Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei. Imagine: business.facebook.com
Pe 19 decembrie, Biserica îl sărbătorește pe unul dintre cei mai cinstiți sfinți în popor – Sfântul Ierarh Nicolae – Făcătorul de Minuni.
Sfântul Ierarh Nicolae demonstrează puterea minunilor sale și mijlocirea cerească datorită unui singur lucru – prezența lui Dumnezeu în el. Doar acest factor, care este totodată cel mai important – prezența lui Dumnezeu, ne face viața adevărată. Cât de des mizăm nu pe Hristos, ci pe numărul de rugăciuni pe care le repetăm, pe închinăciuni și pe severitatea posturilor. Dar nu aceasta l-a făcut pe Sfântul Ierarh Nicolae așa cum îl cunoaștem. El a trăit prin Hristos, numai prin El. Lumea, atât acum, cât și în timpul vieții pământești a Sfântului Nicolae, a trăit cu minciuna. Sfântul a trăit cu Hristos.
Când ne uităm la copii, ne umilim văzând seninătatea și lipsa de grijă din sufletele lor. Copiii, în timp ce rămân în puritatea conștiinței și bucuria lipsită de griji, au ceea pierd la o vârstă mai înaintată – adevărata libertate. Timpul trece și ne împovărăm viețile cu cătușele dependenței de mulți factori care ne fac sclavi. În procesul de avansare în vârstă, pierdem atât puritatea conștiinței, cât și sfințenia vieții. Viermii patimilor pătrund în sufletele noastre, iar din acea libertate inițial senină și plină de bucurie a copilăriei nu mai rămâne absolut nimic. Ne întunecăm, iar sufletul se umple de o ceața profundă a întunericului etern.
Cei care au reușit să găsească o ieșire din această vale a întunericului și să urce din nou la vârful luminii sunt numiți în biserică sfinți. Au libertatea iubirii absolute și a bunătății. Orice persoană care caută în viață nu sarea harului, nu frumusețea smereniei, nu lumina iubirii, ci altceva, își simulează viața, condamnându-se la o sclavie crudă și de neconsolat. Simulăm viața când sculptăm jucării din plastilina propriilor gânduri, ca un copil. Ne agățăm de ele precum o maimuță de niște nuci puse într-un ulcior legat cu gâtul îngust, neputând să ne descleștăm mintea și iar și iar suntem prinși în aceste trucuri diavolești.
Ne ținem de lume, temându-ne să-L urmăm pe Hristos.
Este un mare risc pentru noi să-L urmăm. E ca și cum ai sări peste o prăpastie în întuneric. Alergi, accelerezi și sari, fără să vezi lățimea abisului din fața ta. Sari de la pământ doar cu credință, nădejde și iubire fără calcule sau garanții. Sfântul Ierarh Nicolae a sărit fără ezitare. Accelerăm adesea, dar în ultimul moment frânăm. Este înfricoșător să sari în necunoscut.
Dar Dumnezeu este de cealaltă parte a prăpastiei și nu există altă cale către El decât prin iubire și încredere. Poți primi libertate în Hristos numai atunci când renunți la sclavia acestei lumi. Sfântul Nicolae și-a înlocuit toate gândurile omenești cu Sfântul Har. Primim tot ce avem nevoie pentru mântuire de la Dumnezeu încă la naștere. Apoi acumulăm informații inutile, ne umplem creierul cu cunoștințe, cu ajutorul cărora ne creștem achizițiile, iar acestea, la rândul lor, se transformă în lipici cu care ne lipim sufletul mort de această lume moartă. Milionarii care au adunat un capital colosal și care până la sfârșitul vieții nu au dobândit nici măcar o picătură de dragoste, bunătate și credință, sunt cele mai jalnice și nefericite creaturi din univers. Mai nefericiți decât ei sunt acei oameni care îi invidiază. Cei dintâi, cel puțin înainte de a merge în iad, au primit bucurii și mângâieri animalice în această lume, în timp ce cei din urmă, neavând nici una, nici alta, merg după ei în același abis.
Iar fericirea este întotdeauna aproape – în noi înșine. Lumina harului ne oferă posibilitatea să ne întoarcem din nou la libertatea pierdută a copilăriei, dar cu mult mai mare putere de bucurie. Pentru fiecare dintre noi, chipul Sfântului Ierarh Nicolae este, în primul rând, lumină, bucurie, curăție, bunătate, iubire, milă. Nu întâmplător a devenit cel mai faimos sfânt printre copii. Copilăria și sfințenia sunt concepte identice în creștinism, „Căci dintre aceștia este Împărăția Cerurilor”.
Sufletul își croiește drumul spre Dumnezeu nu prin intelect, nu prin cunoaștere, nu prin dovezi logice, ci prin trăirea sinceră și intuiția duhovnicească.
Bucuria lumească ne prinde în mreaja unei lumi în care este stăpân satana, iar nenorocirea și durerea ne readuce mintea la inima în care trăiește Hristos. Când lumea înșelătoare, de sub pelicula subțire a vieții cotidiene logic corecte, își dezvăluie brusc cruzimea satanică și esența imprevizibilă, sufletul uman nu o suportă și o ia razna. Lumea este un păinjeniș, iar o omul devine adesea o muscă care se încurcă în țesătura sa.
