27 septembrie 2024 10:01

Cruce. Imagine: Radio Credința

Crucea Domnului este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale creștinismului. Instrumentul de tortură, pe care a murit Fiul lui Dumnezeu, devine un stindard al biruinței. Suferința a devenit calea spre eliberare, iar agonia – o cale către bucuria nesfârșită.

Crucea este o ușă de trecere din lumea materială în tărâmul spiritual. Dar de ce această ușă este atât de diferită pentru fiecare om? Există vreun principiu de împărțire a dimensiunii și formei crucilor noastre? Nici marii sfinți nu au putut găsi un răspuns la această întrebare. Se pare, din exterior, că nu există niciun răspuns, niciun principiu – că totul are loc la întâmplare. Dar nu pot exista la Dumnezeu întâmplări și  coincidențe, căci totul este rânduit de buna Sa providență.

Cei care cunosc hagiografia Bisericii, bazându-se doar pe fraza din Psaltire: „Cumplită este moartea păcătoșilor”, subliniază acele exemple cât de înspăimântătoare u fost moartea ateilor și a hulitorilor. Ei spun că Dumnezeu le dăruiește o moarte pașnică și liniștită sfinților și celor drepți. Dar nu au suferit o moarte chinuitoare mulți dintre sfinții noștri? Sfânta Cuvioasa Sinclitichia din Alexandria a fost devorată de vie de viermi. Și ce morți chinuitoare au suportat Sfântul Nectarie din Eghina și Sfântul Paisie Aghioritul, precum și sute de mii de alți sfinți mai mult sau mai puțin cunoscuți. Chiar și acum, copii nevinovați mor în chinurile provocate de cancer, tuberculoză și alte boli. Și oare nu suferă și cei drepți, cei care au trăit o viață fără prihană, înainte de moarte?

Și nu există multe exemple când tiranii, sadicii și cei responsabili pentru moartea a milioane de oameni au murit pașnic, aproape fără durere? Stalin a suferit înainte de moarte? Câți călăi din lagărele NKVD-ului au murit pașnic acasă, în propriul pat?

Totuși, nu se poate pretinde că cei drepți sunt purificați pentru veșnicie prin suferință și că păcătoșii mor ușor pentru că sunt destinați chinurilor veșnice în iad este. Pentru că chiar și printre păcătoșii vădiți, sunt cei care mor în mare agonie. Francmasonul și patriarhul în esența sa satanist Meletie al Constantinopolului a murit de o moarte terifiantă: a îndurat șase zile de agonie. Există multe astfel de exemple. Deci, ce concluzie putem trage din toate acestea?

După cum am menționat deja, este imposibil să se stabilească o legătură directă între calitatea vieții duhovnicești și calitatea morții. Dacă noi, ca oameni, am înțelege principiul cum și din ce pricină crește crucea, am face tot ce ne stă în putere pentru a scăpa de orice cruce, chiar și de cea mai mică. Nimeni nu vrea să sufere, să fie bolnav sau să îndure chinuri. Este firesc ca omul să caute bucuria și fericirea.

În plus, este important să înțelegem nu doare „de ce”, dar și „cu ce scop” ne este dată crucea. Când Sfântul Mucenic Anatolii Jurakovski era deținut în lagărele de muncă staliniste, a primit o scrisoare de la fiica Natalia Opațka. Natalia era o femeie cu o viață sfântă, cu o credință impecabilă și cu cele mai înalte calități morale. În toamna anului 1936, ea s-a îmbolnăvit grav și apoi a avut o moarte lungă și dureroasă până la sfârșitul anului. Moartea acestei femei drepte a tulburat-o profund și a șocat-o pe fiica sa Vera, care a scris despre aceasta într-o scrisoare adresată părintelui Anatolie. Răspunsul lui a fost următorul:

„Spui că a fi martor la o astfel de suferință poate duce la pierderea credinței. Cred că niciodată nu ai privit îndeaproape Răstignirea și nici nu ai experimentat taina ei adâncă în inima ta. Suferința celui nevinovat, suferința morții înspăimântătoare, crucea acceptată în față Eternității – aceasta este însăși temelia viziunii noastre asupra lumii, a credinței noastre… Ideea că suferința este întotdeauna o pedeapsă pentru păcatele personale nu este una creștină… Este supusă unei critici devastatoare chiar și în Cartea lui Iov. Dar pentru credința voastră, suferința este o transformare a lumii în întregime, o participare la planurile Divine creatoare. Judecăm întotdeauna după aparențe… Nu vedem acele straturi profunde ale existenței, unde au loc evenimentele și transformările adevărate”.

Când Preacuviosul Iosif Isihastul îndura chinuri grele care păreau de nesuportat, I s-a arătat Hristos, răstignit pe cruce, și l-a întrebat: „Eu rabd toate acestea pentru tine, dar ce poți îndura tu pentru Mine?”.

Comunitatea părintelui Anatolii Jurakovski a fost formată în principal din tineri. El însuși a fost un om extraordinar de talentat și înzestrat cu geniu.

Dar în cei mai grei ani pentru această comunitate, sub îngrijirea părintelui Anatolie, a murit roaba lui Dumnezeu, Alexandra, o fată de douăzeci de ani. Ea dorea să-și dedice întreaga viață lui Dumnezeu, umplând-o cu sensul veșniciei. Ea a murit din cauza infectării sângelui cauzată de osteomielită. Apoi, un băiat de șaptesprezece ani, Vasile, a murit de febră tifoidă. În stare de inconștiență, a recitat continuu Rugăciunea lui Iisus. Și înainte de aceasta, Vladimir, care avea cincisprezece ani, a murit de tuberculoză. A murit foarte dureros, într-un chin mare. Părintele Anatolie a vorbit despre el ca despre un tânăr a cărui inimă ardea de dragoste arzătoare pentru Hristos, cu o convingere neclintită în adevărul Evangheliei. Vladimir s-a remarcat printre ceilalți prin dorința constantă de acțiune și fapte mari. Aceștia au fost cei mai buni oameni din comunitatea lui și au murit pe neașteptate, aproape simultan.

Prietenul meu apropiat, părintele Serghii Beilinov, a murit în 1999, la vârsta de treizeci și nouă de ani. Era cu opt ani mai mare decât mine. Acum am cincizeci și șase de ani și în toată viața mea nu am întâlnit niciodată o persoană care să se asemene cu părintele Sergii în frumusețea spirituală și talentele sale. Sunt sigur că dacă părintele Serghii ar fi fost încă în viață și astăzi, ar fi ajuns un mare stareț. Dar a murit chiar la începutul ascensiunii sale duhovnicești.

Pe de altă parte, vedem mulți oameni în jurul nostru, în special cei care determină soarta unor națiuni întregi, moartea cărora ar face, fără îndoială, ca lumea noastră să fie un loc mult mai luminos. Totuși, din anumite motive, Dumnezeu nu se grăbește să îndepărteze această mizerie din lumea noastră. Căile lui Dumnezeu sunt de neînțeles pentru noi, la fel cum providența Lui pentru fiecare om este dincolo de înțelegerea noastră.

Singurul lucru pe care îl putem spune cu certitudine este că în rai nu există nimeni care să nu fi fost răstignit. Fie prin moartea lor, fie purtând crucea de-a lungul vieții, oamenii intră în Împărăția lui Dumnezeu după propria lor Golgota – nu există altă cale. Greutatea acestei cruci este diferită pentru fiecare, iar povara ei este determinată de Dumnezeu. Ce sfaturi practice putem extrage pentru noi când vine vorba cum să ne purtăm crucea?

Am putea încerca să împărțim povara acestei cruci mai mult sau mai puțin uniform pentru tot parcursul vieții. Cu alte cuvinte, nu trebuie să așteptăm până când o boală grea sau povara vieții va cădea asupra ta, ci încearcă să rupi zilnic măcar o bucată mică din cruce. Aceasta înseamnă să-ți restrângi calea vieții oriunde poți. Nu mânca atât cât vrei, nu dormi atât timp cât ai dori și nu-ți permite să te relaxezi chiar și atunci când există posibilitatea. A acționa împotriva propriei voințe și a nu răsfăța ego-ul. A face ceea ce nu doriți, mai degrabă decât ceea ce doriți, și așa mai departe. Cu alte cuvinte, trebuie să devenim propriul nostru persecutor și să nu așteptăm ca Dumnezeu să ne împingă prin providența iubirii Sale, cu toiagul grijii Sale pentru mântuirea noastră. Să trăim astfel încât să mergem de bună voie pe calea îngustă, pentru ca într-o zi să nu fim forțați să o urmăm.

Sursa: https://spzh.live/ro/chelovek-i-cerkovy/82244-pochemu-takie-raznye-zhiznennye-kresty-u-ljudej?fbclid=IwY2xjawFzPDdleHRuA2FlbQIxMQABHaVQMrmTAF35l8pIusYEdTrZHYHsQ-gIWm7gszjhY3ADNfBxOV1AfG6v-Q_aem_QBMXC1c97cHeW-pLOySB7A

28 august 2024 03:04

Imagine: ekklisiaonline.gr

De Adormirea Maicii Domnului, precum și în câteva alte sărbători ale Maicii Domnului, se citește Epistola Apostolului Pavel către Filipeni, capitolul 2, versetele 5-11. Această Epistolă a fost scrisă în anii 63-64 la Roma, în timpul așa numitei primei legări a Apostolului Pavel. Comunitatea creștină din Filipi a fost fondată de Pavel în anii 52-53 în timpul celei de-a doua călătorii apostolice. Apostolul a stabilit relații foarte calde cu creștinii filipeni. Cuvintele din Epistolă către ei sunt pline de o dragoste mișcătoare.

