este cu totul neprins de orice patimă, precum zice Grigorie Cuvîn-tătorul de Dumnezeu. Iar sfinţii, oricît de îmbunătăţiţi ar fi ei, cu toate acestea sînt supuşi, ca şi oamenii la neputinţa omenească şi cad sub oarecare patimi omeneşti. De aceea şi Sfîntul Chiril, ca un om avea oarecare patimă omenească, însă a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat. Care era patima şi care a fost îndreptarea ei? Ascultaţi: Marele Chiril, avînd rudenie şi unchi pe patriarhul Teofil, vrăjmaşul Sfîntului Ioan Hrisostom, credea de adevărate mincinoasele prihăniri pe care le grăia Teofil contra vrăjmaşului lui, Hrisostom, nu din răutate, precum s-a zis mai sus, ci din neştiinţă şi din nerăutate, precum este scris: Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvîntul. Deci, din aceste două pricini, a luat dumnezeiescul Chiril presupus rău asupra preasfinţitului şi dumnezeiescului părinte Ioan Hrisostom, de unde se mînia asupra lui, nu numai cînd trăia, ci şi după moartea lui. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnicele celorlalţi binecredincioşi patriarhi, precum era şi este obiceiul.

Deci, a scris către dumnezeiescul Chiril, Apotic, cel ce a fost după Arsachie patriarh al Constantinopolului, arătînd că şi el a fost unul din vrăjmaşii lui Hrisostom; dar mai pe urmă, socotind nevinovăţia şi curăţenia acestui sfînt bărbat, s-a pocăit de greşeala sa mai înainte şi a numărat şi a pomenit numele Sfîntului Ioan Hrisostom, împreună cu ale celorlalţi sfinţi; deci, sfătuindu-l pe Sfîntul Chiril frăţeşte, l-a rugat să facă şi el asemenea, să scrie numele lui Hrisostom în pomelnic şi să-l pomenească. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, nevoind să prihănească sinodul ce s-a ţinut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

A mai scris după aceasta către dumnezeiescul Chiril şi Sfîntul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era rudă cu el şi mai bătrîn cu vîrsta. Acela îl sfătuia cu îndrăzneală dar şi cu multă blîndeţe cum că, nedrept şi fără de socoteală ţine mînie contra Sfîntului Ioan Hrisostom şi cum că nu se cuvine fără de greşeală să judece cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina şi greşeala omului cu de-amănuntul. Dumnezeu, cu toate că ştie toate mai înainte de a se face şi vede mai înainte cele ce au să fie ca şi cum ar fi de faţă, Sfînta Scriptură zice că s-a pogorît din cer singur la cetăţile dimprejurul Sodomei, ca să vadă dacă cu adevărat au păcătuit sodomitenii, aşa după cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, să ştie: Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit către Mine şi păcatele lor sînt foarte mari. Deci, pogorîndu-Mă, voi vedea de se săvîrşeşte după strigarea lor care vine către Mine; iar de nu, să ştiu. Aceasta a făcut-o Domnul Cel a toate văzător, ca să ne dea pildă să nu credem îndată cuvintele pîrîtorilor, ci singuri să cercetăm mai înainte pînă ce ne vom încredinţa desăvîrşit, de este adevărat, aşa după cum auzim. Deci, şi ţie – zice către dumnezeiescul Chiril -, ţi se cuvine să socoteşti mai întîi şi apoi să te mînii, după ce vei afla pricină binecuvîntată de mînie.

Mulţi din cei ce au fost împreună cu tine la sinodul din Efes te spun pe faţă cum că te mînii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan şi, fiindcă eşti nepot al lui Teofil, urmezi în toate aşezării aceluia. Deci, precum acela şi-a declarat nebunia pe faţă, izgonind din scaunul său pe Ioan cel fără de greşeală, sfînt şi iubit al lui Dumnezeu, aşa faci şi tu; prihăneşti şi goneşti slava celui gonit, cu toate că acum este mort”.