În viața Sfântului Ierarh Nicolae vedem acțiunea paradoxală a legii iubirii divine. Cu cât mai mult omul este atras de oameni, cu atât se îndepărtează mai mult de ei. Și invers, cu cât ne apropiem de Dumnezeu în singurătate și rugăciune, cu atât în viața noastră apar mai mulți oameni care au nevoie de ajutorul și sprijinul nostru. Sfântul Ierarh Nicolae a găsit în Dumnezeu o lume întreagă – mii de suflete, după cuvântul Evangheliei, a cuprins sufletul său curat. Dar mai întâi, el a coordonat cu Evanghelia fiecare respirație, fiecare mișcare interioară a inimii, fiecare acțiune și gând. Sfântul Ierarh Nicolae a dobândit sfințenia nu prin raționamentul minții, ci prin cunoașterea practică și sinceră a lui Dumnezeu.
Nu-L poți împărtăși pe Hristos în inima ta având vreun atașament pământesc, oricât de justificat ni s-ar părea acest lucru. Nici dragostea pentru copii, rude și patrie nu ar trebui să ne umbrească dragostea pentru Hristos, care este TOTUL pentru noi. Numai în acest fel omul poate atinge scopul final al vieții sale pământești. Hristos nu a dispărut nicăieri după Înălțare, nu s-a ascuns în spatele norilor, nu a intrat în infinitul Cosmosului. El este mereu aici și acum. El stă la ușa inimii noastre și bate ușor, fără apăsare, cu modestie și liniște, cerând milostenia iubirii noastre. Cel care aude această bătaie și poate deschide ușa, devine sfânt.
Oricine vrea să fie deștept, citește o mulțime de cărți și își umple mintea cu ele. Oricine vrea să fie mântuit, citește scurta rugăciune a lui Iisus și scapă de gânduri. A spus un duhovnic: „Mai întâi, ține numele lui Dumnezeu pe limba ta și apoi lasă-l să coboare în inima ta”. Multă cunoaștere duce sufletul la multă tristețe, dar ignoranța copilăriei îl duce la pace și la o bucurie veșnică. Profunzimea credinței se măsoară nu prin cunoștințele noastre din cărți despre Dumnezeu, ci prin dragostea pentru El. Pentru cei deștepți, există doar lumea și lucrurile din ea, pentru cei înțelepți există doar Dumnezeu, în care nu există nici lucrurile, nici universul. Prostia vrea să știe totul și să înțeleagă totul. Iar înțelepciunea este tăcută, pentru că este fiica tăcerii. Înțelepciunea nu vine din cărți, iar adevărul nu vine din cap.
Este bine să citești cărți înțelepte, dar este și mai bine să-ți înțelegi duhul în tăcere, să înveți să-ți simți inima duhovnicească, să trezești intuiția duhovnicească și să-ți întărești hotărârea de a te strădui pentru mântuire. Fiecare om privește lumea prin gaura cheii minții sale și fiecare o vede în felul său. Credeți că raționamentele și cugetarea la Dumnezeu duc la mântuire? Nu, ceea ce duce la mântuire este smerenia, atenția față de sine și amintirea neîncetată de Dumnezeu. Dintre toate virtuțile, cel mai repede duce la mântuire smerenia.
Cel care s-a găsit pe sine în Dumnezeu, și-a găsit liniștea și o pace netulburată.
Nicio ispită nu-l poate zdruncina pe cel care s-a părăsit pe sine și s-a regăsit în Dumnezeu. În loc să lupți cu gândurile rele, este mai bine să-ți ții mintea în inimă, atunci gândurile vor dispărea de la sine. Când ne adunăm atenția și încercăm să o păstrăm în locul unde se află inima duhovnicească, gândurile se încetinesc. Și observăm că mintea nu este distrasă de ele.
Omul își trăiește destinul personal, iar lumea trăiește unul colectiv, unde totul este predeterminat. Nu ne alegem soarta, ne alegem doar mântuirea sau moartea. Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile noastre prin gânduri, el pune harul în inima care conține răspunsul. Dacă auziți un răspuns de la „Dumnezeu” sub formă de gânduri, să știți că sunteți în mare pericol.
Frumusețea, ca și Dumnezeu, este simplă. Prin urmare, trebuie să învățăm să privim totul cu simplitate, fără a inventa ceva sau a specula cu ceva. Simplitatea deschide porțile inimii. Orice ai face și orice ai realiza, totul trebuie să ajungă la un singur lucru – la pacea sfântă în Dumnezeu. Gândurile ne atrag în agitația lumii, iar lipsa gândurilor ne lasă singuri cu duhul nemuritor și nemărginit. Dacă L-ai găsit pe Hristos în tine, atunci nu mai ai nimic de căutat. Liniștea inimii și a minții este cea mai bună cale spre mântuire. Când mintea ta începe să te deranjeze, pune-o la rugăciune cu o respirație liniștită și lentă și se va calma de la sine.
Coboară înăuntrul eului tău cât poți de adânc și rămâi acolo cât poți de mult.
Singurătatea poate fi exterioară și interioară. Cea exterioară smerește trupul, cea interioară – mintea. Ambele îți ajută să-ți vii în fire prin pocăință și smerenie. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să înveți să nu reacționezi emoțional la orice. Străduiește-te să dobândești nepătimirea, pentru că cheia nemuririi este ascunsă în ea. Nu are de ce să simtă tulburare cineva care i-a spus lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta”. Nu te agăța de lume și vei trăi în Dumnezeu.