Se pare că filipenii nu i-au provocat apostolului atât de multă mâhnire ca, de exemplu, galatenii („O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului,…” (Gal. 3:1) sau corintenii ( „Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte…” (1 Cor. 5:1). Dimpotrivă, Apostolul Pavel îi cheamă pe filipeni să rămână așa cum sunt și îi numește cununa slujirii sale: „Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei” (Filip. 4:1). Când Apostolul Pavel a fost arestat și adus la Roma în lanțuri, filipenii au colectat ajutor financiar pentru el și l-au trimis cu preotul lor mai în etate, Epafrodit.

Cu toate acestea, și în comunitatea din Filipi au apărut unele sentimente nesănătoase.

În primul rând, creștinii locali au primitarestarea apostolului Pavel destul de dureros. Au apărut gânduri că soarta noii religii pe care o predica Pavel și care avea mulți adversari, ar putea fi deplorabilă. Poate au avut aceeași dispoziție ca și apostolii lui Hristos după moartea Sa pe cruce și înainte de învierea Sa: lașitate, lipsă de credință, lipsă de înțelegere a ceea ce i-ar putea aștepta în continuare.

În al doilea rând, este vorba despre așa numiții adepți iudaici, care au apărut în aproape fiecare comunitate creștină nou creată și i-au derutat pe credincioșii în Hristos. Logica acestor oameni era cam așa: Hristos este, desigur, bun, dar principalul lucru este să respecți legea lui Moise. Apostolul Pavel a avut o atitudine puternic negativă față de astfel de lucruri: „Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur. Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu, şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup,…” (Filipeni 3:2,3) .

A treia împrejurare nefastă despre care i-a spus presbiterul Epafrodit Apostolului Pavel a fost că printre creștinii filipeni a apărut deșertăciunea părerii de sine unul înaintea celuilalt și neînțelegerile reciproce. Poate că acest lucru s-a întâmplat la nivel național, deoarece componența etnică a comunității era foarte eterogenă.

Iar pentru a opri definitiv o asemenea motivație deșartă și ambițioasă, Apostolul Pavel scrie că creștinii  trebuie să fie călăuziți nu după aspirațiile care domină în lume, ci după exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus” (Filipeni 2:5). În pofida simplității aparente a acestor cuvinte, Pavel ne dezvăluie ceva foarte ascuns – sentimentele interioare ale Mântuitorului după care s-a condus, care au fost motivele Sale și, ca să spunem așa, convingerile Sale lăuntrice. Ele pot fi exprimate pe scurt în două cuvinte: smerenia și ascultarea de Dumnezeu Tatăl. Filipenii au fost ispitiți de trufie. Apostolul pune în contrast această patimă păcătoasă cu virtutea opusă ei – smerenia. Și el cheamă să privească la Hristos și să fie călăuziți de exemplul Său. Domnul Însuși le-a vorbit ucenicilor Săi despre același lucru: „… învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima…” (Matei 11:29).

Următoarele două verseturi reprezintă o teologie sublimă, dezvăluindu-ne tainele Întrupării și oekonomia lui Dumnezeu.

„Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2:6-7). Sfinții Părinți au considerat aceste cuvinte a fi o sabie care taie multe învățături eretice.

În primul rând, aceasta este doctrina egalității lui Dumnezeu Fiul cu Dumnezeu Tatăl. Pavel arată clar că Tatăl și Fiul sunt două persoane distincte unul de celălalt. Totuți, ele sunt în esență egale între ele. Câteva sute de ani mai târziu, în timpul așa-ziselor dispute triadologice, Biserica va aproba termenul „cel de o ființă” în raport cu Hristos („Cred <…> în Unul Domnul Iisus Hristos <…> cel de o ființă cu Tatăl…” (Crezul).

La Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, au fost exprimate obiecții împotriva termenului „cel de o ființă”, deoarece nu se găsește în Sfintele Scripturi. Totuși aceste cuvintele „nu a socotit a fi o știrbire să fie egal cu Dumnezeu” au tocmai această semnificație, deoarece nu pot exista doi Dumnezei care să nu fie de aceeași ființă și de natură egală. Altfel, unul dintre ei trebuie să fie limitat de prezența celuilalt, iar acest lucru contrazice atotputernicia și natura nelimitată a lui Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei scrie despre asta în felul următor: „Cine este, deci, Cel care nu a vrut să considere o știrbie să fie egal cu Dumnezeu? Nu este necesar să afirmăm că există Unul Care este „după chipul lui Dumnezeu”, iar altul este din nou Cel Care a fost chipul lui Dumnezeu? Acest lucru este evident pentru toată lumea și este recunoscut de toată lumea. Deci, Tatăl și Fiul nu sunt un singur lucru și identici ca număr, ci coexistă separat și sunt contemplați unul în celălalt, după identitatea de esență, deși Unul este din Unul, adică din Tatăl, Fiul”.

În al doilea rând, aceasta este doctrina Întrupării. Atotputernicul Dumnezeu s-a coborât la acceptarea naturii umane și, în același timp, nu a pierdut natura Sa divină.

Cuviosul Isidor Pelusiot crede că creștinii filipeni probabil încă ar fi păstrat ideea păgână despre Dumnezeu care putea proiecta mituri păgâne despre zeii Olimpului în învățătura creștină.

Drept urmare, ei puteau crede că Dumnezeu, care pogoară pe pământ, nu mai rămâne Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului. Pentru a respinge această părere, Apostolul Pavel scrie că Hristos, egal cu Dumnezeu Tatăl, ia chip de sclav și devine om. Și nu ca o nălucă, ci ca o persoană reală, „… ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evr. 4:15) și rămâne în același timp Dumnezeu, egal cu Tatăl. „Dumnezeu este unul în Ființă și triplu în Persoane”, așa vor formula mai târziu teologii creștini.

Faptul că Pavel folosește cuvântul „chipul” („chipul lui Dumnezeu”, „chipul de rob”) a dat unele motive pentru a afirma că Hristos nu este, de fapt, nici Dumnezeu, nici om, ci doar un chip. Totuți, sfinții părinți resping categoric o astfel de părere. „A fi după chipul lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât chipul ipostasului Tatălui” (Evr. 1:3); Chipul lui Dumnezeu este absolut identic cu esența. Așa cum Cel care a venit sub forma unui chip de rob (Filipeni 2:7) a fost închipuit în ființa unui rob, luând asupra sa nu numai chipul care nu are legătură cu ființă, ci și făptura implicată de chip, tot așa Pavel, care spunea că El este chipul lui Dumnezeu, a indicat ființa prin chip” (Sfântul Ierarh Grigore de Nissa).

„… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:8). Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că însăși nașterea lui Hristos și venirea Lui în lumea noastră creată este doar „primul grad de coborâre de sine în persoana lui Dumnezeu, care a dorit să ascundă slava Dumnezeiască sub acoperirea umanității”. Viața omului poate fi și în cinste, plină de onoruri și plăceri. Dar Dumnezeu și-a trăit viața pe pământ diferit. S-a născut într-o iesle destinată animalelor, l-a ajutat pe tatăl său imaginar Iosif în meșteșugul său de construcție, iar în timpul lucrării sale de predicare „… nu a avut unde să-Şi plece capul” (Matei 8:20). Însă culmea smereniei și a ascultării față de Dumnezeu Tatăl a fost suferința și moartea lui Hristos pe cruce, o execuție rușinoasă la care au fost supuși doar cei mai notorii criminali. După umanitatea sa, Hristos s-a speriat și îngrozit de toate acestea, dar a rămas totuși ascultător de Tatăl: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14:36).

Fiul Omului a intrat de bunăvoie în suferință și moarte pentru a răscumpăra de la moarte întregul neam omenesc. El a avut libertatea de a lua o altă decizie, ceea ce i-a spus Apostolului Petru: „… Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, că aşa trebuie să fie?” (Matei 26:53, 54).

Iisus Hristos a împlinit voia Tatălui, a arătat ascultare, a îndeplinit lucrarea de mântuire a oamenilor, a fost răstignit și a înviat, „S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16:19). Aceasta, desigur, vorbește despre natura umană a lui Hristos, și nu despre Divinitatea Sa. Cuvintele Apostolului Pavel, cu care se încheie pasajul din lectura apostolică, trebuie înțelese în acest sens.

„Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11). Înaintea Celui care zăcea într-o iesle, după ce a fugit de Irod în Egipt, nu avea unde să-și pună capul; înaintea Celui pe care soldații romani l-au îmbrăcat întru-n felon stacojiu și l-au batjocorit în timpul jocului lor crud; În fața Celui care a fost răstignit între tâlhari, nu numai toate neamurile și toți oamenii se vor închina înaintea Lui, ci întregul univers se va închina înaintea Lui. Iar El, Fiul Omului, va judeca pe toți cu dreptate, pentru că Dumnezeu „… a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi” (Fapte 17:31). În această zi, toți oamenii, creștini, atei, musulmani, budiști, păgâni, reprezentanți ai tuturor națiunilor și ai tuturor erelor istorice, toți vor recunoaște că „Domnul Iisus Hristos este spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Acest lucru va fi evident pentru toată lumea, „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului….” (Matei 24:27). Nu va exista un om sau un înger care să nu se închine lui Iisus Hristos.

Și acum, după cuvintele despre marea slavă a lui Iisus Hristos, care ar trebui să se descopere în ziua celei de-a Doua Veniri, să revenim la faptul că „El, <…> Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2:6-8). De aici putem înțelege un lucru fundamental în viața duhovnicească: slava nu vine după smerenie, adevărata slavă stă în smerenia înaintea lui Dumnezeu și în ascultarea de Dumnezeu. Apostolul Pavel insuflă acest gând în Filipeni, vindecându-i de trufie și dezordine. Există slavă de la oameni și există de la Dumnezeu („… când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5:44). Prima slavă este zadarnică, pieritoare, de aceea se numește deșertăciune, dar a doua este adevărată și veșnică. Toți cei care Îl urmează pe Hristos ar trebui să caute acest fel de slavă.

