Arhim. Ioil  Konstantaros, Predicator  al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis,

Pogoniani  şi Koniţa:

Cuvânt la  Duminica a XII – a după Rusalii

***

Există  oameni care susţin că doar unele filozofii sociale şi mişcări politice  au putut vorbi şi continuă să poată vorbi despre modul în care  bogăţia schimbă structura socială şi degradează personalitatea  omului. Desigur, dacă cineva are posibilitatea şi are curajul să privească  dincolo de suprafaţa lucrurilor şi să distingă sensurile din frazele  declaraţiilor pompoase, se va încredinţa că mulţi oameni vociferează  nu atât din raţiuni de dreptate socială, ci pentru că ei înşişi  nu se află în vârful piramidei şi sunt departe de cercul oamenilor  bogaţi – al plutocraţiei.

Poate  că unii se mai află la nivelul cercurilor care critică, dar  pentru „consum” şi „politică populistă”, „alintă urechile”  suporterilor lor…

Câţi  însă au îndrăzneala să declare lămurit că cea  mai mare afurisire împotriva bogăţiei o conţine Sfânta Evanghelie, indiferent dacă şi această pericopă evanghelică a tânărului bogat,  pe care am auzit-o în această duminică în bisericile noastre, unii  o vor aşeza în conştiinţele lor printre „cuvintele uitate” ale  lui Iisus. Este foarte grăitor faptul că tânărul din parabolă,  bun printre altele, păzeşte toate poruncile şi într-adevăr manifestă  o dorinţă pentru o viaţă mai înaltă. De aceea şi Iisus îi prezintă  înaintea sa drumul care duce la desăvârşire: „A zis lui Iisus:  Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi împarte  săracilor şi vei avea comoară în cer şi apoi vino de urmează Mie” (Matei 19, 21).

Însă dumnezeiescul Învăţător prin acest cuvânt al Său a atins rana  deschisă şi puroindă a tânărului bogat. Şi care era această rană? Aceeaşi rană – duhovnicească, morală, socială – care de-a lungul  veacurilor, îi chinuieşte pe toţi bogaţii şi nebogaţii care şi-au  lipit „sufletul şi trupul” de demonul-mamona. Acest gunoi al diavolului,  care – atunci când vine momentul critic în care „intră în joc”  veşnicia şi însăşi mântuirea – se leapădă de Hristos şi îmbrăţişează  aurul.

Într-adevăr,  fraţii mei, nu poate exista o mai mare degradare sufletească decât  aceasta, de vreme ce toţi aceia care sunt încă prizonieri ai „patimilor  de necinste”, căzând în plăcerile ruşinoase ale trupului, în  cele din urmă, îşi oferă „iubirea” lor unei persoane. Dimpotrivă,  aici, în iubirea faţă de ban, iubirea şi întreaga existenţă sunt  sacrificate metalului neînsufleţit şi materiei neînsufleţite. Poate  va spune cineva care nu a pătruns mai adânc în dimensiunea dramatică  a temei că cele pe care le susţinem sunt lucruri exagerate. Şi totuşi,  însuşi Domnul nostru, când sărmanul tânăr „a plecat întristat”,  a proclamat, ca să auzim noi toţi din orice loc şi din orice epocă:  „…Adevărat zic vouă că foarte greu va intra un bogat în Împărăţia  Cerurilor” (Matei 19, 23).

Acesta  este un adevăr care va trebui să ne trezească la realitate şi  să ne determine ca în cel mai scurt timp posibil să ne schimbăm  obiectivele, dacă acestea sunt materialiste sau chiar „înalte”,  dar care trec prin „dulceaţa” îmbogăţirii. Desigur pericopa  noastră evanghelică nu se opreşte aici, ci continuă cu cuvântul  viu al Domnului, prin care se şi dezleagă dilema ucenicilor care întreabă:  „…Cine deci poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25). Adică:  la auzirea cuvântului lui Hristos că este mai uşor să treacă camila  prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăţia lui  Dumnezeu, ucenicii Săi au încercat o foarte mare mirare şi au întrebat:  „Cine poate atunci să se mântuiască?”.

Şi  Domnul la această nedumerire a lor le răspunde după ce i-a privit  foarte pătrunzător: „La oameni aceasta este cu neputinţă, dar  la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26). Adică: acest  lucru este imposibil pentru oameni, dar pentru Dumnezeu toate sunt posibile.

Să  nu se răstălmăcească, iubiţii mei, de către noi cei obtuzi şi  ataşaţi de materie acest cuvânt revelator al Domnului nostru. Nu  există vreo raţiune care să scuze adorarea bogăţiei şi deci că  s-ar putea ca un bogat pervers să nădăjduiască că se va mântui  „în chip magic”. Niciodată aceasta. Ce vrea însă să spună  acest cuvânt paradoxal? Că în timp ce este imposibil omeneşte ca  bogatul să se despartă de adorarea faţă de ban, dacă însă arată  o dispoziţie bună şi Îl roagă pe Dumnezeu, însuşi Dumnezeu care  poate toate îi va dărui harul şi binecuvântarea Sa, ca să biruiască  această înfricoşătoare patimă a maniei bogăţiei care îl asfixiază.

Îl  va însoţi harul lui Dumnezeu pentru ca iubirea lui care este aservită  „aurului magnet” al diavolului, să se elibereze şi prin milostenia  faţă de fraţii săraci, să se înalţe acum la însuşi Dumnezeu.  Mai simplu: Bogatul se mântuieşte prin har şi prin pocăinţă atunci  când încetează să fie bogat (după interpretarea teologică şi  tot atât de realistă a Sfântului Vasile cel Mare, arătătorul de  cele cereşti).

Dacă  cineva are un punct de vedere diferit şi nutreşte în el însuşi  o „teologie” diferită, crezând că fiind împovărat  cu greutatea bogăţiei va trece prin „poarta cea strâmtă”, singurul  lucru pe care-l izbuteşte este să se înşele pe el însuşi şi să  fie batjocorit de demonii mamonei. Însă atenţie, fraţii mei, nu  există o linie de demarcaţie între bogaţi şi săraci, săraci cărora  aparţinem cei mai mulţi (limitele sărăciei există doar pentru guverne  şi politicieni). Mentalitatea sărmanului tânăr bogat, care în cele  din urmă s-a lepădat de Hristos, poate să o aibă şi cel mai sărac  care este alipit şi aservit de  mica lui pungă. Aşadar, să stăm  bine! Amin”.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” ; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/)