Niște pustnici l-au întrebat pe un sfânt părinte: „Avva, dacă pe scurt, ce înseamnă să dobândești nepătimirea?” Duhovnicul a zâmbit și a spus: „A dobândi nepătimirea înseamnă a fi o persoană care nu rănește pe nimeni cu grosolănia inimii și care nu are nicio urmă de atașare de ceva în inimă”. A te putea privi din exterior este o realizare semnificativă în dobândirea nepătimirii. Liniștea sufletească învinge orice situație. Să mori în minte și vei reînvia în duh. Așa cum viața veșnică este mai importantă decât viața vremelnică, cu atât mai importantă este atenția la interior decât atenția la exterior. Pe dinafară, stai cu oamenii, dar pe dinăuntru, nu te despărți niciodată de Dumnezeu.
Un ascet a venit la un duhovnic bătrân cu o întrebare:
– Părinte, ce înseamnă: „să mori înainte de moarte”?
– Aceasta înseamnă că pentru ca adevărata ta ființă duhovnicească să renască, plină de iubire, înțelepciune și har, trebuie să moară mintea ta egoistă sau „eul” tău personal care multă vreme te-a înșelat, sugerând că egoismul tău reprezintă adevărata ta personalitate.
– Aceasta este o moarte fizică?, a întrebat ascetul.
– În nici un caz! Doar egoismul percepe acest lucru ca fiind moarte. Chipul și asemănarea ta cu Dumnezeu va reînvia, personalitatea ta nemuritoare, incoruptibilă, plină de har, care nu va avea sfârșit. Ea depășește toate imaginile și conceptele minții și toate cuvintele, pentru că este dincolo de orice percepție senzorială, dar este simțită de tine ca un duh binecuvântat în Hristos.
Din notițele scrise de mână pe marginile cărților starețului Simon (Bezkrovny).
Singura cetate în care personalitatea noastră, conștiința noastră, se poate simți în siguranță totală este inima duhovnicească, pentru că în ea trăiește Hristos. Această cetate este înconjurată de nenumărate hoarde de gânduri. Războiul care apare în minte și lumea care se învârte în ea este o tulburare a minții. Lumea întotdeauna este așa cum o vede capul nostru. Când mintea este curată, nepătimitoare și senină,duhul uman în har nu-L vede decât pe Dumnezeu, în Care totul este desăvârșit.
Majoritatea oamenilor sunt morți, deși din exterior par să fie în viață. Arată ca niște ramuri recent tăiate, care, deși încă sunt acoperite cu frunziș proaspăt, au pierdut deja contactul cu sursa vieții.
Starețul, ascultând cu atenție când călugării îi povesteau despre pelerinajul lor, a făcut observația:
– Ceea ce este în interiorul tău va fi întotdeauna mai valoros decât ceea ce este în afară.
– Explică-ne, părinte, au întrebat ei.
Duhovnicul le-a spus:
– În interiorul tău se află un Dumnezeu infinit, inexprimabil, și încerci să găsești în afara ta ceva care, după cum crezi tu, să-L poată înlocui în afară.
În ispite, înfrânează-ți mintea, nu împrejurările, pentru ca duhul tău să rămână în unitate cu Dumnezeu. Cu cât ești mai aproape de Dumnezeu, cu atât îți este mai dragă fiecare persoană. Ispita se dezvoltă într-o minte care a uitat de Dumnezeu. Dar când, datorită rugăciunii sincere, ești cu Dumnezeu și Dumnezeu este în tine, El are grijă de tine, conducându-te în siguranță prin toate ispitele.
Dacă te conectezi cu corpul, vei ajunge la necazuri și vei pierde toată puterea în suferință. Când îți dai toată mintea lui Dumnezeu, vei trăi o bucurie veșnică pe care nu ai mai experimentat-o până acum.
Întregul vârtej al lumii se învârte în jurul minții tale, fără a-ți afecta adevărata ființă, conștiința ta. Oprește-ți mintea și vei descoperi că întregul univers este o tăcere Dumnezeiască. I-ai permis minții să devină tiranul și stăpânul tău. Dă-I voie lui Dumnezeu să se nască în tine, ca un izvor nesecat de viață veșnică. Bătrânul a spus: „A-ți da viața pentru dragostea lui Dumnezeu înseamnă să învii în Dumnezeu și să devii în El un dumnezeu nemuritor”.
Mintea ta este ego-ul tău fals care se schimbă ca o giruetă: „eu” sunt bolnav,”eu” sufăr, „eu” sunt nefericit, „eu” sunt înfometat. Și doar duhul tău, care este întotdeauna „Eu sunt”, este neschimbat. Egoismul știe numai cuvinte despre Dumnezeu, dar duhul uman poate să-L cunoască pe Dumnezeu Însuși și să fie una cu El.
Egoismul este înșelător, prin urmare, lupta cu egoismul recurgând la ajutorul egoismului este o utopie. Egoismul poate fi biruit doar prin dobândirea harului. Procesul de gândire este acea hrană prin care trăiește egoismul.
Harul este acea hrană prin care trăiește inima duhovnicească a omului. Primul gând pe care l-ai acceptat este ca o furnică care te irită, al doilea este ca un elefant sălbatic, iar al treilea gând este ca un tigru furios, gata să te sfâșie. Și numai rugăciunea este ca focul în mâinile tale, care le ține pe toate acestea la distanță.