Și în sfârșit, de ce acest pasaj se citește de sărbătorile Maicii Domnului? În primul rând, pentru că Fecioara Maria a slujit Tainei Întrupării, care este revelată atât de sublim și multilateral în aceste scurte cuvinte ale Epistolei Apostolului Pavel către Filipeni. Și în al doilea rând, pentru că nu există o persoană pe pământ care să fie mai asemănătoare cu Hristos în smerenie și ascultare decât Maica Domnului.

Sursa: https://spzh.live/ro/istorija-i-kulytrua/81837-o-chem-hovorit-apostol-v-prazdnik-uspenija-bohoroditsy?fbclid=IwY2xjawFCUFdleHRuA2FlbQIxMQABHdQni89kgodIZmCb7JSdvRfVprbHfW2LvVIZSaBgftiIIcSO7n5QkFx-Vw_aem_g0IYgNsvSNtSdR9b5KGuTw

18 august 2024 23:39

Schimbarea La Față a Mântuitorului. Mozaic. Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Sinai. Secolul VI Imagine: commons.wikimedia.org

Pe mozaicul Schimbării la Față a Domnului (sec. VI), care se află în mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, Domnul, după obiceiul iconografic, este înfățișat în interiorul unei sfere ovale albastre. Această sferă este numită de către pictorii de icoane „mandorlă”. Și dacă te uiți cu atenție, poți vedea clar că, cu cât spațiul este mai aproape de Hristos în interiorul acestei mandorle, cu atât este mai întunecat. Și invers, cu cât mai departe de El, cu atât este mai multă lumină. Același lucru îl vedem și pe alte icoane antice ale Schimbării la Față și Învierii Domnului: lumina care emană de la Hristos și care Îl înconjoară în miezul sferei nu este lumină, ci întuneric.

Imaginile iconografice moderne, împrumutate din Occident, sunt pictate diferit – cu cât mai aproape de Hristos, cu atât lumina este mai strălucitoare. Creștinismul occidental nu a înțeles niciodată despre ce a scris Sfântul Grigore de Nissa în lucrarea sa „Viața lui Moise”, care L-a văzut pe Dumnezeu nu în lumină, ci în întuneric. Așa cum contemporanilor noștri le este greu să-i înțeleagă pe acei călugări care, pentru a vedea Lumina lui Hristos, s-au îngropat în întunericul peșterilor subterane, au trăit în întunericul tunelurilor și s-au rugat nopți întregi. Ei știau cu siguranță că, pentru a vedea Lumina, trebuiau să intre în întunericul inimii lor și să-și aducă mintea acolo.

Cunoașterea lui Dumnezeu începe cu ignoranța care este mai înaltă decât cunoașterea, de la înțelegerea Neînțelesului, de la necunoașterea care este mai înaltă decât cunoașterea.

Acești oameni au fost cei care, după Moise, au pătruns în întunericul Sinaiului de pe Lumina Taborului, au întemeiat lavrele și mănăstirile noastre. Amintindu-ne de numele acestor oameni, nu trebuie să uităm că toți au fost lucrători ai rugăciunii minții. Cuvioșii Serghie de Radonej, Serafim de Sarov, Paisie Velicikovski, Antonie și Teodosie ai Peșterilor și mulți alți asceți cunoscuți și necunoscuți, toți au fost creștini care au ajuns la starea de rugăciune contemplativă, cei care prin întunericul ignoranței, au ajuns să înțeleagă necunoscutul.

Tema naturii luminii de pe Tabor, dezbătută în disputele dintre Sfântul Grigore Palama și călugărul latin Varlaam de Calabria în secolul al XIV-lea, nu este o dispută îngust teologică care nu are nimic de-a face cu noi. Această dezbatere este cheia pentru înțelegerea modului prin care se poate mântui omul. Disputa denotă doi vectori diferiți, două înțelegeri a ceea ce trebuie să facă omul pentru a atinge Viața Veșnică. Un vector duce creștinismul la entropie și decădere, celălalt – la îndumnezeire și mântuire.

Alegerea eronată a practicii duhovnicești este motivul actualei decreștinizări a bisericilor occidentale și a proceselor de degradare pe care le trăiește creștinismul în ansamblu. Este, de asemenea, cauza tuturor revoluțiilor, războaielor și revoltelor sociale în fostele civilizații creștine.

Care este esența controversei despre lumina Schimbării la Față, în care Hristos S-a arătat ucenicilor de pe Muntele Tabor?

Raționaliștii, care nu cunosc experiența ascezei ortodoxe, s-au dovedit a fi incapabili să înțeleagă calea practică a mântuirii umane prin Hristos, care era tradițională pentru Athos și alte centre duhovnicești ortodoxe. Călugărul Varlaam nu a recunoscut dreptul omului la îndumnezeire. El a susținut că lumina Taborică este un fenomen comun, ceva asemănător cu lumina fenomenelor atmosferice și nimic mai mult.

Conform învățăturilor Sfântului Grigore Palama și în conformitate cu întreaga Tradiție a Bisericii Ortodoxe, „aceasta a fost lumina inerentă lui Dumnezeu prin natura Sa, eternă, fără început, fără timp, fără spațiu, existentă în afara existenței create”.

Ce rezultă din aceasta? Foarte multe. Mântuirea omului este inseparabilă de vederea lui Dumnezeu sau de cunoașterea lui Dumnezeu, iar vederea lui Dumnezeu nu este posibilă fără îndumnezeire. Cunoașterea lui Dumnezeu se realizează prin experiența comunicării vii cu Dumnezeu, când „Dumnezeu locuiește în om” prin Energia Sa Necreată (Lumina Taborică). Pentru a deveni părtaș al luminii Taborice a lui Hristos, este necesară pacea interioară („isihia”) și aducerea minții în inimă cu invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus.

În limbajul Sfântului Serafim de Sarov, acest lucru definește întregul sens al vieții unui creștin ca „dobândire a Duhului Sfânt”. Și aceasta nu este o idee speculativă, aceasta este o experiență vie pe care au trăit-o mulți sfinți.

Când Dumnezeu se arată omului, El se descoperă cu adevărat, rămânând în același timp de neînțeles. Acesta este Întunericul Divin în care a intrat Moise. De aici întunericul se condensează mai aproape de chipul lui Hristos pe icoanele tradiționale ortodoxe ale Schimbării la Față și Învierii.

Comuniunea cu Dumnezeu este o experiență paradoxală a înstrăinării și inaccesibilității lui Dumnezeu prin apropierea și Revelația Sa. Diferența dintre Esența de neînțeles a lui Dumnezeu, inaccesibilă chiar și celor mai înalte puteri îngerești, și Energiile Sale Necreate face posibilă realizarea unității omului cu Dumnezeu în cel mai real mod. Adică va fi unitate, nu figurativă, nu simbolică, ci cu adevărat una reală. Omul devine „părtaş firii celei dumnezeieşti” (2 Petru 1:3), unindu-se nu cu Esența lui Dumnezeu, ci cu Energiile sale necreate.

În același timp, Esența lui Dumnezeu nu se dizolvă în lume, nici măcar exclusiv printre credincioși. „Prin îndumnezeirea omului, prin unirea cu Hristos, creștinul este capabil să vadă transcendența lui Dumnezeu, pentru că este atât de unit cu Dumnezeu, încât Dumnezeu vede prin el”. Această frază a Sfântului Grigore înseamnă că Dumnezeu, trăind în omul cu care a intrat în comuniune, se vede „Pe Sine în lumina Taborului, propriile sale energii, iar omul participă în totalitate la această cunoaștere”. În același timp, se subliniază importanța Tainelor Botezului și a Euharistiei, pe care Grigore Palama, în duhul apostolului Pavel, le înțelege ca mijloc de unire cu Hristos.

Aceste adevăruri teologice aparent complexe sunt de fapt foarte simple. A fi mântuit înseamnă a lăsa să pătrundă în tine Lumina Taborului, a deveni tu însuți această Lumină. Și, ceea ce este foarte important, nu există altă cale de mântuire!

Negarea diferențelor dintre Esența lui Dumnezeu și Energiile Sale a adus Biserica Apuseană la faptul că în locul lui Dumnezeu și a comunicării personale cu El, realizată prin Energiile Sale, El a devenit un obiect al rațiunii.

„Scolastica nu cunoaște existența personală a lui Dumnezeu, ci Îl înlocuiește cu conceptul impersonal al unui „obiect” transcendental, care este cauza forțată logic a Lui însuși și a tot ceea ce există” (H. Janaras). Dar relația omului cu Dumnezeu nu este relația unui subiect cu un obiect, ci o atracție personală „erotică”, o legătură a personalității omului cu personalitatea lui Dumnezeu cel iubitor și iubit.

Consecința „transferării cunoașterii lui Dumnezeu din domeniul revelației personale directe prin energiile naturale la nivelul logicismului rațional intelectual este „expulzarea” lui Dumnezeu într-un domeniu inaccesibil trăirii, separarea religiei de viață și reducerea ei la simboluri, ceea ce înseamnă secularizare” (H. Janaras). De fapt, acesta este ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă în Occident și care, într-o măsură sau alta, este caracteristic și pentru  Orient.

Criticând creștinismul occidental, care a călcat pe urmele lui Varlaam din Calambria, trebuie să fim de acord cu faptul că noi înșine nu suntem prea departe ei.

Negarea învățăturilor Sfântului Grigore Palama se realizează în două direcții: fie către una falsă, fără dreptul la existență, fie către una prea înaltă și inaccesibilă creștinilor contemporani. Pentru cei dintâi se aplică regula Sinodului de la Constantinopol din 1341, care prevede că toți cei care vorbesc sau scriu împotriva Sfântului Ierarh din Salonic „sunt supuși condamnării și excomunicării”. Iar experiența Părinților Isihaști contemporani dezvăluie eroarea celei de-a doua poziții. Ei îndeamnă nu numai călugării și clericii, ci și mirenii să învețe arta lucrării minții. Despre aceasta citim în scrisorile de învățătură de la ucenicii Sfântului Iosif Isihastul: părintele Efraim din Katunak și Haralambie Dionisiatul, părintele Cleopa din România, Kiril Pavlov, Simon Bezcrovnâi, Paisie Aghioritul, Efrem al Peșterilor și mulți alții.