Altădată, Sfîntul Isidor a scris altă epistolă, către acelaşi dumnezeiesc Chiril, în care zicea acestea: „Mă înfricoşează pildele care se află în dumnezeiasca Scriptură şi mă silesc să-ţi scriu cele ce îţi sînt de trebuinţă. Dacă eu îţi sînt părintele tău – precum mă numeşti -, mă tem de osînda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, că nu a pedepsit precum se cădea pe fii săi care au păcătuit. Iar dacă eu sînt fiul tău, precum o ştiu eu însumi, mă înfricoşez să nu mă ajungă pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; căci, putînd să oprească pe tatăl său să nu caute vrăji, nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintîi în război. Deci, ca să nu fiu osîndit, îţi zic ţie acelea care-ţi sînt spre folosul tău; să nu te osîndeşti şi tu de la Dreptul Judecător Cel necăutător în faţă, ascultă-mă pe mine: leapădă-ţi mînia care o ai asupra celui mort şi să nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i nelinişte”.

În alt loc al epistolei sale zice: „Mă întreb pentru ce şi cum s-a izgonit Ioan? Însă eu nu voiesc să-ţi răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osîndesc şi prihănesc pe ceilalţi. Aceasta îţi zic ţie, cum că mulţi din cei fărădelege, cu mare nedreptate şi-au săvîrşit răutatea lor asupra dreptului acela. Deci, în puţine cuvinte, îţi arăt starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepădat de Moise şi a slujit lui Faraon. Pe cei smeriţi i-a văzut cu bine; iar pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. El n-a plătit lucrătorilor care zideau cetatea Egiptului. În nişte lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odrăslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gînd cu el, a urît şi a mîhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu şi propovăduitorul Domnului. Dar casa lui David creşte şi se întăreşte şi mai mult; iar casa lui Saul se micşorează şi se împuţinează precum vezi.

Dumnezeiescul Chiril, citind scrisorile acestea ale Sfîntului Isidor, a început a-şi cunoaşte greşeala şi a se îndrepta. Deci, atunci a cunoscut adevărul şi de atunci s-a îndreptat desăvîrşit, de cînd a văzut vedenia care urmează: Sfîntului Chiril i s-a arătat odată într-un vis, că se află într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov şi pe alţi minunaţi şi slăviţi bărbaţi ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul şi pe mulţi sfinţi care făceau parte din Noul Testament al Sfintei Evanghelii. În locul acela, a văzut şi o biserică minunată, a cărei frumuseţe era neîntrecută; iar înăuntrul bisericii se auzea o mulţime multă de popor, care cînta cu dulce melodie. Intrînd şi sfîntul în biserică, cu totul s-a înspăimîntat cu mintea de vederea celor de acolo şi s-a umplut cu totul de bucurie şi de dulceaţă în inima sa. Căci vedea acolo şi pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu înconjurată de mulţime de sfinţi îngeri şi strălucită cu slavă negrăită de jur împrejur. Mai vedea şi pe Sfîntul Ioan Hrisostom stînd aproape de Născătoarea de Dumnezeu cu mare cinste şi strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu, ţinînd în mîini cartea învăţăturilor sale. Împreună cu Sfîntul Ioan Hrisostom mai erau şi mulţi alţi bărbaţi slăviţi, care stăteau lîngă dînsul ca nişte slujitori înarmaţi toţi, ca şi cum ar fi vrut să facă o izbîndă oarecare.

Dumnezeiescul Chiril, văzînd acestea, dorea a merge să se închine Stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu, chiar a şi alergat la ea ca să i se închine; dar îndată Sfîntul Ioan, împreună cu purtătorii săi de suliţe, au alergat împotriva lui cu mînie şi, nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar şi din biserica aceea l-au izgonit. Sfîntul Chiril, în vremea cînd stătea cutremurat şi se socotea în sine cum se mînia contra Sfîntului Ioan Hrisostom şi cum l-a izgonit din biserică, iată a auzit pe Stăpîna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind şi zicînd către Sfîntul Ioan să-l ierte şi să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neştiinţă a luat contra lui presupus rău: „Iartă pe Chiril – a zis Născătoarea de Dumnezeu către Sfîntul Ioan -, căci din necunoştinţă a luat presupusul cel rău pentru tine şi se va arăta că din neştiinţă a cîştigat acest presupus rău, după ce îl va cunoaşte”. Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte.

