TROPARUL ŞI VIAŢA SFINŢILOR 40 DE MUCENICI
9 martie
Οι Άγιοι Τεσσαράκοντα μεγάλοι μάρτυρες. Στρατιώτες στο ίδιο τάγμα επί Λικινίου. Επειδή δεν θυσίαζαν στα είδωλα βασανίσθηκαν, καταδικάστηκαν να διανυκτερεύσουν στην παγωμένη λίμνη και μετά τους έκαψαν (320).
În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.
Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.
De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.
După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.
Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.
Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.
***
40 Holy Martyrs of Sebaste In the year 313 St Constantine the Great issued an edict granting Christians religious freedom, and officially recognizing Christianity as equal with paganism under the law. But his co-ruler Licinius was a pagan, and he decided to stamp out Christianity in his part of the Empire. As Licinius prepared his army to fight Constantine, he decided to remove Christians from his army, fearing mutiny.
One of the military commanders of that time in the Armenian city of Sebaste was Agricola, a zealous champion of idolatry. Under his command was a company of forty Cappadocians, brave soldiers who had distinguished themselves in many battles. When these Christian soldiers refused to offer sacrifice to the pagan gods, Agricola locked them up in prison. The soldiers occupied themselves with prayer and psalmody, and during the night they heard a voice saying, „Persevere until the end, then you shall be saved.”
On the following morning, the soldiers were again taken to Agricola. This time the pagan tried flattery. He began to praise their valor, their youth and strength, and once more he urged them to renounce Christ and thereby win themselves the respect and favor of their emperor.
Seven days later, the renowned judge Licius arrived at Sebaste and put the soldiers on trial. The saints steadfastly answered, „Take not only our military insignia, but also our lives, since nothing is more precious to us than Christ God.” Licius then ordered his servants to stone the holy martyrs. But the stones missed the saints and returned to strike those who had thrown them. One stone thrown by Licius hit Agricola in the face, smashing his teeth. The torturers realized that the saints were guarded by some invisible power. In prison, the soldiers spent the night in prayer and again they heard the voice of the Lord comforting them: „He who believes in me, though he die, yet shall he live (John 11:25). Be brave and fear not, for you shall obtain imperishable crowns.”
On the following day the judge repeated the interrogation in front of the torturer, but the soldiers remained unyielding.
It was winter, and there was a severe frost. They lined up the holy soldiers, threw them into a lake near the city, and set a guard to prevent them from coming out of the water. In order to break the will of the martyrs, a warm bath-house was set up on the shore. During the first hour of the night, when the cold had become unbearable, one of the soldiers made a dash for the bath-house, but no sooner had he stepped over the threshold, than he fell down dead.
During the third hour of the night, the Lord sent consolation to the martyrs. Suddenly there was light, the ice melted away, and the water in the lake became warm. All the guards were asleep, except for Aglaius, who was keeping watch. Looking at the lake he saw that a radiant crown had appeared over the head of each martyr. Aglaius counted thirty-nine crowns and realized that the soldier who fled had lost his crown.
Aggias then woke up the other guards, took off his uniform and said to them, „I too am a Christian,” and he joined the martyrs. Standing in the water he prayed, „Lord God, I believe in You, in Whom these soldiers believe. Add me to their number, and make me worthy to suffer with Your servants.” Then a fortieth crown appeared over his head.
In the morning, the torturers saw with surprise that the martyrs were still alive, and their guard Aggias was glorifying Christ together with them. They led the soldiers out of the water and broke their legs. During this horrible execution the mother of the youngest of the soldiers, Meliton, pleaded with her son not to persevere until death.
They put the bodies of the martyrs on a cart and committed them to fire. Young Meliton was still breathing, and they left him to lay on the ground. His mother then picked up her son, and on her own shoulders she carried him behind the cart. When Meliton drew his last breath, his mother put him on the cart with the bodies of his fellow sufferers. The bodies of the saints were tossed in the fire, and their charred bones were thrown into the water, so that Christians would not gather them up.
Three days later the martyrs appeared in a dream to St Peter, Bishop of Sebaste, and commanded him to bury their remains. The bishop together with several clergy gathered up the relics of the glorious martyrs by night and buried them with honor.
There is a pious custom of baking „skylarks” (pastries shaped like skylarks) on this day, because people believed that birds sing at this time to announce the arrival of spring. Forty „skylarks” are prepared in honor of the Forty Martyrs.
Troparion – Tone 1
Together let us honor the holy company united by faith,
Those noble warriors of the Master of all.
They were divinely enlisted for Christ,
And passed through fire and water.
Then they entered into refreshment praying for those who cry:
Glory to him who has strengthened you!
Glory to him who has crowned you!
Glory to him who has made you wonderful, O holy Forty Martyrs!
Kontakion – Tone 6
You abandoned all earthly armies,
cleaving to the heavenly Master, O Forty Martyrs of the Lord.
Having passed through fire and water, O Blessed Ones,
you have fittingly received heavenly glory and many crowns.
***
Ἀπολυτίκιον
Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.
Θείω Πνεύματι, συγκροτηθέντες, δῆμος ὤφθητε, τροπαιοφόρος, Ἀθλοφόροι Χριστοῦ Τεσσαράκοντα, διὰ πυρὸς γὰρ καὶ ὕδατος ἔνδοξοι, δοκιμασθέντες λαμπρῶς ἐδοξάσθητε. Ἀλλ’ αἰτήσασθε, Τριάδα τὴν ὑπερούσιον, δωρήσασθαι ἠμὶν τὸ μέγα ἔλεος.