Piatra de poticnire în dezbaterile contemporane despre căile practicii duhovnicești este întrebarea dacă a trăi conform poruncilor și cu evlavia riturilor este suficient pentru mântuirea omului.

Răspunsul nevoitorilor duhovnicești este: nu, acest lucru nu este suficient. Această condiție este necesară, dar nu suficientă. Întrebarea dacă se va mântui un ateu, om bun din toate punctele de vedere, care nu crede în Dumnezeu, dar trăiește, totuși, fără a călca poruncile Sale, își pierde orice sens de pe poziția disputelor despre natura Luminii Taborice. Pentru că „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12). Și acesta este Numele lui Iisus Hristos.

Are Viață Veșnică cel care s-a alăturat Veșniciei lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că omul trebuie să fie implicată în spațiul de acțiune al energiilor lui Dumnezeu. Îndeplinirea poruncilor este un element necesar, fără de care nu este posibilă îndumnezeirea, dar dacă Lumina Taborului nu intră în sufletul și trupul creștinului, atunci el nu își va atinge scopul. Cum se atinge acest scop ne învăță practica isihastă din antichitate până în zilele noastre.

Sursa: https://spzh.live/ro/chelovek-i-cerkovy/81661-mrak-preobrazhenija?fbclid=IwY2xjawE_vwxleHRuA2FlbQIxMQABHaOPyihFkXyMoWPK974GEMxigWinIhFlaYaoszS_Y9312FUhqmpTtVinSQ_aem_efwEs5WHZJcr50z4Kb9NRA

16 iulie 2024 17:31

Rugăciune. Imagine: linkedin.com

Primul pas pe calea mântuirii este rugăciunea rostită cu cuvinte. Ea are propriile sale tipuri și în niciun caz nu trebuie identificată cu o rugăciune rostită doar prin voce – pentru că aceasta poate să nu fie deloc o rugăciune. „Rugăciunea adevărată începe acolo unde cuvântul rugător și gândul rugător se îmbină cu sentimentul de rugăciune” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Putem spune că există diferite tipuri de rugăciune – rostită cu cuvinte, a minții și a inimii. Acestea sunt determinate de gradul de participare a minții și a inimii (a duhului) la rugăciune. Când vivacitatea sa este scăzută, rugăciunea rămâne verbală. Odată cu implicarea deplină a minții și când atenția este continuă, rugăciunea devine a minții, iar atunci când gândul rugăciunii este trăit de sentimentul duhovnicesc al inimii, atunci ea devine a inimii. O astfel de lucrare în trei trepte se săvârșește prin nevoință, adică „cu nevoința omului care se roagă” (Sfântul Teofan Zăvorâtul). Clasificarea acestor trei trepte de rugăciune este destul de convențională, deoarece deseori are loc pătrunderea reciprocă a diferitelor stări de rugăciune.

Rugăciunea verbală (rostită) implică în mod tradițional citirea psalmilor, acatistelor, canoanelor, diverselor reguli, textelor liturgice, precum și citirea rugăciunii lui Iisus. Rugăciunea verbală, atunci când este pronunțată cu voce tare, se numește orală sau vocală. Cu același succes, poate fi citit în tăcere, „pentru sine”, în minte. Totuși, acest lucru nu o face rugăciune a minții, chiar și cu o atenție sporită și o oarecare renaștere a simțurilor.

În primul rând, contează calitatea atenției.

Rugăciunea minții este acea când atenția minții este combinată indisolubil cu rugăciunea.

Dacă nu se întâmplă așa, dacă legătura este incompletă și instabilă, atunci rugăciunea rămâne verbală, indiferent de modul în care este pronunțată. O rugăciune spusă „pentru sine” în minte, după sfinții părinți, este invizibilă chiar și pentru demonii care nu pătrund în adâncul inimii și nu sunt în stare să ne ghicească gândurile.

În timpul rugăciunii verbale, atenția noastră este distrasă involuntar în exterior, de exemplu, către o carte, un cititor sau o icoană, dar chiar și în această etapă, părinții sfătuiesc să învățăm să ne îndreptăm atenția spre interior și să încercăm să o luăm din zona capului și să o concentrăm în zona pieptului (locul inimii). Din nou, trebuie să înțelegeți că acest lucru nu face din ea rugăciune a minții, nici a inimii, rămânând încă verbală.

Rugăciunea începătorului este adesea amestecată cu gânduri și este „necurată” înaintea lui Dumnezeu. Atenția lui nu poate fi acordată în întregime inimii, ea este în mod constant împrăștiată, gândurile „fug” de la rugăciune. Deci, în rugăciunea adevărată trebuie să fie implicate trupul, mintea și inima. Numai îndeplinind această condiție putem numi ceea ce facem rugăciune. De asemenea, în timpul rugăciunii verbale, mintea trebuie să fie atentă la cuvintele rugăciunii, iar inima trebuie să îi răspundă cu simțire. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci o astfel de rugăciune „nu este nici măcar rugăciune” (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Rugăciunea minții diferită prin faptul că cuvintele nu mai sunt rostite în minte, ci sunt gândite doar ca concepte.

La fel ca în viața de zi cu zi, într-o fracțiune de secundă, ne poate veni o idee sau înțelegere. Această idee, în întregime, este dezvăluită instantaneu și înțeleasă fără cuvinte. Dar atunci ceea ce este înțeles într-un moment trebuie tradus în cuvinte – formulat.

Tabelul periodic a fost „înțeles” de Mendeleev într-o revelație într-o clipă, dar nu l-ar fi putut înțelege și descrie dacă nu ar fi dedicat ani de zile acestei probleme. Unele dintre cele mai complexe lucrări muzicale ale unor compozitori geniali au fost auzite de ei într-un moment de timp, dar apoi au trebuit să fie clasificate în note și partituri timp de luni de zile.

Același „fulger” a unei gândiri tăcute este rugăciunea minții. Este mult mai avansată decât cea verbală, mai bogată în conținut, mai profundă în plinătate. Gândul pătrunde în ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte, îmbrățișează ceea ce nu poate fi explicat. Formatarea gândurilor și a cuvintelor își impune propriile limitări, necesită timp și efort, în timp ce gândul care curge în afara cadrului verbal este mult mai liber, mai flexibil și mai profund. Din acest motiv, rugăciunea minții sună mult mai repede decât rugăciunea verbală.

Gândirea verbală se distinge prin discreție: micro-decalaje între cuvinte și fraze, pauzele semantice și de intonație perturbă continuitatea gândirii, făcând posibilă intervenția gândurilor străine. Dacă gândul nu este formalizat în cuvinte, atunci curge inseparabil și perfect. Mișcarea circulară a gândirii, când revine iar și iar la aceeași temă – la numele lui Iisus – promovează adunarea în sine, concentrarea și autoaprofundarea. Toate acestea creează premisele pentru nașterea unei rugăciuni neîncetate.

Atenția este întotdeauna plasată în partea superioară a pieptului – în așa-numitul loc al inimii. Dar trebuie să înțelegeți că aceasta nu este încă rugăciunea inimii. Rămâne totuși rugăciunea minții, deși se simte ca o gândire rugătoare care răsună în inimă.

Scopul strategic al lucrării minții este de a ajunge la rugăciunea inimii.

Sarcina tactică se rezumă la două acțiuni principale: menținerea neîncetată a minții în inimă și paza de orice gând străin ca să nu pătrundă în ea. Astfel, în timpul orelor de slujbă, „lasă mintea să urmărească sensul troparului” (Iosif Isihastul). Lasă-o cu tenacitate, fără să fie distrasă de nimic, să se țină de sensul cuvântului citit și cântat. În timpul orelor petrecute în chilie, lasă-ți atenția să fie cufundată în gândirea rugăciunii, iar mintea să privească îndeaproape și „înțelege pentru ce te rogi”, pentru că dacă tu însuți nu înțelegi, „atunci cum va exista înțelegere reciprocă cu Dumnezeu, cum îți vă poate da El ceea ce ceri?” (Iosif Isihastul).

Rugăciunea inimii este o stare în care un gând rugător devine plin de sentimente și este exprimat de acestea. Această stare nu este o reacție emoțională obișnuită, o simplă izbucnire de sentimente, ci este o trăire duhovnicească. Sentimentele noastre vin întotdeauna din inimă, care este sursa trăirii noastre duhovnicești. Aceasta este acțiunea forței iritabile, care, împreună cu dorința, constituie partea pătimaș a sufletului. Până nu ajungem la nepătimirea începătoare, inima noastră emană inevitabil un sentiment necurat amestecat cu un început pătimaș. Prin urmare, manifestarea unor astfel de sentimente în rugăciune este exprimată în concepte care conțin o evaluare negativă: „senzualitate”, „spiritualitate”, „înfierbântare sangvină” etc.

Cu totul altceva este rugăciunea inimii: aici este deja trezit un sentiment duhovnicesc. Energia mentală se adună în vârful inimii duhovnicești, unde se contopește cu duhul uman. După ce a format un întreg cu ea, mintea, tinde spre Duhul lui Dumnezeu, devine un singur duh cu El (1 Cor. 6:17). Sentimentul care răsună în inimă nu este obiectiv vag, ci îmbibat cu gândul rugător și conținutul ei. O astfel de rugăciune este în toate privințele mai perfectă decât rugăciunea minții, pentru că zonele mai sublime sunt accesibile sentimentului sincer. Sentimentul este capabil să înțeleagă ceea ce este inaccesibil înțelegerii, să pătrundă în neînțeles – ceea ce se extinde dincolo de limitele gândirii, ceea ce este dincolo de controlul minții.

Acest lucru devine posibil după ce mintea a învățat să se separe de rațiune și să se țină cu încredere de locul inimii.