Atunci Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a zis către Sfîntul Ioan: „Pentru dragostea mea, iartă-l. Căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, ocărînd şi ruşinînd pe Nestorie, ocărîtorul meu; iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor! Iartă-l pentru mine, căci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocărîtorul Nestorie ruşinîndu-l şi pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblînzit şi, fiind chemat înăuntru, a îmbrăţişat pe Sfîntul Chiril, ca un prieten pe prietenul său, şi de dragoste îl săruta cu iubire frăţească şi cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat şi s-au împrietenit amîndoi sfinţii între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Deci, Sfîntul Chiril, deşteptîndu-se şi socotind cu de-amănuntul această vedenie, s-a pocăit foarte mult şi singur se certa pe sine; căci atîta vreme a avut patimă deşartă şi nesocotită, contra unui bărbat preasfînt şi bineplăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunînd îndată pe toţi episcopii Egiptului, au făcut praznic mare şi sărbătoare Sfîntului Ioan Hrisostom, a scris numele lui în diptică şi-l pomenea împreună cu sfinţii cei mari. În fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de laudă; iar Gheorghe, patriarhul Alexandriei, i-a scris viaţa lui, din care, mai pe urmă, a scris şi a alcătuit viaţa Sfîntului Ioan Hrisostom, care se află în tomurile lui. Astfel s-a ridicat pata aceasta deasupra sfinţeniei dumnezeiescului Chiril.

De atunci, fericitul Chiril şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale cu petrecere minunată, păstorind turma sa cea cuvîntătoare la păşunea cea aducătoare de viaţă, povăţuindu-i pe toţi la calea mîntuirii cu mare înţelepciune şi cu ştiinţă duhovnicească, întorcînd din rătăcirea diavolului pe cei rătăciţi. Dovadă învederată a înţelepciunii şi a ştiinţei sale este povestirea sa care urmează şi pe care voim să o adăugim aici ca pe o îndulcire a ascultătorilor şi astfel vom da sfîrşit povestirii sale.

Părintele Daniil ne spune în Pateric, cum că în părţile cele mai de jos ale Egiptului era un bătrîn cuvios, adică cu petrecerea sfînt, dar prost şi greoi la minte. Pentru aceea, din prostimea lui, socotea şi zicea că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfîntului Chiril, care, chemînd la sine pe bărbatul acela şi înştiinţîndu-se că face semne şi minuni şi orice va cere de la Dumnezeu îi arată lui, a uneltit o înţelepciune ca aceasta. El a zis cu blîndeţe către bătrîn: „Părinte, un gînd îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu şi alt gînd iarăşi îmi zice, că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om şi arhiereu al lui Dumnezeu; deci, pentru aceasta am îndoială. Pentru aceea te-am chemat, să-ţi spun ca să te rogi lui Dumnezeu, să-ţi descopere adevărul, ca să mi-l arăţi şi mie”. Bătrînul, auzind aceasta şi bizuindu-se pe înţe-legerea sa, a răspuns cu blîndeţe dar şi cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpîne, ca pentru aceasta să mă rog lui Dumnezeu trei zile, şi orice-mi va descoperi, voi arăta-o şi marii tale sfinţenii”.

Deci, bătrînul, ducîndu-se în chilia lui, s-a închis trei zile şi a rugat cu căldură pe Dumnezeu să-i arate ce a fost Melchisedec. Descoperindu-se adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfîntul Chiril şi i-a zis: „Stăpîne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar sfîntul i-a zis: „Şi de unde ştii, părinte?” Bătrînul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toţi patriarhii, unul după altul, de la Adam pînă la Melchisedec. Pe toţi aceia i-am văzut trecînd pe dinaintea mea şi cînd a venit să treacă Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: „Iată, acesta este Melchisedec!” Deci, m-am încredinţat cu adevărat, stăpîne, că desăvîrşit este aşa”. Atunci, Sfîntul Chiril, mulţumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte mult că a izbăvit pe acel bătrîn din rătăcire şi l-a eliberat cu pace. Deci, bătrînul, ducîndu-se, a mărturisit tuturor că Melchisedec este om iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o înţelepciune ca aceasta şi cu astfel de meşteşug duhovnicesc al sfîntului, s-a povăţuit bătrînul cel prost la cunoştinţa adevărului.