Când mintea devine tăcută, iubirea, smerenia și compasiunea se manifestă în duhul uman fără vreun efort. Când găsești bucuria duhovnicească, vrei să o împărtășești cu toată lumea. La fel, atunci când Dumnezeu îți dăruiește mântuire, nu o poți păstra doar pentru tine, știind că fiecare suflet este însetat de mântuire la fel ca tine. Nici un om nu poate iubi fără Harul divin. Fără El, omul cade fie în atașament, fie în ură.
Lumea este o scurgere a vieții, originea căreia este în Dumnezeu. Deci, trebuie să înoți neîncetat împotriva curentului pentru a te întoarce la Izvor. Raiul, Împărăția Cerurilor, bucuria nesecată, viață veșnică, existența adevărată, conștiința plină de har, fericita nemurire, lumina fără de sfârșit – toate aceasta fac parte din inimă ta duhovnicească. Starețul a spus: „Cei inteligenți și educați au dispărut ca fumul, dar cei care au cunoscut dragostea lui Dumnezeu au rămas pentru totdeauna în inimile oamenilor, ca lumina mântuirii”.
Dacă ți-ai permis să judeci oamenii și lumea, înseamnă că ai lăsat răul în tine și ai devenit rău. Felul în care vezi lumea este rezultatul activității minții tale. Iar mintea este o minciună. Dacă crezi că ești doar trup, vei cădea în ispită până vei începe să trăiești în duh. Dacă crezi că ești minte, atunci această minte își va bate joc de tine până te vei despărți de ea și vei învăța să o observi din exterior.
Ignoranța divină este dincolo de toate conceptele și definițiile: nu știi nimic și în același timp știi totul.
Nu știi cum poți să știi totul: știi acestea din ignoranță. Numai un egoist poate fi deștept și ager la minte, deoarece el este carne din carnea acestei lumi. Chiar dacă un astfel de om va învia din morți, se va ridica din mormânt și se va uita în jur și va începe să strige: „Unde este portofelul meu? Unde este portofelul meu?”. Omul înțelept este înțelept pentru că nu are egoism și rămâne în duh în Împărăția adevărului divin.
Starețul a spus: „Chiar dacă vei răsturna întreaga lume cu susul în jos în căutarea adevărului, numai iubirea te va salva de tine însuți”. Mintea păcătoasă își creează propriile fantome – imagini distorsionate ale duhului uman. Egoismul este o asemănare păcătoasă a adevăratei personalități, iar pofta este o asemănare păcătoasă a iubirii Divine.
Fie că ești sănătos sau bolnav – nu acesta este principalul lucru. Principalul lucru este dacă ești cu Hristos sau nu. Dacă în duh ești una cu Hristos, ești nemuritor. Zidul dintre om și Dumnezeu este cunoașterea cărților, bârfele bisericești și legalismul cărturarilor. În tine trăiește o iubire infinită care nu a fost inventată de tine și nici creată de eforturile tale egoiste. Această iubire este Hristos Cel Nemuritor. Această iubire este Dumnezeu Cel Infinit.
Fiecare corp este muritor și să crezi să în el vei găsi fericirea este ca și cum ai merge călare pe un cal mort. Egoismul „tău” este un „străin” în corpul tău. Tot ceea ce ai numit cuvânt este de fapt ceva complet diferit. Tot ceea ce te-ai gândit nu seamănă cu gândul tău. Nu încercați să aflați de ce nu merge totul așa cum doriți, ci căutați să înțelegeți de ce nu trăiți așa cum învață Sfânta Evanghelie.
Cititul de multe cărți puțin ajută în viața duhovnicească. Orice pregătire duhovnicească, indiferent cum o numim – pocăință, rugăciune sau tăcerea duhului, constă în faptul ca în cele din urmă să înceapă să trăiască inima ta duhovnicească. Când treci prin ispite, încearcă să petreci ceva timp în singurătate, cu gândul la Dumnezeu, iar El te va lumina cu harul Său. A-ți păstra duhul în har și a nu observa acțiunile minții este sfârșitul tuturor rătăcirilor. Pentru a dobândi aceasta, trebuie să-ți placă să fii în singurătate – acesta este leacul pentru o gândire păcătoasă.
Starețul a spus: „Atunci când te vei dărui în totalitate iubirii, nu vei dori să lași nici chiar cea mai mică părticică a ta pentru tine”.
A fost hirotonit destul de târziu, la vârsta de 49 de ani, iar slujirea sa preoțească a avut loc în greii ani 1930. Dar toate acestea ar fi putut să nu se fi întâmple…
Copilăria
Viitorul sfânt ierarh s-a născut în 1851 la Luțk în familia unui diacon. Numele său lumesc este Alexandru Petrovsky, fiul lui Teofan. Informațiile despre viața lui înainte de 1899 sunt destul de scunde. Se știe că tatăl său a murit devreme, că a absolvit clasa a IV-a la Seminarul Teologic din Volyn, că din 1892 a predat la școala parohială din sat. Knyaghinino, raionul Dubensky. Dar în 1892 avea deja 41 de ani. Ce a făcut după ce a absolvit seminarul? Unde a lucrat, ce fel de viață a dus, a fost căsătorit, a umblat la biserică? Din păcate, se poate doar specula pe această temă.
Se știe că și-a iubit foarte mult mama, care l-a crescut fără tată. Dar și mama lui a murit, după care Alexandru a început, după cum spun sursele, să trăiască o „viață risipită”. Nu se știe exact când a murit mama și cât timp a petrecut viitorul sfânt ierarh într-o astfel de „viață risipită”.