Atașamentul senzual față de un obiect al dorinței – mental sau spiritual – are o altă natură decât interesul intelectual pentru același obiect și este mult mai puternic decât acesta din urmă. Prin urmare, sentimentul rugăciunii este mai stabil și mai independent decât gândul, care este ușor de încurcat și distras de o asociere trecătoare, purtat de un gând întâmplător, de cea mai mică impresie auditivă sau vizuală, sau de orice senzație tactilă. Mintea este ușor ispitită și, prin urmare, nu este de încredere.

O altă problemă este atunci când omul este atașat cu simțire de ceva și dorește aceasta „din toată inima” – atunci va fi dificil să-l smulgi de la obiectul atenției. Dacă cineva este captivat, de exemplu, de afecțiunea inimii, atunci „chipul dulce” nu „îți iese din cap”. Se întâmplă că omul vrea să-și distragă atenția, dar nu poate – sentimentele sale sunt mai puternice decât el. Omul se străduiește spre ceea ce dorește cu toată ființa sa: cu inima, mintea, întreaga ființă, căci „unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. Prin urmare, este important ca Dumnezeu însuși să devină obiectul dorinței, ceea ce învață prima și cea mai mare poruncă.

Dar cum ne putem apropia de împlinirea ei?

Găsim răspunsul în justificarea ascezei ca componentă integrală a rugăciunii. Abstinența cuprinzătoare ne permite să dizolvăm sau cel puțin să slăbim legăturile care ne leagă de pământ. Dacă ne dorim lucruri pământești, atunci sufletul fuge de Dumnezeu. Nu o poți reține: va cădea la pământ – unde este ascunsă comoara ei. Și numai atunci când omul este atașat de Hristos cu un sentiment de inimă, când amintirea vie a Lui, setea de întâlnire cu El devin persistente – atunci inima va fi în Dumnezeu și, prin urmare, întreaga ființă va rămâne în El.

Fără constrângere și efort, fără tehnici și exerciții, omul se va trezi cufundat într-o stare de rugăciune neîncetată.

Sentimentul este mai puternic decât gândul. În procesul vieții, poate dispărea în fundal, dar în același timp practic nu poate fi întrerupt. Din acest motiv, este mai ușor să menții o stare de rugăciune mult timp în continuitate tocmai cu simțirea inimii, iar aceasta este deja o umbră slabă a rugăciunii neîncetate. Cu astfel de însușiri rugăciunea inimii, se menține ușor în orice condiții, în orice aglomerație, în forfotă și zgomot.

La această etapă, metaniile nu mai sunt necesare, deoarece nu mai este nimic de numărat. Pauzele din timpul mișcării circulare a gândirii nu mai sunt perceptibile. Un strigăt sincer adresat lui Dumnezeu – fie de pocăință, fie de mulțumire sau de cerere – poate suna fără încetare, deși se schimbă în culoarea semantică sau emoțională.

Rugăciunea inimii pregătește omul pentru contemplare, dând începutul unei experiențe atemporale. La urma urmei, simțul timpului apare în noi datorită unei serii constante de sentimente și gânduri, schimbându-se sub influența impresiilor externe și a impulsurilor interne. Ele, ca niște repere pâlpâitoare, marchează progresul nostru în spațiul temporal. Dacă această schimbare de sentimente și gânduri se oprește pentru o clipă, atunci omul atârnă ca în imponderabilitate, sufletul său intră în contact cu imobilitatea eternității.

O astfel de isihie internă, care duce la oprirea fluxului de gândire, este una dintre trăsăturile care caracterizează, după Grigore de Nyssa, starea de contemplare. Din când în când, cei care sunt cufundați în rugăciunea inimii simt ceva asemănător. În astfel de momente de apropieri de infinit, sentimentul stării directe în fața lui Dumnezeu devine deosebit de clar. Atunci isihastului îi este greu să înțeleagă: au trecut cinci minute sau cincizeci de ore.

Această stare amintește ceea ce se întâmplă în timpul contemplării, când omul depășește limitele timpului și se poate ruga toată noaptea cu mâinile ridicate, neobservând orele care au trecut într-o clipă, fără să înțeleagă în același timp „el este în corp sau în afara corpului”.

Cu rugăciunea inimii se încheie scara etapei lucrătoare a vieții duhovnicești. Aceasta este limita la care omul poate fi ridicat prin capacitățile sale naturale și prin propriile sale eforturi, cu sprijinul harului lui Dumnezeu.

Continuarea urcării către desăvârșire și fiecare pas în sus este un dar special al harului trimis de Dumnezeu cu pronia Sa, la momentul stabilit de El.

Sursa: https://spzh.live/ro/chelovek-i-cerkovy/81187-kak-menjaetsja-molitva-po-mere-dukhovnoho-rosta?fbclid=IwY2xjawEZOwlleHRuA2FlbQIxMQABHcP1zdq0vtSaufA4zLCjsw0vJwJYZ0SctYx6C7MDfar5haHi6BWcQEpxVQ_aem_SFaLtX8HcG47jmWp026Q9g

08 iulie 2024 18:22

Imagine: UJO

Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei: „… Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Acest lucru este valabil pentru toate timpurile. Chiar și atunci când creștinismul nu era doar o religie dominantă, ci singura religie dominantă în întreaga lume civilizată a acelei epoci, drepții au fost persecutați. Aceste persecuții au luat diferite forme și au venit de la diferiți oameni, uneori chiar de la cei învestiți cu autoritate duhovnicească și mare putere. Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Fotie cel Mare, Filip al Moscovei, Arsenie al Rostovului și mulți alții au fost exilați de colegii lor episcopi.

Totuși, dacă ar fi să înțelegem persecuția într-un sens mai restrâns, ca persecuție a creștinilor de către păgâni sau atei, toate aceste evenimente, petrecute în diferite perioade istorice și în diferite condiții socio-politice, au trăsături comune. Dacă examinăm, analizăm și încercăm să proiectăm aceste trăsături în vremurile de astăzi, vom înțelege semnificația împrejurărilor actuale și ne vom întări pentru a îndura greutățile și necazurile de astăzi. În acest articol, ne vom concentra asupra unui aspect comun aproape tuturor persecuțiilor cunoscute, pe care tradiția noastră bisericească nu îl subliniază în mod deosebit. Totuși, este un punct foarte important.

Toate persecuțiile sunt în general precedate de perioade de pace relativă și de prosperitate pentru comunitățile creștine. Să luăm ca exemplu persecuția cunoscută în istoriografie drept cea mai semnificativă și brutală – Persecuția Dioclețiană, numită și „Marea Persecuție”. Se crede că a durat 10 ani, din 303 până în 313, acoperind întregul Imperiu Roman la acea vreme. Totuși, acest lucru nu este complet exact. În primul rând, în partea de vest a imperiului, persecuția s-a încheiat efectiv în 306, în timp ce în partea de est a încetat în 311, deși incidente izolate au continuat și după aceste date. În al doilea rând, intensitatea, universalitatea și severitatea persecuției au variat în diferite localități. Cu toate acestea, edictele imperiale împotriva creștinilor erau în vigoare în tot Imperiul Roman, reprezentând o amenințare constantă de persecuție.

Înainte de această persecuție, creștinii au trăit în pace și prosperitate timp de 40 de ani. Persecuția anterioară sub împărații Decius Traian și Valerian, care nu a fost nici la fel de extinsă și nici la fel de prelungită ca Marea Persecuție, s-a încheiat în anii 250. De atunci, comunitățile creștine au crescut semnificativ, s-au răspândit în multe orașe, au dobândit proprietăți și au construit clădiri bisericești. În mod remarcabil, în Nicomedia, o biserică creștină substanțială a fost construită chiar vizavi de palatul imperial. Distrugerea, sau după unele surse, arderea acestei biserici împreună cu adunarea ei, a fost primul act al Marii Persecuții. Calendarul sfinților noștri comemorează pe 28 decembrie (stil vechi) amintirea celor 20.000 de martiri arși la Nicomedia. Tradiția spune că s-au adunat în biserică pentru sărbătoarea de Crăciun. Împăratul a poruncit ca toți să fie arși, dar cei care au acceptat să sacrifice idolilor păgâni puteau părăsi biserica. Desigur, numărul 20.000 este o exagerare semnificativă, dar indică totuși că biserica era foarte mare după standardele vremii. Nu ar fi putut fi construit în secret și fără resurse financiare substanțiale. În acei ani, bisericile creștine au fost ridicate legal și deschis în aproape toate orașele importante ale Imperiului. După încheierea persecuției, multe dintre aceste biserici au fost returnate comunităților creștine prin proceduri legale și s-a plătit despăgubiri pentru cele care au fost distruse.

Pe lângă construcția de biserici în această perioadă, și mulți oameni din eșaloanele superioare ale societății s-au alăturat Bisericii. De exemplu, unul dintre cei mai faimoși sfinți, Gheorghe Purtătorul de Biruință, provine dintr-o familie foarte bogată și era un comandant militar apropiat de Dioclețian. O parte semnificativă a armatei și a aparatului birocratic erau creștini. Poziția materială și financiară a comunităților era și ea destul de bună.

Toate acestea, desigur, au contribuit în mod semnificativ la răspândirea creștinismului în diferite pături ale societății și diferite teritorii, dar au condus și la o stare de moleșală duhovnicească. Cuvintele lui Hristos: „… Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să urmeze Mie”(Marcu 8:34), cu siguranță nu au fost uitate, dar s-au retras în planul secund în conștiința oamenilor, în timp ce o stare de satisfacție cu viața pământească, confortul și posibilitatea de a combina credința în Unicul Dumnezeu Adevărat cu bunăstarea pământească au venit în prim-plan. Toate acestea sunt foarte bune și, în anumite momente, poate, pot fi combinate, dar apoi vin momente când omul se confruntă cu o alegere: una sau alta.

Și când vine vremea încercărilor, mulți creștini sunt nepregătiți să-L aleagă pe Hristos și să renunțe la bunăstarea pământească. Acest lucru nu este subliniat în mod obișnuit, dar adevărul rămâne: în timpul persecuțiilor, un număr mare de creștini au compromis și au îndeplinit cerințele persecutorilor lor. Lipsa izvoarelor istorice nu ne permite să facem o concluzie certă dacă au existat mai mulți mărturisitori sau apostați. Dar că au fost foarte mulți dintre cei din urmă este fără îndoială.