Sfîntul Chiril, a trăit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărţi folositoare de suflet şi credincioase, dintre care cele mai alese sînt: Comorile şi Explicările la Sfînta Scriptură cea Veche şi curăţind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuieşte adevărata lui pomenire. Căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfîrşitului său, ci pomenirea mergerii lui din Alexandria la Efes. Această mergere a lui s-a judecat vrednică de praznic; căci a stat pricină de multe bunătăţi pentru Biserica lui Hristos, fiindcă prin ea s-a adunat Sfîntul Sobor al treilea a toată lumea, eresul cel hulitor al lui Nestorie s-a izgonit şi dreapta credinţă s-a propovăduit lumii. Astfel, Sfîntul Chiril nevoindu-se cu buna nevoinţă credinţa cea dreaptă întărind-o la sinod, împăcînd lumea şi liniştind-o de tulburări, curăţind turma sa de eresuri şi viaţa sa împodobind-o cu fapte mari şi bune, s-a dus să-şi ia cununa pregătită lui de puitorul de nevoinţe Hristos, precum şi plată pentru osteneală.

Lîngă el, la moartea Sfîntului Chiril, a stat chiar Doamna şi Stăpîna Născătoare de Dumnezeu şi a cercetat pe robul său cu sîrguinţă; căci el, în viaţa sa, a slujit ei cu credinţă şi mult s-a nevoit fericitul pentru cinstea ei. El acum se află în ceruri şi se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proo-rocii şi cu apostolii, cu ierarhii şi cu toţi sfinţii cei din veac. Dar mai ales cu cel desăvîrşit şi iubit prieten, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, stă fără mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru şi înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat şi a pătimit rău. Şi neîncetat roagă pe Preasfînta şi cea deofiinţă Treime pentru toţi creştinii, ca să dobîndească şi ei împărăţia cerurilor. Pe care, facă Dumnezeu ca să o dobîndim şi noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ἡ μνήμη τοῦ Ἁγίου Κυρίλλου, Ἀρχιεπισκόπου Ἀλεξανδρείας, τιμᾶται ἀπὸ τὴν Ἐκκλησία στὶς 18 Ἰανουαρίου, ὅπου καὶ ὁ Βίος του. Στὸν Κώδικα 227 Πετρουπόλεως κατὰ τὴν 9^η Ἰουνίου σημειώνεται ἡ «μνήμη ἀνακομιδῆς τοῦ Ἁγίου Κυρίλλου». Κατὰ τὴν ἡμέρα αὐτὴ τῆς μνήμης τοῦ Ἁγίου ἀναφέρονται τὰ ἀκόλουθα δίστιχα:

«Κύριλλον ὑμνῶ τοῦ Κυρίου μου φίλον

καὶ Κυρίας πρόμαχον Ἀειπαρθένου».

 

«Θανὼν Κύριλλος τῆς Ἀλεξάνδρου Πάπας
πρὸς Κύριον μετῆλθε πάντων Κυρίων».

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.

Ὡς κῦρος οὐράνιον, θεολογία ἡ σή, βραβεύει ἐν Πνεύματι, τῇ Ἐκκλησίᾳ Χριστοῦ, τὴν χάριν τὴν ἔνθεον· σὺ γὰρ καθυπογράψας τῆς Τριάδος τὴν δόξαν, μύστης τῆς Θεοτόκου, καὶ ὑπέρμαχος ὤφθης, παρ’ ἧς λαμπρῶς δεδόξασαι, Ἱεράρχα Κύριλλε.