Dacă adunăm o imagine a vieții unei persoane din informații atât de slabe, s-ar putea dovedi ceva de genul acesta. Deoarece nu există informații despre frații lui Alexandru sau despre soția și copiii lui, cel mai probabil a trăit singur cu mama sa. Și din moment ce tatăl său a murit devreme, mama lui și-a îndreptat toată dragostea și grija maternă doar asupra lui, la care Alexandru a răspuns cu aceeași dragoste și afecțiune puternică.
De obicei, acest lucru îl împiedică pe un bărbat care este deja destul de matur să își întemeieze propria familie. Psihologii de familie sunt foarte familiarizați cu astfel de cazuri. „Mama italiană” este din această operă. Dar să nu mergem atât de departe în presupunerile noastre. Vom nota că atunci când mama lui a murit, Alexandru și-a pierdut cea mai apropiată ființă și poate singura sa persoană apropiată. Acest lucru a devenit o încercare atât de dificilă pentru el, încât nu a putut să suporte consecințele și a început să ducă o „viață risipită”, care poate fi înțeleasă ca beție și altele asemenea. Și acesta este un moment duhovnicesc foarte important.
În astfel de încercări se dezvăluie ce este cel mai principal pentru om, fără de care el nu poate trăi. Dacă pierde acest lucru, atunci orice sprijin în viață, întreg sensul vieții dispare pentru el.
În viața Preacuviosului Varsanufie de Optina, care a trăit cam în același timp cu Sfântul Ierarh Alexandru din Harkov, există o poveste despre cum în tinerețe a cunoscut o fată care și-a iubit foarte mult logodnicul, iar când acesta a murit, ea însăși s-a transformat mental într-un cadavru viu.
Devenit deja monah, cuviosul Varsanufie le-a spus fiilor săi duhovnicești: „Dacă aș întâlni-o pe această fată acum, aș ști ce să-i spun. Ia-și spune: „Ați fost iubită? Și ca urmare a acestei iubiri a rămas doar o melancolie și pustiire, și ziceîi că nu veți mai iubi pe altul? Aș dori să vă dau un sfat: să vă dăruiți inima altei persoane, știți cui – lui Hristos, iar El o va umple de lumină și bucurie în loc de întunericul și melancolia care a rămas în urma iubirii unui om”.
Același lucru s-a întâmplat și în viața lui Alexandru. După moartea mamei sale, el a fost copleșit de întuneric și melancolie. Există doar două căi de ieșire din această stare: fie în sus către Dumnezeu, fie în abisul păcatului. Alexandru a urmat a doua cale, dar apariția miraculoasă a mamei sale decedate l-a îndreptat către prima.
Odată, după o petrecere, când s-a întors acasă noaptea târziu și s-a culcat în camera lui, a visat că mama lui a intrat și a spus: „Lasă toate acestea și intră într-o mănăstire”. Și Alexandru a găsit puterea să facă asta.
Viața monahală
La 1 septembrie 1899, Alexandru Petrovsky a intrat în mănăstirea Sfânta Treime Derman și a început, de asemenea, să lucreze ca profesor la școala parohială locală. La 9 iunie 1900, a dat jurământul monahal, păstrându-și vechiul nume. Puțin peste o lună, la 15 august 1900, a fost hirotonit la gradul de ierodiacon. Iar trei luni mai târziu, la 29 octombrie 1900, a devenit ieromonah. Totodată, a început să îndeplinească cele mai înalte ascultări în mănăstire, în calitate de econom și veșmântar, iar din 18 noiembrie 1900, și îndatoririle de stareț.
O asemenea „ascensiune rapidă în carieră” poate fi explicată prin faptul că în acei ani erau puțini oameni educați capabili să îndeplinească ascultari responsabile în mănăstiri. Frații erau în mare parte oameni de rând, iar motivația lor pentru viața monahală a fost, ca să spunem așa, diferită. În viitor, ieromonahul Alexandru va fi deseori transferat în diferite funcții bisericești cu ascultari responsabile legate de bani și putere. Acest lucru ne permite să tragem o concluzie despre onestitatea, integritatea lui, precum și despre capacitatea sa de a conduce oameni.
În 1901, ieromonahul Alexandru a fost transferat la mănăstirea Teofaniei din Kremeneț în funcția de trezorier. Și aici a început să lucreze ca profesor al Legii lui Dumnezeu într-o școală parohială și a devenit un participant activ la obștea mănăstirei Teofaniei de la Kremeneț, care a fost angajată în apărarea Ortodoxiei de catolicism și uniatism.
Doi ani mai târziu, în 1903, a fost trimis ca trezorier în îndepărtata eparhie a Turkestanului. Curând, această ascultare a fost completată de participarea la consiliul școlar eparhial și la comitetul de audit și funcția de econom al casei episcopale. Și după ceva timp a devenit membru al consistoriului duhovnicesc și trezorier al societății misionare. Clima locală a avut însă un efect negativ asupra sănătăţii părintelui Alexandru, iar în februarie 1906 a fost transferat la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Jirovițk, unde a devenit trezorier și conducătorul unei școli parohiale cu două clase.
În 1908, ieromonahul Alexandru a fost transferat la mănăstirea stauropegială Donskoi din Moscova, în funcția de stareț interimar. Acest pas este demn de remarcat pentru că la acea vreme a izbucnit un conflict serios în mănăstire între stareț, arhimandritul Iacov (Zabloțki) și obștea mănăstirii. Autoritățile bisericești au încercat să rezolve conflictul, dar fără rezultat.
