ACASĂ?

ACASĂ?

1. Înălţarea Sfintei Cruci, Mânăstirea X., Bucureşti. Cu copilul în braţe, la rând, la împărtăşit. Liturghie frumoasă, strană nelălăită. Înaintea mea, un singur monah, destul de în vârstă şi care se va dovedi a nu fi de-al casei, aştepta să se împărtăşească.
Într-un sfârşit, chemarea “Cu frică de Dumnezeu, etc.”. În pragul uşilor împărăteşti, cu potirul în mână, însuşi stareţul.
Monahul cel bătrân a rezistat destul de bine, fără să-i sară ţandăra, întrebărilor inchizitoriale de genul “V-aţi spovedit ?”, “Aveţi duhovnic ?”, “Pe cine ?”, “De unde sunteţi ?”, adăugându-i stareţului că este monah de atâţia cutare ani. În momentul în care i s-a pus, însă, în vedere, că e ultima oară când se întâmplă aşa ceva şi că, altădată, “să vă împărtăşiţi acolo unde v-aţi spovedit !”, bătrânul s-a revoltat, zicându-i că o să facă reclamaţie la Patriarhie. Răspunsul stareţului, implacabil, a fost că “aceasta este dispoziţia de la Patriarh”.
În momentul respectiv am avut un fel de eliberare mentală de toate raţionamentele şi gândurile parazite, cu excepţia unuia singur, o întârziată revelaţie a evidenţei: “Cât de fraier a putut să fie Ţuţea când l-a considerat pe Caragiale străin de fiinţa poporului român”. În plus, multă, multă bucurie: copilul e încă mic şi nu pricepe tot ce se vorbeşte în jurul lui.

2. Cu acelaşi copil în braţe, la Schitul de maici Y. Trecut de 11 jumate, duminică, strană lălăită, mulţi turişti. Înaintea mea, la împărtăşit, nici o monahie, nici măcar una venetică.
“Pss, pss ! A mâncat copilul ?” aud de la o maică din strană. Realizez ethosul, îmi zic “Auăleu, unde-am nimeriiit” şi-i răspund “Bineînţeles”, continuând să aştept. Hop, mai întâi predica: la intervale aproape regulate, sintagmele “ortodocşi de 2000 de ani” şi, ironic, “dreaptă socoteală”, par să-i deturneze tema iniţială.
Într-un sfârşit, chemarea “Cu frică de Dumnezeu, etc.”.
Din strană, miliţia euharistică anunţă peste umărul meu: “Părinte, copilul a mâncat !”. Confirm şi sunt refuzat politicos, insist spunând că are 2 ani ‘jumate. Nici o şansă; copilul scânceşte “Vleau să mă împăltăsesc”. Mi se rupe inima şi îl amăgesc cu anafură: “Uite, pâinică !”. Îndepărtându-mă, oroarea ororilor, aud preotul anunţând înapoia mea că, “pentru cei care nu se împărtăşesc, anafura ţine loc de Împărtăşanie”. Văd roşu înaintea ochilor, îmi aduc aminte că în predică a încercat să explice etimologic cuvântul parabolă apeland la originalul zis “bizantin” παραβολή şi că-mi ţiuiseră urechile, aşa că nu am vreo speranţă să priceapă analogia δώρο – αντίδωρο, Χριστός – αντίχριστος, şi realizez că singurul lucru bun care poate fi săvârşit în această conjunctură este acela de a-mi scutura praful de pe sandale.

_____________

Acestea fiind zise, mă declar solidar întru oripilare cu mitropolitul (grec, btw) care, ajungând prin secolul al XVIII-lea în Ţara Românească, constata că, “de Paşti, poporul nu se împărtăşeşte, ci mănâncă nişte pâine şi vin cărora le zice paşti”, sunt lipsit de vreun sentiment de mirare şi am tendinţa stockholmiană de-a înţelege motivaţia unor confraţi fanarioţi întru credinţă de a ne trata ca pe nişte untermenschen, iar rezultatele muncii ucenicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu îmi par să fi fost la fel de vane precum cele ale televiziunii Trinitas.

Întrebări: Dacă suntem “creştini de 2000 de ani” de ce nu avem nici clin, nici în mânecă cu Pentarhia, cu excepţia titlului pompos şi superfluu de “locţiitor al tronului Cezareei Capadociei”, aflat de peste 1000 de ani sub turci? Dacă am fost cei mai mari donatori aghioriţi, de ce n-avem mânăstire în Sfântul Munte ?
Răspuns corect din o mie de variante greşite: Pentru că aşa este firesc, la fel de firesc ca Steaua domnului Becali să nu fie în Liga Campionilor şi ca 60% dintre absolvenţii de liceu să nu ia bacalaureatul. Aceasta este liga pe care o vrem şi pe care ne-am construit-o, ăsta este nivelul nostru autoimpus: de provincie, de metoc şi de ce nu, de mitocani care cer ca educaţia (în cazul nostru, creştinească) să le fie recunoscută în funcţie de cota donaţiilor bunicilor şi străbunicilor. Ori, nu, educaţia şi simţul cel bun nu sunt direct proporţionale nici cu dimensiunea contului bancar, nici cu valoarea acatistului (ce bine că a existat văduva care a aruncat cei 2 bănuţi !). În loc să dea tot ceea ce are pentru a dobândi ţarina unde e ascunsă piatra de mare preţ, poporul român se prezintă precum în bancul deocheat care se încheie cu “şi cu banii luaţi”. Qui bono ? Catedrala Mântuirii neamului, prin ce ?

_____________

Îmi veţi zice că acestea sunt excepţii de la regulă şi că realitatea este alta, că lucrurile merg spre bine, că în România există preoţi, parohii, monahi şi mânăstiri de calitate etc. Vă voi dovedi că greşiţi: în acest moment citiţi un blog-nişă, cu un public-ţintă extrem de redus. Sunteţi atât de puţini încât nu contaţi pentru mai-nimeni. Firescul a devenit un lucrur rar, iar dacă viaţa voastră creştinească se desfăşoară într-un cadru pozitiv, daţi slavă lui Dumnezeu: trăiţi într-un bubble, trăiţi excepţia; Dumnezeu vă păzeşte şi v-a închinoviat într-o normalitate eclesială pe care o percepeţi universală, dar care, de fapt, nu depăşeşte spaţiul vostru personal. Iar în afara acestei libertăţi strict personale, doar angoasa şi mirosul greu de instituţie a statului.

Sursa:http://presaortodoxa.wordpress.com

Un comentariu la „ACASĂ?

  1. Claudiu

    Fara comentariu! Mai ales ,,oroarea ororilor” si militia euharistica sau cainii de paza ai Sfintei Impartasanii lasa mult de gandit despre ei. Domnul sa ii ierte si pe ei,dar sa se pocaiasca mai intai,si pe noi pt ca poate ii judecam prea aspru,in loc de a-i provoca printr-o critica pozitiva. De acord cu tot ce s-a scris mai sus,insa cer atentie semnatarului la duhul in care o face. Stiu ca astfel de lucruri ne revolta si bine facem ca ne revoltam,insa sa avem grija sa cautam pacea si unitatea de la Dumnezeu. Toate cele bune de la Domnul!

Comentariile sunt închise.