Mai mult decât atât, rareori vreunul dintre acești apostați a fost rupt de creștinism o dată pentru totdeauna. Cei mai mulți credeau că nu este permis, dar destul de iertabil, să îndeplinească cerințele autorităților, continuând să creadă în Hristos în inimile lor. Cerințele au variat, la fel și gradele de compromisuri acceptabile. Episcopii înșiși au cerut adesea să îndeplinească cerințele autorităților păgâne. De exemplu, prof. Bolotov, în „Istoria Bisericii Antice”, scrie despre Euctemon, episcopul Smirnei, care i-a îndemnat pe creștini la apostazia formală pentru a-și salva viața. În Cartagina și Alexandria, apostazia a căpătat un caracter de masă.

Surse istorice de încredere rareori menționează cazuri în care creștinii au fost forțați să renunțe la credință direct, prin cuvinte. Omul putea crede în Hristos, dar, în același timp, i se cerea să îndeplinească anumite acțiuni care demonstrau loialitate față de autoritatea statului și cultul religios asociat acesteia. Aceste cerințe variau: de la oferirea de jertfe idolilor până la predarea cărților sfinte sau a vaselor bisericești. Amploarea compromisului acceptabil diferă de la un loc la altul. De exemplu, dacă episcopul Filip al Heracleei a permis predarea vaselor și a Scripturilor, atunci episcopul Felix de Thibiuca a considerat că este mai bine să moară decât să facă asta.

După Marea Persecuție, cei care se îndepărtaseră de credință, sunți  numiți „traditori”, s-au întors în Biserică în masă. Regulile canonice ale Sfântului Petru al Alexandriei și ale Sinodului de la Arles din 314 au abordat cum să îi accepte înapoi. Aceste documente descriu diferite grade și forme de apostazie, unele fiind destul de justificate sau tratate cu blândețe. De exemplu, Petru al Alexandriei i-a justificat pe deplin pe cei care au dat mită ca să fie eliberați. În al 12-lea Canon al său, el scrie: „Cei care au dat bani ca să nu fie deranjați în vreun fel, să nu să aducă acuzați împotriva lor. Căci au suferit pierderea banilor ca să nu-și piardă sufletul, ceea ce alții au făcut din lăcomie…” Interesant, el își susține punctul de vedere cu un exemplu din Faptele Apostolilor: „…și citim în Faptele Apostolilor că cei care au fost târâți înaintea oficialităților orașului în Tesalonic din cauza lui Pavel și Sila au fost eliberați pentru o mită suficientă”.

O altă tactică a fost ca creștinii bogați să-și forțeze sclavii să ofere jertfe idolilor în numele lor. „Unii i-au pus pe sclavi creștini în locul lor, iar sclavii, fiind sub puterea stăpânilor lor și temându-se de ei, au fost împinși la idolatrie și au căzut”, scrie Sfântul Petru. Au existat, de asemenea, cazuri în care creștinii s-au prefăcut doar că aduc jertfă fără a face acest lucru. De exemplu, cineva putea părea că aruncă o bucată de tămâie pe altar în fața unei statui, dar o ținea în secret în mână.

În toate aceste cazuri, vedem psihologia oportunismului, adaptându-se la condițiile externe în schimbare. Scopul principal a fost să supraviețuiască și, dacă este posibil, să le mențină bunăstarea. Dacă acest lucru se putea face fără renunțarea la credință sau prin forme minore de apostazie, era considerat acceptabil. Dacă nu… ei bine, Dumnezeu va ierta. Acestui punct de vedere i se opune altul: scopul principal este de a ramane credincios lui Hristos, indiferent de cost. Mulți mărturisitori au avut acest punct de vedere. Istoricul și Sfântul Eusebiu al Cezareei, care a trăit el însuși Marea persecuție, scrie: „Se poate spune despre mii de creștini care au dat dovadă de un curaj remarcabil în mărturisirea credinței în Dumnezeul Atotputernic… Iată mii de oameni – bărbați, femei, copii, care , disprețuind această viață temporară, a îndurat diferite feluri de moarte pentru învățăturile Mântuitorului nostru”. El observă, de asemenea, că adesea torturile aduse creștinilor, menite să insufle frică altora, au avut efectul opus: oamenii înșiși căutau martiriul pentru a se uni cu Hristos.

„În acel moment, am asistat la o fervoare uluitoare și o putere și un curaj cu adevărat divin în rândul celor care credeau în Hristos Dumnezeu. În timp ce sentința era citită unor martiri, alții alergau din toate părțile la platforma judecătorului, declarându-se creștini,  necăutând la torturi, oricât de teribile și de variate nu ar fi fost ele, propovăduind fără teamă pe Dumnezeu Creatorul, ei cu bucurie, cu zâmbete și bucurie, au acceptat condamnarea la moarte și au cântat imnuri de mulțumire Creatorului până la ultima lor suflare”, scrie Eusebiu.

Aceste două abordări, aceste două mentalități, sunt caracteristice tuturor persecuțiilor istorice, iar cea actuală nu face excepție. Avem, de asemenea, pe cei care rămân fermi în credința lor, rămân loiali Bisericii și refuză să facă compromisuri. Nu este că nu le este deloc frică de consecințele unei astfel de loialități. Frica este un sentiment perfect normal pentru o persoană sănătoasă din punct de vedere psihologic. Dar acești oameni consideră că renunțarea la Biserică este o perspectivă mult mai grozavă și, prin urmare, se tem să devină apostați din cauza oricăror compromisuri.

Actuala persecuție a Bisericii oferă un singur compromis – aderarea la BOaU. Iar cei din a doua categorie, cei care au făcut un astfel de compromis, s-au convins pe plan intern că nu este nici trădare, nici apostazie. Este doar o trecere de la o jurisdicție la alta, mai ales una sancționată de o persoană care poartă titlul „Santitatea Sa” (referitor la Patriarhul Constantinopolului). În exterior, totul rămâne la fel: aceeași biserică, aceleași veșminte, aceleași (sau aproape aceleași) slujbe, aceeași existență prosperă unde nimeni nu te deranjează și nu îți ia nimic. „Afaceri ca deobicei.” Dar această „afacere ca de obicei” devine o prioritate în mintea oamenilor, împingând loialitatea față de Adevăr în fundal. Principalul lucru este ca totul să rămână așa cum a fost, cu fidelitatea menținută dacă este posibil. Și aici vin în minte cuvintele Apocalipsei, vorbite probabil despre o astfel de stare de  duh: „… că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”. (Apoc. 3:15-16).

Merită menționat faptul că un duh ferm, hotărârea de a merge până la capăt, de a rămâne fidel convingerilor, indiferent care ar fi ele, se dovedește adesea a fi o apărare mai sigură împotriva persecuțiilor decât evaziunea inteligentă și încercările disperate de a scăpa de necaz. De foarte multe ori, ispitele și nenorocirile îi ocolesc pe cei care nu se tem de ele și, dimpotrivă, dau buzna peste cei care, în încercarea de a le evita, sunt gata să facă compromisuri cu conștiința lor.

Sursa: https://spzh.live/ro/zashhita-very/81090-rasslablennost-i-nehotovnost-pered-litsom-honenij?fbclid=IwY2xjawEZOwxleHRuA2FlbQIxMQABHdNRvOvSDZWURaeUv2cRduMOQiOxF7eHPw70njtziR0y5lLBmEsoqespVQ_aem_HQnC8E3fyiFOW01LIoR3BQ

25 iunie 2024 18:37

Mântuitorul. Imagine: tatmitropolia.ru

Una dintre pietrele de temelie în problema mântuirii este renunțarea la cele lumești. Fără această renunțare, este imposibil să fii mântuit. Această piatră stă la bază, adică se pune încă de la începutul căii. Esența sa este: „retragerea de pe pământ”, adică din deșertăciunea vieții, agonisire, vorbirea în deșert, deșertăciunea lipsită de sens. Nici alergarea la o mănăstire, nici pustietatea, nici  chilia monhală, nici zăvorârea nu te poate salva de deșertăciune. „Dacă nu reușești să te ridici deasupra deșertăciunii din tine, vei primi daune oriunde”.

Pentru a renunța la lumea dinăuntrul tău, trebuie să creezi un fundal intern adecvat, un aranjament. Modul de viață al creștinilor este diametral opus duhului civilizației moderne de consum. Această ideologie a reificarii omului îl transformă într-un lucru fără nume, în care „eu”-ul său este doar un obiect pentru manipulare din partea politicienilor, militarilor și managerilor de vânzări.

Lumea cultivă în om o sete nestăvilită de a poseda lucruri, o sete de dobândire – aceasta este calitatea care ne ucide dragostea pentru Dumnezeu. De aceea este atât de important să construim un fel de barieră în interior, astfel încât, trăind în epicentrul unei civilizații apostazice, să nu fii înghițit de ea.

Când lumea trebuie să forțeze omul să facă ceva ce nu-i place, atunci ea folosește o singură armă – frica și violența. În unele cazuri, aceasta este precedată de o încercare de a corupe.

Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, sfinții părinți ne învață același lucru: „Să trăiești în lume ca în pustie”, „Iubește-i pe toți și nu comunica cu nimeni, decât dacă vezi că omul este evlavios și cu frică de Dumnezeu. Dar comunică cu el cu măsură și numai din când în când”, „Fiind printre lume și oameni, fii ca cineva care trăiește în pustie și nu vede oameni”, „Trăiește în lume ca și cum nu ești acolo și nu ai fost acolo: văzând, nu  vei vedea și auzind, nu vei auzi…”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, ieșind din casă, își punea un scop: „să nu aducă nici un fel de impresii”, și aceasta i-a reușit: „există o anumită stare”, scrie el, „când, auzind, nu auzi și văzând, nu vezi . Aceasta este lucrarea pe care trebuie să o aranjezi în inima ta. Apoi, chiar dacă tunurile trag, tu nu le auzi”.