Atunci s-a hotărât trimiterea în concediu a arhimandritului Iacov și chemarea ieromonahului Alexandru să-l înlocuiască. Adică înaltele autorități ale bisericii din Moscova nu au putut găsi un candidat potrivit în apropiere și l-au chemat pe trezorierul dintr-o mănăstire din Belarusul îndepărtat! Acest lucru poate indica atât gravitatea conflictului din mănăstirea Donskoi, cât și autoritatea ieromonahului Alexandru în cele mai înalte cercuri bisericești.
Primele dovezi despre caracterul părintelui Alexandru și starea lui duhovnicească au ajuns la noi cam din acea vreme. În primul rând, a reușit foarte repede să găsească un limbaj comun cu frații și să rezolve conflictul. Și în al doilea rând, a început să stârpească neajunsurile în comportamentul monahilor în timpul slujbelor. Așa că a cerut ca în timpul slujbelor bisericești să nu existe conversații străine și chiar mărturisiri ale pelerinilor.
Iată cuvintele din unul dintre directivele părintelui Alexandru: „Îi rog pe părinții din altar, amintindu-și de sfințenia locului, să nu se adune pentru a vorbi, ci să stea și să cânte în cor, așa cum a fost indicat mai devreme”.
Din 1911 până în 1917, părintele Alexandru este ridicat deja la rangul de egumen, a fost numit stareț al mănăstirii Schimbării la față a Mântuitorului din Lubensk. De aici s-au vorbit din nou despre el ca despre un om de rugăciune, un conducător harnic al mănăstirii și un păstor grijuliu pentru frați și pelerini. Revoluția din octombrie 1917 l-a găsit în aceast post.
În decembrie 1917, arhimandritul Alexandru a fost numit stareț la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Pskov-Pecersk. În 1918, s-a mutat la Poltava, iar o vreme a locuit cu episcopul local Teofan (Bistrov). În 1919 a devenit paroh a schitului-biserică din cadrul mănăstirii de maici Kozelșansk de pe râul Psel din provincia Poltava. Mănăstirea însăși fusese deja închisă de bolșevici, iar surorile s-au mutat la schit. De ceva vreme în mănăstire a existat o tipografie și un atelier de iconografie.
Multă lume se aduna la slujbe. Adesea în timpul slujbelor părintele Alexandru îi chemat pe toți închinătorii din biserică să cânte. Mănăstirea a funcționat destul de mult timp, până în anul 1932. După închiderea ei, prărintele Alexandru a mers la Kiev, unde a fost numit stareț la Mănăstirea Sfântul Ierarh Nicolae.
Slujirea ca arhiereu și martiriul
În acei ani, aceste cuvinte însemnau aproape același lucru. Arhiereii erau împușcați, trimiși în exil și schingiuiți în închisoare. Arhimandritul Alexandru a început acest drum al crucii la 30 octombrie 1932. În acea zi a fost sfințit episcop de Uman, vicar al eparhiei Kievului. Iar la 25 august 1933 a fost numit episcop de Vinița. În 1937, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop și numit în scaunul din Harkov.
Martorii oculari au și ei amintiri din această perioadă a slujirii sale. Ei au remarcat sociabilitatea și prietenia lui vlădica. Și, de asemenea, dorința de a transmite credincioșilor acea stare de rugăciune înaltă pe care o deținea el însuși. De asemenea, el îi chema adesea pe credincioși să cânte împreună și i-a învățat să se roage nu rece și formal, ci cu un sentiment viu în fața lui Dumnezeu. Iată cuvintele episcopului, citate de unul dintre martorii oculari: „Nici de la un om nu ați cere așa, oare cu atâta răceală se cere? Cântați toată lumea: „Dă, Doamne!”.
Iar poporul, inspirat de exemplul arhipăstorului lor, a cerut mila lui Dumnezeu din toată inima.
Pe 29 octombrie 1937, mitropolitul Kievului Konstantin (Diakov) a fost arestat la Kiev, iar la 10 noiembrie 1937 a murit subit în timpul unui interogatoriu. Există presupuneri că a fost ucis sau torturat până la moarte. În aceste împrejurări, arhiepiscopul Alexandru a fost numit administrator temporar al eparhiei Kievului. Această numire în vârful represiunilor lui Stalin a însemnat o represalie foarte rapidă împotriva lui, iar vlădica a înțeles foarte bine acest lucru. El le-a spus fiilor duhovnicești în acel moment: „Indiferent ce se va întâmpla în viitor, ține-ți-vă, fiți puternici”.
Și apoi evenimentele s-au dezvoltat conform unui scenariu din care unele momente amintesc foarte mult de persecuția de astăzi a Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Pentru că persecutorii nu pot inventa nimic nou.
Pe 29 iulie 1938 a fost efectuată o percheziție la reședința lui vlădica Alexandru. Au fost găsite mai multe fotografii, corespondență, un sigiliu rotund și mai multe ștampile. Perchezițiile efectuate în 2023 în Lavra Peșterilor de la Kiev și alte mănăstiri din Ucraina au avut aproximativ aceleași rezultate: aceleași „probe” fără sens, pe baza cărora, totuși, au fost aduse acuzații foarte grave. Dacă astăzi susținătorii Bisericii Ortodoxe Ucrainene sunt acuzați de propagandă anti-ucraineană și de discreditarea BOaU ca atribut al statalității ucrainene, atunci arhiepiscopul Alexandru a fost acuzat că „ar fi participat la o organizație bisericească antisovietică și că a dus agitație antisovietică în rândul populației menită să discrediteze activitățile guvernului sovietic”.
