Vineri, 13 martie 1992
Zi de primăvară, cam rece şi secetoasă. Iată cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la al treilea vol. jurnal în care mai însemnez câte ceva din viaţa de toate zilele. Sîntem în prima săptămînă a Marelui Post. Zilele acestea n-am plecat nicăieri, ci am stat pe lîngă biserică. Aici, la Catedrală, în Buzău, se obişnuieşte să se citească Canonul Mare de către ierarh însoţit de câte doi preoţi, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stînga. Ierarhul citeşte o pesnă şi apoi preoţii cîte una şi aşa pînă la sfîrşit. Irmoasele şi stihurile se cîntă la strană de cîntăreţi, elevi şi credincioşi într-un anumit fel. Condacul ,,Suflete al meu” se cîntă foarte frumos, duios. Se continuă cu Pavecerniţa mare şi la cîntarea ,,Cu noi este Dumnezeu” este o plăcere să le asculţi cum se cîntă de toţi cei de la strană. După Pavecerniţă în aceste zile se rosteşte un Cuvînt de către predicatorul rînduit. Iau parte f. mulţi credincioşi şi-i bine că vin.
Luni, 16 martie 1992
Ieri, Duminică am liturghisit la o parohie din Vrancea – Buda Corbiţe, o biserică de lemn, pictată, dar afectată de cutremur. Preot este A. Haliciu, care nu prea era cunoscut ca un preot de ispravă. În seminar a fost cam zurbagiu, a şi rămas repetent şi a mai minţit, că aşa îi este firea. M-am dus cu strîngere de inimă că n-o să găsesc prea bine. Spre bucuria mea a fost că l-am găsit destul de bine. Biserica, deşi este afectată, dar curăţenie peste tot. Avea Sfintele Taine, Sf. şi Marele Mir. Lipsea ilitonul. Cântăreţii ştiu tipic şi Sf. Liturghie a fost cîntată de toţi oamenii din partea stîngă (spre strană). I-am vizitat casa parohială, care-i bine amplasată, cu faţa la soare, are boltă de vie şi totul era bine. Am fost cu Păr. Prof. Ioan Popa, care îl ştia pe preot de cînd era la seminar şi s-a mirat de felul cum s-a prezentat. Bănuiesc că soţia are mare rol, că l-a putut oarecum echilibra. Are două fetiţe, de 10 şi 6 ani.
Luni, 23 martie 1992
În perioada de cînd am consemnat ultima dată am fost în Arhiepiscopia Sucevei ca invitat de Î.P.S. Pimen, ca să fiu de faţă la preluarea casei preoţeşti (Hotel) ce a fost luată abuziv de regimul trecut. Timpul de 15 ani, de cînd am plecat din Mănăstirea Putna, m-a îmbătrânit atît pe mine, cît şi pe cei de acolo, că nu ne-am mai cunoscut unii pe alţii (mă refer la o parte din personalul care deservea Hotelul, cînd eram la Putna). Iată ce face bătrîneţea, te schimbă, te schimonoseşte, de nu te mai recunoşti. Ce taină mai este şi aceasta! Din om zdravăn, voinic, te vezi un ribigit, un om căruia îi lipseşte vlaga, curajul de muncă. Îi rămîn amintirile şi experienţa în viaţă, pe care poţi s-o foloseşti, dacă eşti solicitat, iar dacă nu, asişti cu neputinţă la toate scenele din activitatea cotidiană şi te miri sau enervezi cînd vezi că lucrurile nu merg deloc bine. Rămîne singura mîngîiere cînd poţi să fii în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, prin cititul diferitelor cărţi religioase şi în special Sf. Scriptură şi prezenţa cît mai deasă la pravilă.
SURSA: JURNAL III