Ἕτερον Ἀπολυτίκιον. Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Τῇ σοφίᾳ τῇ θείᾳ καλλωπιζόμενος, τῆς Συνόδου τῆς τρίτης ἐδείχθης ἔξαρχος, καὶ καθεῖλες τὸν δεινὸν Πάτερ Νεστόριον, καὶ Θεοτόκον τὴν Ἁγνήν, ἀνεκήρυξας λαμπρῶς, ὦ Κύριλλε Ἱεράρχα, Ἀλεξανδρέων ἡ δόξα, τῆς Ἐκκλησίας ὁ διδάσκαλος.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ὁ ὑψωθεὶς ἐν τῷ Σταυρῷ.

Τὰς τῶν αἱρέσεων πλοκὰς διαρρήξας, ἐν τῇ δυνάμει τοῦ Χριστοῦ θείοις λόγοις, τὴν Ἐκκλησίαν Κύριλλε ἐπλούτισας, πάντα τὰ ζιζάνια, Νεστορίου ἐκκόψας· ὅθεν καὶ παρίστασαι, σὺν Ἀγγέλων χορείαις, Χριστῷ πρεσβεύων μάκαρ ἐκτενῶς, πᾶσι πταισμάτων, δωρήσασθαι ἄφεσιν.

Ἕτερον Κοντάκιον. Ἦχος πλ. β’. Τὴν ὑπὲρ ἡμῶν.
Ἄβυσσον ἡμῖν, δογμάτων θεολογίας, ἔβλυσας σαφῶς, ἐκ τῶν πηγῶν τοῦ Σωτῆρος, τὰς αἱρέσεις κατακλύζουσαν μακάριε, καὶ τὸ ποίμνιον ἀλώβητον, τρικυμίαις διασώζουσαν· τῶν περάτων καὶ γὰρ Ὅσιε, ὑπάρχεις καθηγητής, ὡς τὰ θεῖα σοφῶν.

Μεγαλυνάριον.
Ρήτωρ εὐσεβείας ἀναδειχθείς, δογμάτων τὸν λόγον, θεηγόρως διατρανοῖς, καὶ τὴν τοῦ Σωτῆρος, πανάφθορον Μητέρα, κηρύττεις Θεοτόκον, πάνσοφε Κύριλλε.

Saint Cyril, Archbishop of Alexandria, a distinguished champion of Orthodoxy and a great teacher of the Church, came from an illustrious and pious Christian family. He studied the secular sciences, including philosophy, but most of all he strove to acquire knowledge of the Holy Scriptures and the truths of the Christian Faith. In his youth Cyril entered the monastery of Macarius in the Nitreia hills, where he stayed for six years. Theophilus (385-412), the Patriarch of Alexandria, ordained him as a deacon, numbered him among the clergy and entrusted him to preach.

Upon the death of Patriarch Theophilus, Cyril was unanimously chosen to the patriarchal throne of the Alexandrian Church. He led the struggle against the spread of the Novatian heresy in Alexandria, which taught that any Christian who had fallen away from the Church during a time of persecution, could not be received back into it.

Cyril, seeing the futility of admonishing the heretics, sought their expulsion from Alexandria. The Jews appeared a greater danger for the Church, repeatedly causing riots, accompanied by the brutal killing of Christians. The saint long contended with them. In order to wipe out the remnants of paganism, the saint cast out devils from an ancient pagan temple and built a church on the spot, and the relics of the Holy Unmercenaries Cyrus and John were transferred into it. A more difficult struggle awaited the saint with the emergence of the Nestorian heresy.

Nestorius, a presbyter of the Antiochian Church, was chosen in 428 to the see of Constantinople and there he was able to spread his heretical teaching against the dogma about the uncommingled union of two natures in the Person of the Lord Jesus Christ. Nestorius called the Mother of God not the Theotokos, but rather Christotokos or „Birth-giver of Christ,” implying that she gave birth not to God, but only to the man Christ. The holy Patriarch Cyril repeatedly wrote to Nestorius and pointed out his error, but Nestorius continued to persevere in it. Then the saint sent out epistles against Nestorianism to the clergy of Constantinople and to the holy emperor Theodosius the Younger (408-450), denuncing the heresy. Cyril wrote also to other Churches, to Pope Celestine and to the other Patriarchs, and even to monks of several monasteries, warning ofthe emergence of a dangerous heresy.