De asemenea, a fost acuzat de spionaj pentru Polonia doar pe motiv că era originar din Lutsk, care făcea parte din Polonia din 1921. Bineînțeles că avea acolo rude cu care coresponda. Și acesta a fost un motiv suficient pentru acuzația de spionaj.
La fel cum astăzi cărțile de rugăciuni ale editurilor rusești găsite servesc drept bază pentru acuzațiile de trădare. Istoria se repetă.
Un alt episod al anchetei este, de asemenea, foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă acum în Ucraina. Pentru a face acuzațiile mai credibile, ancheta l-a adus pe un anume K.A. Terlețki, care a fost un „diacon” renovaționist. Acest om, care nu-l văzuse niciodată pe ierarh, l-a calomniat pe arhiepiscopul Alexandru, spunând că „în timp ce făcea slujbele religioase, a desfășurat agitație antisovietică în rândul credincioșilor, aceștia din urmă au fost îndrumați din predicile sale că sistemul existent în URSS ar fi un fenomen temporar și că în viitorul foarte apropiat statele fasciste vor ataca URSS și, se presupune, vor câștiga și vor restabili sistemul monarhic. Petrovsky a cerut tuturor slujitorilor religioși și credincioșilor să se unească în jurul bisericii pentru a oferi asistență statelor fasciste”.
Cât de asemănător este aceasta cu declarațiile de astăzi ale „experților” în cazul jurnaliștilor ortodocși și al preotului Serhii Certilin! Ei susțin, de asemenea, că materialele jurnalistice fac parte din „ipsoul rusesc”, iar părintele Serhii a vorbit despre ” agresivitatea blocului NATO”.
Dar, după cum spune Sfânta Scriptură: „Cine sapă groapa (altuia) cade singur în ea şi cel ce rostogoleşte o piatră se prăvăleşte (tot) peste el” (Prov. 26:27). Doi ani mai târziu, ruloul represiunii l-a lovit pe K.A. Terlețki și în timpul unui interogatoriu a recunoscut că l-a calomniat pe episcopul Alexandru pur și simplu pentru că a vorbit adevărul, și anume pentru că i-a numit pe cei din Biserica Renovaționistă trădători ai credinței ortodoxe.
Arhiepiscopul Alexandru nu a scăpat de metodele crude de extragere a mărturiei la interogatoriu: el, un bărbat de aproape 90 de ani, a fost trecut printr-o „bandă transportoare”. Acesta este momentul în care mai mulți anchetatori interoghează multe ore, nepermițându-i celui interogat să doarmă. Există dovezi că a fost bătut în timpul interogatoriilor. Ei i-au cerut să recunoască vinovăția și, de asemenea, să dea mărturii incriminatoare împotriva altor clerici și credincioși, în special împotriva arhiepiscopului Dimitrie (Abașidze), care locuia la Kiev.
Vlădica Alexandru nu și-a recunoscut vinovăția și nu a mințit despre alții.
Pe15 martie 1939, a fost emis un „Rechizitoriu” în care se afirma că arhiepiscopul Alexandru, împreună cu alți inculpați din acest caz, erau membri ai unei „organizații bisericești monarhice antisovietice de spionaj” care „a desfășurat activități de spionaj în favoarea serviciilor poloneze, precum și propaganda antisovietică în rândul populației, cu scopul de a perturba activitățile puterii sovietice și de a o organiza lupta împotriva puterii sovietice”. Și la 17 iunie 1939 Tribunalul militar al raionului Harkov l-a condamnat pe arhiepiscop la 10 ani de închisoare. Însă doi ani mai târziu, în 1940, autoritățile bolșevice au considerat că acest lucru nu este suficient și cazul a fost trimis pentru investigații suplimentare.
A început din nou șirul de ore de interogatoriu și încercări de a găsi martori falși. Incapabil să reziste torturii, Sfântul Mucenic Alexandru a murit la 24 mai 1940 într-un spital de închisoare. Potrivit unor rapoarte, el a fost sugrumat.
Înmormântarea și proslăvirea
Înmormântarea arhiepiscopului nu a fost ușoară. După cum a spus ulterior unul dintre martorii oculari ai acestor evenimente, N.S Krivorucenko, cadavrul episcopului a fost dus din închisoare la morga din Harkov cu ordin de îngropare. Nu purta haine, fața și capul îi erau tăiate și bărbierite și doar o etichetă cu numele „Petrovsky” era legată de picior. Dar, literalmente, imediat a urmat o altă comandă din partea autorităților închisorii: să se returneze de urgență cadavrul la închisoare, deoarece ar fi fost trimis din greșeală.
Probabil, angajații morgii ar fi făcut-o dacă unul dintre ei nu s-ar fi dovedit a fi fost subdiacon. El și un alt portar, care era arhimandrit, l-au identificat pe vladica Alexandru. Riscându-și libertatea și, eventual, viața, au pus o etichetă pe cadavrul altei persoane, iar trupul sfântului a fost scos în secret noaptea și îngropat în cimitirul satului Zalyutina, îmbrăcat în haine de episcop.