„Prietenia cu lumea” nu înseamnă lipsa eroismului, și nu înseamnă că viața ca atare este întotdeauna „o vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu”. Concesiunile și slujirea duhului acestei lumi înseamnă sacrificarea sufletului pe altarul materialismului, militarismului și umanismului egoist al jertfelor păgâne. Lumea a devenit principala armă a diavolului în vremurile pre-apocaliptice.

„Imaginea și măsura apostaziei prezise odinioară se realizează pe deplin în omenirea modernă, apostazia generală de la Dumnezeu pe planeta noastră s-a stabilit acum în toate domeniile vieții”, scrie cuviosul Iosif din Vatoped.

În lumea noastră, trăim după regulile unui joc inventat de diavol. Este țesut din multe petece numite „succes”, „bogăție”, „frumusețe”, „modă”, „sexualitate”, „opinie publică”, „rating”, „afaceri”, „carieră”, „știință”, „statut”, „datorie și obligație civică” – sunt milioane. Omenirea înșelată crede că regulile, îndrumările, opiniile, liniile directoare ale acestui joc sunt corecte și adevărate.

Rareori cineva crede că poate trăi altfel. Satana a îngrădit sinapsele creierului nostru cu steaguri roșii, în spatele cărora se află o zonă de interdicție: „nu este acceptat”, „nu este permis” sau „trebuie să faci”, ești „dator”. Nu datorăm nimic nimănui decât lui Dumnezeu și părinților noștri de pe această lume. Toate celelalte sunt ficțiuni inventate de diavol.

Creștinii sunt oameni care nu joacă după aceste reguli. Deosebit de demonstrativă în acest sens este nevoința nebunilor pentru Hristos, care au încălcat complet toate regulile și normele sociale general acceptate.

Nevoința nebuniei pentru Hristos este prea mare pentru noi. Ni se oferă un model de viață puțin diferit, deși similar. Să-i spunem  pribegie. Esența acestui model este să disprețuiești toate regulile vieții păcătoase impuse de această lume. Pentru a face acest lucru, trebuie să înveți să nu te uiți la oameni, să nu-ți pese de părerea lor, de ceea ce „vor spune oamenii” sau ce „se vor gândi”, sau de ceea „ce se va întâmpla cu mine pentru acest lucru”. Toate aceste temeri sunt doar în capul nostru, acestea sunt semne ale diavolului, să ne fie frică să încălcăm tabuul. De fapt, nu există nimic din toate acestea. Existăm doar noi, există Dumnezeu și sunt poruncile Lui.

„Dacă omul nu așează în inima sa că nu este nimeni altcineva în lume decât el însuși și Dumnezeu, atunci îi va fi imposibil să-și găsească pacea sufletească. Dacă nu aș fi distrus totul, nu m-aș fi recreat” (Avva Alonie).

Apostolul Pavel nu este mai puțin radical decât Hristos: „Dacă nu socotiți toate lucrurile acestei vieți ca gunoi (în original – „bălegar„), nu veți câștiga pe Hristos” (Filipeni 3:8). Nu va fi posibil să vă faceți ordine în viață până când nu va fi stabilită o ierarhie corectă a valorilor. Dacă la vârf nu va fi căutarea „Împărăției lui Dumnezeu și neprihănirea ei„, atunci întreaga viață se va dovedi a fi un eșec, chiar dacă există succese evidente în anumite detalii. Așadar, alergând după „detalii”, adesea pierdem cel mai important lucru – rugăciunea inimii.

Cuviosul Ieronim de Eghina și-a instruit ucenicii în felul acesta: „Păzește-ți mintea. Nu te atașa de nimic. Simt regret chiar și în legătură cu bisericile pe care le-am construit, pentru că mi-am împovărat mintea cu multe griji și am împiedicat-o să se roage. Urmărește-ți mintea îndeaproape. Nu te împovăra cu tristețe, cu probleme fără sens sau cu orice altceva. În apa curată și liniștită poți vedea un ac pe fundul ei. La fel este și mintea”.

În asceză, principiul central este tăierea a tot ce nu este necesar. Omul care caută întâlnirea cu Dumnezeu, începând cu restricțiile în hrană și somn, divertisment și comunicare, ajunge în mod natural să-și îmblânzească impulsurile sufletești a gândurilor și imaginațiilor. Apoi se potolesc izbucnirile emoțiilor care zguduie și chinuiesc inima. Asceza trupului este moartă fără asceza duhului. Asceza este implementarea practică a ideii creștine despre scara valorilor inversate (vezi Predica Mântuitorului de pe Munte).

Un om al lumii trăiește pentru sine, un om al lui Hristos, dimpotrivă, este concentrat pe dăruire. Din acest motiv, nu poate și nu este posibil să existe un creștinism „ușor” și nici o cale „comodă” spre mântuire. Refuzul creștinismului liberal de a practica asceza este o încercare de a face drumul crucii mai comod, nedureros, liniștit – acesta este un drum inversat, o cale ce te îndepărtează de Hristos.

Asceza nu este un privilegiu al monahismului, ci este esența căii spre mântuire.

De ea este legată respingerea hotărâtă a tuturor lucrurilor și mijloacelor dincolo de necesitatea reală, eliminarea totală a tot ceea ce este de prisos. Acest lucru este valabil mai ales pentru bunurile de lux. Principiul ascetic cere ca în toate – de la un stilou sau un ac de păr până la îmbrăcăminte și mobilier – să fie prezentă modestia și simplitatea extremă.

Cel care vrea să fie mântuit, trebuie să-și controleze constant mișcările interioare: a devenit interesat de ceea ce societatea consideră prestigios și la modă? S-a strecurat un sentiment de invidie? Există o atracție pentru achiziționarea de lucruri noi dincolo de ceea ce este necesar – indiferent dacă este vorba despre o mașină sau o haină? Ideea, desigur, nu constă în prețul lucrurilor, ci în atitudinea noastră față de ele, după care putem judeca gradul de înrobire față de lume. Astfel, „vai vouă, bogaților”! Și aici nu vorbim despre un cont bancar, ci despre o înclinație către agonisire, fie și nesemnificativă.

Omul nu poate vedea ceea ce se conține în rugăciunea contemplativă înainte de a se elibera de ceea ce este vizibil și de închipuirea despre lume. Vrei să-L găsești pe Dumnezeu? Atunci, pentru început, „lasa-ți telefoanele, internetul, comunicarea, vorbirea în deșert, toată agitația…” ne învață Porfirie Kavsakavitul. Dar „în măsura în care omul renunță la sine, la mângâierea acestei lumi, în aceeași măsură este răsplătit cu bucurie în Duhul Sfânt”. „Încercați să nu rămâneți fără Dumnezeu nici măcar un moment din viața voastră și atunci veți fi mereu în siguranță„, „Pe cât de mult îl iubește omul pe Dumnezeu și își amintește de El, așa și Dumnezeu îl iubește și își amintește de acest om„.

De îndată ce sfânta pace a lui Hristos începe să se atingă de sufletul omului și apar primele semne de prezență a harului, sufletul este chemat să-și dubleze paza.

Cea mai mică adiere a acestei lumi pătimașe o va sufla imediat. Harul este cea mai subtilă suflare a Duhului Sfânt, este extrem de sensibil la tot ceea ce este necurat și se retrage imediat din suflet pentru cea mai mică greșeală, pentru un cuvânt de orândire, pentru o vorbă în deșert, pentru o îmbuibare, pentru o iritare sau un gând pătimaș.

Poți să „sperii” harul cu o privire, o stare de suflet, o mișcare ușoară a energiei mentale către rău. Cea mai importantă sarcină a unui creștin este să împiedice acest lucru să se întâmple. Aceasta înseamnă că trebuie să fim îtr-o permanentă atenție și nepătimire. Mereu. Până în clipa despărțirii sufletului de trup.

Sursa: https://spzh.live/ro/chelovek-i-cerkovy/80888-bez-cheho-chelovek-ne-mozhet-priblizitsja-k-obrazu-bozhemu?fbclid=IwY2xjawEQQLZleHRuA2FlbQIxMQABHdlK8MIaAH5jqegqkQNHZzViCqADpgLoklyPCZlipl_a-uQnu9auAu9doQ_aem_6r_6cycSYcSyjbnesN3NlA 

29 iunie 2024 18:16

Mândria. Hieronymus Bosch (fragment din tabloul „Cele șapte păcate de moarte și Ultimele patru lucruri”, 1475-1480). Imagine: ppt-online.org

Patimile sunt o patologie a personalității. În cea mai generalizată formă, ele se rezumă la trei piloni pe care se sprijină această patologie. Voluptatea – toate formele de plăceri corporale și mentale. Aceasta este o boală a părții doritoare a sufletului. Iubirea de arginți este o patologie a părții iritabile a sufletului, care include un atașament nesățios față de lucrurile și valorile lumii tranzitorii. Iar slava deșartă este o boală a părții raționale a sufletului, baza decăderii noastre, o manifestare a mândriei și egoismului.

Mândria este o patologie a puterii mentale, în care energia minții își schimbă direcția naturală și, detașându-se de Dumnezeu, se închide în „Eul” uman limitat. Dragostea noastră pentru pace stă pe acești trei piloni. Esența vieții duhovnicești este dezrădăcinarea iubirii plăcerilor lumești. Lupta este purtată pe două fronturi – extern (asceza) și intern (nevoința lăuntrică a minții).

Omul nu este creat ca un sistem autosuficient: nu avem autonomie personală. Așa cum corpul nostru depinde de hrană, apă și aer, tot așa și sufletul nostru depinde de hrana duhovnicească. Nefiind capabil să genereze de la sine forța mișcătoare a ființei, omul necesită să atragă energia duhovnicească dintr-o sursă externă, care este Creatorul nostru, Care ne hrănește cu energia necreată dătătoare de viață.