Nestorius started an open persecution against the Orthodox. In his presence one of his partisans, Bishop Dorotheus, pronounced an anathema against anyone who would call the Most Holy Virgin Mary the Theotokos.

Nestorius hated Cyril and brought out against him every kind of slander and fabrication, calling him a heretic. The saint continued to defend Orthodoxy with all his powers. The situation became so aggravated, that it became necessary to call an Ecumenical Council, which convened in the city of Ephesus in the year 431. At the Council 200 bishops arrived from all the Christian Churches. Nestorius, awaiting the arrival of Bishop John of Antioch and other Syrian bishops, did not agree to the opening of the Council. But the Fathers of the Council began the sessions with Cyril presiding. Having examined the teaching of Nestorius, the Council condemned him as a heretic. Nestorius did not submit to the Council, and Bishop John opened a „robber council”, which decreed Cyril a heretic. The unrest increased. By order of the emperor, Patriarch Cyril of Alexandria and Archbishop Memnon of Ephesus were locked in prison, and Nestorius was deposed.

Soon Sts Cyril and Memnon were freed, and the sessions of the Council continued. Nestorius, not submitting himself to the determinations of the Council, was deprived of priestly rank. By order of the emperor he was sent to the faraway place Sasim in the Libyan wilderness, where he died in grievous torments. His tongue, having blasphemed the Mother of God, was overtaken by punishment — in it there developed worms. Even Bishop John of Antioch and the remaining Syrian bishops signed the decrees of the Council of Ephesus.

Cyril guided the Alexandrian Church for 32 years, and towards the end of his life the flock was cleansed of heretics. Gently and cautiously Cyril approached anyone, who by their own simpleness and lack of knowledge, fell into false wisdom. There was a certain Elder, an ascetic of profound life, who incorrectly considered the Old Testament Priest Melchizedek to be the Son of God. Cyril prayed for the Lord to reveal to the Elder the correct way to view the righteous one. After three days the Elder came to Cyril and said that the Lord had revealed to him that Melchizedek was a mere man.

Cyril learned to overcome his prejudice against the memory of the great John Chrysostom (November 13). Theophilus, the Patriarch of Alexandria, and uncle of Cyril, was an antagonist of John, and presided in a council in judgment of him. Cyril thus found himself in a circle antagonistic to John Chrysostom, and involuntarily acquired a prejudice against him. Isidore of Pelusium (February 4) repeatedly wrote to Cyril and urged him to include the name of the great Father of the Church into the diptychs of the saints, but Cyril would not agree.

Once in a dream he saw a wondrous temple, in which the Mother of God was surrounded by a host of angels and saints, in whose number was John Chrysostom. When Cyril wanted to approach the All-Holy Lady and venerate her, John Chrysostom would not let him. The Theotokos asked John to forgive Cyril for having sinned against him through ignorance. Seeing that John hesitated, the Mother of God said, „Forgive him for my sake, since he has labored much for my honor, and has glorified me among the people calling me Theotokos.” John answered, „By your intercession, Lady, I do forgive him,” and then he embraced Cyril with love.

Cyril repented that he had maintained anger against the great saint of God. Having convened all the Egyptian bishops, he celebrated a solemn feast in honor of John Chrysostom.

Cyril died in the year 444, leaving behind many works. In particular, the following ought to be mentioned: commentaries On the Gospel of Luke, On the Gospel of John, On the Epistles of the Apostle Paul to the Corinthians and to the Hebrews; also an Apologia in Defense of Christianity against the Emperor Julian the Apostate (361-363). Of vast significance are his Five Books against Nestorius; a work on the Most Holy Trinity under the title Thesaurus, written against Arius and Eunomios. Also two dogmatic compositions on the Most Holy Trinity, distinguished by a precise exposition of the Orthodox teaching on the Procession of the Holy Spirit. Cyril wrote Against Anthropomorphism for several Egyptians, who through ignorance depicted God in human form. Among Cyril’s works are also the Discussions, among which is the moving and edifying Discourse on the Exodus of the Soul, inserted in the Slavonic „Following Psalter”.

Today we commemorate the repose of this great Father of the Church. He is also remembered on January 18, the date of his flight from Alexandria.