CĂSĂTORIE SAU CĂLUGĂRIE?

Căsătorie sau călugărie?

 

 

Mulți dintre tineri nu știu cum să-și descopere chemarea lor din această viață. Să se dedice vieții monahale sau să aleagă drumul vieții de familie. Unii au sentimentul că monahismul este o alegere superioară căsniciei și aceasta din urmă reprezintă o starea inferioară lui.

 

Alții cred că orice persoană care la vârsta tinereții alege să devină călugăr este un laș care vrea să evite responsabilitățile de cetățean.

Episcopul Hieroteos Vlachos ne propune o mai bună și clară înțelegere a esenței purtată atât de căsătorie cât și de viața monahală, bazată pe învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii. „Atât căsătoria cât și monahismul sunt căi simbolice puternice în demersul nostru spre țelul final al dragostei. Celibatul și căsătoria nu sunt în contrast, ci amândouă sunt direcționate către dragostea lui Dumnezeu.”

Spiritualitatea ortodoxă este accesibilă tuturor oamenilor și răspunsul la chemarea sa nu este asociat în mod special cu un grup de oameni. Toți cei care s-au botezat în numele Sfintei Treimi sunt obligați să asculte de poruncile lui Hristos. Calea către îndumnezeire nu face nici o excepție, cale care este „călătoria” de la chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu El. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

Monahismul, încercare de conserva substanța vieții spirituale

Substanța și ținta spiritualității ortodoxe din ideile următoare sunt delimitate de Cuvântul lui Hristos și de învățăturile Apostolilor.

Apostolul Pavel referindu-se la feciorie și căsătorie spune: „Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (1 Cor. 7, 32-33). Cu toate acestea spune: „Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea” (1 Cor. 7, 29).  Astfel oamenii căsătoriți trăiesc și ei în ascetism și experimentează viața spirituală.

Mai adesea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că epistolele Apostolului Pavel, trimise diferitelor comunități, au fost adresate către creștini care erau căsătoriți și aveau familii. Și în aceste epistole Sfântul Pavel vorbește despre curățirea inimii, luminarea sufletului, dobândirea rugăciunii minții și a celei neîncetate a inimii, filiația harului și a vieții în Duhul Sfânt. Aceste epistole dezvăluie că creștinii din timpul Bisericii apostolice au trăit la fel cum trăiesc astăzi monahii în mănăstiri. Când persecuțiile au încetat, și creștinismul a devenit religie oficială în stat, secularizarea și-a făcut intrarea în biserică și modul de a trăi prin ascetism a dispărut din orașe. Acum s-a dezvoltat monahismul ca o încercare de conserva substanța vieții spirituale. De aceea Sfinții Părinți subliniază faptul că monahismul este continuarea perioadei apostolice și a vieții trăite la începutul Bisericii; și că monahii sunt cei care trăiesc viața Evangheliei, care simt pocăința până la ultimul nivel și care respectă poruncile lui Hristos fără încetare. Fiecare călugăr ortodox care trăiește în această atmosferă este un Apostol al lui Hristos, un Mucenic și un Profet. Monahismul este viața apostolică, profetică și mucenicească.

Monahul începe viața sa în pocăință profundă, cu lacrimi de durere și curățindu-și inima. În Evanghelii și în epistolele Sfântului Pavel se găsesc toate elementele care alcătuiesc tradiția monahală veritabilă, ca cea mărturisită și de Sfinții Părinți.

Aceleași elemente sunt evidențiate și în slujba tunderii în monahism. Ea arată că în timpul noviciatului, fratele trece prin starea de catehumen, trăind în adâncă pocăință și lucrând la curățirea inimii.

Aceasta este „prima dragoste” despre care vorbește Sfântul Evanghelist Ioan în cartea Apocalipsei. Când căința este îndeplinită se săvârșește tunderea, care se referă la „al doilea botez”.

Tunderea în monahism este numită ierurgie deoarece prin monah trece puterea curățitoare și purificatoare a lui Dumnezeu. Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog al doilea botez este botezul duhului, care este, luminarea minții și dobândirea rugăciunii noetice.  Iată ce i se spune călugărului când este tuns: „Ești curățit de păcate și devii fiu al luminii”, astfel, monahul trăiește curățirea inimii înainte de tundere și primește luminarea minții în timpul tunderii.

Monahismul este apostolic și evanghelic; îngroparea „omului cel vechi” este primul lucru săvârșit, apoi monahul devine „templu” al Duhului Sfânt.

Nu există privilegiați și neprivilegiați în tradiția ortodoxă

Creștinii căsătoriți sunt și ei chemați să trăiască Evanghelia și să respecte poruncile lui Hristos. Nimeni nu este exclus de la această responsabilitate. Fiecare trebuie să se pocăiască pentru păcatele sale, să depășească egoismul și să dobândească dragostea lui Dumnezeu și dragostea pentru aproapele.

Reiese că circumstanțele unei vieți de familie sunt diferite de cele din viața de mănăstire și că anumite ajustări sunt necesare. Și totuși, ceea ce este mănăstire pentru călugăr, este familia pentru persoana căsătorită. Familia este locul pentru viața ascetică din căsnicie. În această privință fiecare persoană este chemată să împlinească voia lui Dumnezeu.

„Doamne Dumnezeul nostru, Care, în purtarea Ta de grijă cea de mântuire, ai binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, Însuţi şi acum pe robii Tăi aceştia (N), pe care ai binevoit a‑i însoţi unul cu altul, păzeşte‑i în pace şi bună‑înţelegere. Arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să‑şi petreacă viaţa lor fără prihană. Şi‑i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale” (Slujba Cununiei).

Biserica a așezat toată învățătura despre căsătorie în rugăciunile de la Sfânta Taină a Cununiei. Mirii sunt binecuvântați să-și trăiască viața în dragoste și chibzuială, urmând poruncilor Domnului.

„Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu‑te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu” (Slujba Cununiei).

Faptul că persoane, bărbați și femei din Vechiul Testament, care au fost găsiți vrednici de a trăi descoperiri dumnezeiești, sunt menționate în aceste rugăciuni, demonstrează caracterul ascetic și mântuitor al căsătoriei. Sfinții Părinți învață că zămislirea, purtarea în pântece și nașterea sunt „hainele de piele” pe care Adam le-a purtat după căderea în păcat. Însă Dumnezeu a binecuvântat această cale. Căsătoria, așa cum o cunoaștem noi astăzi – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – este rezultatul căderii.

Sfântul Ioan Gură de Aur învață că poruncile Evangheliei trebuiesc respectate de toți, căsătoriți sau călugări.

Sfântul Vasile cel Mare spune că atât monahii cât și cei căsătoriți sunt chemați să urmeze poruncile Domnului.

Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre puritatea inimii, spune că și persoanele căsătorite pot lupta s-o obțină.

Existența multor sfinți căsătoriți atât în Vechiul cât și în Noul Testament, care au avut rugăciunea minții, arată că oamenii căsătoriți au capacitatea să trăiască spiritualitatea ortodoxă în toate manifestările sale.

Astfel, în cadrul spiritualității ortodoxe, creștinii nu sunt despărțiți în categorii de oameni căsătoriți și singuri, monahi sau mireni; ci sunt separați în cei ce au pe Duhul Sfânt și cei ce nu-l au. Toată lumea are posibilitatea de a urma poruncile lui Hristos și să trăiască spiritualitatea ortodoxă sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc. Nu există privilegiați și neprivilegiați în tradiția ortodoxă.

traducere şi adaptare: Lucian Filip
sursa: omhksea.org via doxologia.ro