Acum ne confruntăm cu o alegere între începuturi diferite, principii care se exclud reciproc: între creație și distrugere, între viață și moarte, între iad și Împărăția lui Dumnezeu. Nu există a treia! Există harul divin care creează viața, sau puterea demonică distructivă. Este imposibil să stai nemișcat, static, pentru că timpul curge fără oprire, iar dacă nu faci efort să te ridici, atunci, din necesitate, aluneci în jos.

Suntem creați din nimic, adică suntem în esența noastră un zero absolut care balansează între abisul neantului infernal și viața nesfârșită, viața veșnică.

Viață este scurtă, ea este acel moment în care luăm decizii. Nu va fi posibil să slujim în același timp la doi stăpâni, ale căror nume sunt „viață” și „moarte”, indiferent de cât de mult ne-am strădui. „Cel care slujește atât lui Dumnezeu, cât și diavolului, încearcă să se târguiască cu unul sau cu celălalt, dar nici unul, nici altul nu vor ceda vreodată”. Dacă nu suntem cu Dumnezeu, atunci suntem cu siguranță cu diavolul și nu „de sine stătători”. Trăim între doi poli: „voința perfectă și mântuitoare a lui Dumnezeu și voința diavolului care caută distrugerea noastră”. Pentru a alege, ni se dă libertate de alegere „gnomică” (γνωμη – părere, înclinație, intenție).

Demonii și îngerii nu au această libertate, deoarece nu mai au balansări între bine și rău. Îngerii sunt dedicați exclusiv binelui, demonilor – numai răului. Libertatea gnomică a rămas doar la oameni.

În Dumnezeu există numai binele absolut și nu poate exista nici cel mai mic rău.

În diavol există numai rău și nu poate exista nici cel mai mic bine.

Esența lui Dumnezeu este simplă – binele absolut, și esența diavolului este simplă – răul absolut. Prin urmare, suntem sortiți să ne alipim la unul dintre acești poli. Părinţii spun categoric: „Dacă Dumnezeu nu lucrează în noi, tot ceea ce facem este păcat”. Nu există jumătate de măsură sau variante intermediare aici. Oricare dintre scuzele noastre – „Trăiesc ca toți ceilalți”, „Ei bine, ce puteam să fac?”, „Toată lumea trăiește așa”, „Asta este” sau „Ce vor crede oamenii?” – înseamnă un singur lucru: am luat partea lui satan și nici măcar nu trebuie să încerci să te justifici. Pentru că a face aceasta în fața ta este o prostie, iar Dumnezeu și diavolul și așa înțeleg totul.

Orice păcat, chiar și cel mai mic, este comunicarea sufletului cu iadul. Sursa principală a conexiunii noastre atât cu Dumnezeu, cât și cu satana este gândirea noastră (întruchipate în acțiune sau rămase  doar în conștiință). Prin urmare, „nu există un gând bun care să nu fie de la Dumnezeu și unul rău care să nu fie de la diavol” – doar alegerea gnomică este a noastră.

Nu există gol nici în lumea fizică, nici în cea duhovnicească: dacă în inimă nu există Dumnezeu, satana cu siguranță va trăi acolo.

Prin urmare, în termeni sociali, trebuie să înțelegem că orice ideologie, învățătură, doctrină politică, sistem filozofic, model de viziune asupra lumii care nu-L mărturisește pe Hristos, valorile Sale, învățătura Lui, poruncile Sale, poartă în sine duhul lui antihrist, indiferent de cât de condimentele cu care va fi servit pe masa minții noastre.

Căderea în păcat, acest moment cheie al catastrofei noastre, a început cu stăpânirea diavolulului asupra minții noastre, insuflând în noi ideea că în afară de Dumnezeu sau undeva în afara lui Dumnezeu ar putea exista și un alt bine. Ideologia contemporană a consumismului se reduce la aceeași idee: fericirea ta constă în confort și siguranță. Până și pentru un copil este clar ce va urma.

Mreaja a fost deja aruncată peste întreaga lume, a intrat aproape în fiecare casă, este conectată la fiecare telefon mobil. Comunicațiile sunt finalizate – tot ce ne rămâne este să conectăm și sufletul. Cel mai bun mod de a face acest lucru este să eliminăm numerarul și să legăm toate plățile la un card bancar, cardul la o persoană și persoana la un sistem din rețea. Astfel încât nevoile de bază ca hrana și siguranța să poată fi satisfăcute numai prin închinarea și venerarea fiarei.

Biserica este o adunare. Pea poate să fie în jurul lui Dumnezeu sau în jurul diavolului. Numai Dumnezeu nu ne forțează voința, spre deosebire de satana, care ne pregătește cătușe sigure, indestructibile, fără fir. Dar întotdeauna vom avea de ales, chiar dacă va fi o alegere între viață și moarte.

Pentru ca această capcană să funcționeze perfect, trebuie să ne pregătim treptat pentru Noua Ordine Mondială. Pentru aceasta, sub masca ideologiei liberalismului, umanismului, democrației, comunismului, nazismului (sub orice formă), fascismului și altele, se formează înfățișarea demonică a omului.

Este suficient să privim treaz la rodul pe care umanitatea le-a crescut în cultura sa.

Doar o creatură asemănătoare demonilor se poate bucura de filme de groază sau lupte cu tauri. Ce suflet poate experimenta plăcere din contemplarea scenelor de violență, îmbibate cu sângele și suferința ființelor vii: al oamenilor sau al fiarelor? Astăzi este imposibil să ne imaginăm o singură reclamă, un film sau videoclip muzical fără vreun element erotic sau chiar pornografic.

Oare este necesar să ecplicăm că pentru un om cu sufletul sănătos astfel de priveliști sunt insuportabile? Nu din lașitate sau slăbiciune de inimă, ci pentru că un suflet sănătos suferă involuntar când se atinge de „arta” în care demonii își manifestă energiile întruchipate în corpurile noastre. Sufletul simte suflarea iadului. Problema principală nu este că demonii vor să ne corupă și să ne facă ca ei înșiși, ci că oamenii înșiși caută asta cu o lăcomie nesățioasă. Diavolul doar oferă, iar omul face alegerea.

Dependența de păcat nu este o simplă sărăcire a bunătății sau o scădere a moralității, ci este o interacțiune reală cu lumea demonică. Cultura și ideologia modernă a bunurilor de consum este liturghia (cauza comună) a diavolului cu oamenii. Și dacă nu cu mult timp în urmă formele sale demonice extreme erau cumva condamnate la nivelul moralității universale, astăzi ele sunt cultivate și recunoscute ca normă de viață.

Păcatul este o împotrivire față de Dumnezeu prin negarea poruncilor, iar când un păcătos nepocăit își duce rezistența la infinit, el se transformă pentru totdeauna într-un om demonic. Demonizarea generală a umanității la nivelul gusturilor, intereselor, patimilor, moralității și altele asemenea, în opinia noastră, a atins deja acea masă critică, ceea ce indică faptul că în linii mari a fost depășit punctul neîntoarcerii către creştinism şi către Hristos.

Sursa: https://spzh.live/ro/chelovek-i-cerkovy/80962-chem-opasny-dlja-cheloveka-strasti?fbclid=IwY2xjawEAe8JleHRuA2FlbQIxMQABHQGPXIX9lXA2ofdi0Hycka06YcsNGqZOFvYbVOXLRgkoYuPL4KflIaY1Lg_aem_NsKgBEkGK177C5fzj8-Yjg

29 iunie 2024 18:20

Imagine: joyreactor.cc

Într-o zi, la Sfântul Antonie cel Mare a venit diavolul și a început să plângă.

– Cine ești și ce s-a întâmplat cu tine? – l-a întrebat precuviosul.

– Sfinte părinte, i-a răspuns diavolul, nu sunt om, sunt un demon rău.

– De ce ai nevoie?

– Nimic mai mult, a răspuns duhul cel rău, decît să-l întrebi pe Dumnezeu dacă va primi pocăința diavolului?

– Du-te acasă și mâine îți voi da răspunsul, a spus sfântul.

În aceeași seară, călugărul Antonie s-a rugat Domnului.

– Doamne! Dezvăluie-mi, robului tău nevrednic, vei ierta unui om care a întrecut păcatele demonilor?

Antonie credea că la el a venit un păcătos care s-a numit demon din smerenie! Deodată, un Înger al lui Dumnezeu s-a arătat înaintea sfântului și i-a spus:

– De ce te-ai rugat lui Dumnezeu pentru diavol? Căci a venit să te ispitească!

– Nu știam aceasta, a răspuns Antonie. – De ce nu mi-a dezvăluit Dumnezeu aceasta?

– Nu te rușina, a răspuns Îngerul. – Când ispititorul va veni din nou la tine, atunci să-i spuni: „Tu ești răul străvechi, ești mândria însăși. Cum poți aduce pocăință adevărată? Răul străvechi nu mai devine un bine!

Acestea fiind spuse, Îngerul a dispărut.

A doua zi, diavolul a apărut din nou sub forma unui om care plângea. Când Sfântul Antonie i-a transmis ceea ce auzise de la Înger, duhul rău a râs și a spus:

– Dacă m-aș fi considerat răul străvechi, atunci m-aș fi preocupat mult mai devreme de mântuire, dar nu acum. Acum oamenii mă slujesc și chiar tremură în fața mea. Este posibil ca eu, care domnesc peste păcătoși, să devin acum un pocăit plin de umilință? Nu! Nu!

Acestea fiind spuse, diavolul a dispărut.

Sursa: https://spzh.live/ro/istorija-i-kulytrua/80961-pritcha-zloj-dukh?fbclid=IwY2xjawD7FqhleHRuA2FlbQIxMQABHTKpAn0wK0_-Bvnm8vioCDk1EI5mLLgdMKfpeZ6EfZ8RYWrTRNEEO2KzfA_aem_hkABnuUtHhXZ8UR_2K6yfw