Portarul-arhimandrit a săvârșit slujba de înmormântare. Vestea înmormântării secrete a iubitului arhipăstor și a locului de înmormântare a fost transmisă credincioșilor din gură în gură. Mormântul a devenit foarte repede un loc de pelerinaj.
În 1993, sfințitul mucenic Alexandru, arhiepiscopul Harkovului, a fost trecut în rândul sfinților, fiind cinstit la nivel local, iar în 2000 a avut loc canonizarea sa la nivelul întregii biserici în rândul noilor noi martiri și mărturisitori.
Postfaţă
În timpul dezghețului din perioada conducerii lui Hrușciov și a dezmințirii cultului personalității lui Stalin, cazul arhiepiscopului Alexandru a fost reconsiderat. În timpul anchetei, s-a dovedit că anchetatorul în acest caz era asistentul șefului departamentului 4 al Administrației NKVD pentru regiunea Harkov D.M. Epelbaum, care a falsificat multe dosare penale și a bătut victimele în timpul interogatoriilor.
De asemenea, s-a aflat că „diaconul” renovaționist Terlețki era un agent secret al NKVD și a fost folosit ca momeală pentru a acuza oameni pe care nu i-a văzut niciodată în viața sa. Ambii au fost arestați în 1939. Acela a fost momentul în care ofițerii NKVD, care erau implicați în represiune și au trimis oameni nevinovați să fie împușcați, au fost ei înșiși reprimați doar câteva luni mai târziu.
Persecutorii Bisericii de astăzi, care arestează oameni sub acuzații complet ridicole, chiar nu cred că le-ar putea veni și lor rândul?!
Cei care îi trimit după gratii pe susținătorii Bisericii Ortodoxe Ucrainene pur și simplu pentru că aparțin Bisericii adevărate, chiar nu înțeleg că vor trebui să răspundă pentru nelegiuirea lor?! Chiar nu le este frică nici de judecata umană, și nici de judecata lui Dumnezeu? „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31), a scris apostolul Pavel. Oare aceste cuvinte sunt spuse așa pur și simplu?
Totuși, nu aici aș vrea să închei povestea despre sfîntul ierarh mucenic Alexandru. Să ne întoarcem la acel moment din viața lui când era înfundat în întunericul beției și al vieții dezordonate, neavând puterea să înfrunte moartea mamei sale. Mulți oameni, în orice moment, confruntați cu necazuri în viața lor, cad în disperare. Ei încep să devină bețivi și să se afunde în abisul păcatului. Mulți dintre ei nu reușesc să se ridice niciodată și pier.
Sfântul Alexandru ar fi putut pieri dacă nu ar fi găsit puterea de a se ridica și de a veni la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i respinge niciodată pe cei care vin la El. Nici pe bețivi, nici pe desfrânați, nici pe tâlhari și așa mai departe. Prin urmare, oricât de dificil ar fi uneori, indiferent de evenimentele tragice care se întâmplă în viață, nu poți dispera, nu te poți îndoi de mila lui Dumnezeu, trebuie să te ridici și să vii la Tatăl Ceresc. Atunci vei găsi atât curaj și putere să mergi prin viață pe calea care-i place lui Dumnezeu. Un exemplu izbitor în acest sens este arhiepiscopul Alexandru de Harkov.
Sfinte mucenice Alexandru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Lectura de duminică din această săptămână răspunde simplu și clar de ce are nevoie omul pentru a se mântui: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Dar această poruncă „simplă” s-a dovedit a fi cea mai dificilă din întreaga Evanghelie. Pentru că noi ne-am dovedit a fi atât de „corecți” încât am început să ne mușcăm unul pe celălalt, și insuficient de smeriți pentru a avea compasiune pentru aproapele nostru. Dar Dumnezeu nu trăiește în cuvinte, ci într-o inimă iubitoare. Dacă găsim dragoste în inimile noastre, câștigăm totul. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să ne curățăm inimile.
Deseori credem că curăția inimii este lipsa gândurilor păcătoase, dar inima și mintea pot fi copleșite de o grămadă de fapte și gânduri bune, creând un haos total din ele.
De fapt, curăția inimii este simplitatea ei, smerenia și refuzul a tot ceea ce o poate încărca.
O inimă curată este curată nu numai de rău, dar și de complexitatea acumulării de gânduri și experiențe goale. În această simplitate, ca și în absența a toate, omul îl poate vedea pe Dumnezeu. Prin urmare, numai cei „curați cu inima” vor putea să-L vadă pe Dumnezeu. Nu vor avea nicio interferență care să tulbure această contemplare. O minte curată nu este distrasă de nimic străin sau paralel. Se uită numai la Dumnezeu.
Între timp, nu avem această puritate a vederii, trăim în iluzia ideilor noastre despre ceea ce, după cum ni se pare, este Dumnezeu. Dar acesta nu este Dumnezeu, acestea sunt fanteziile noastre despre Dumnezeu. Și încercăm să iubim aceste fantezii. De regulă, nu reușim să facem acest lucru, deoarece fanteziile despre Dumnezeu, oricare ar fi ele, sunt imposibil de iubit. Nu poți decât să-l iubești pe adevăratul Dumnezeul cel Viu. Dar El nu este un obiect de studiu.
Cunoașterea lui Dumnezeu este un concept condiționat. Noi înșine, cu propria noastră voință și minte, nu-L putem înțelege pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu ni se poate revela în măsura în care inima noastră devine curată. Și nu mai este posibil să nu-l iubești pe acest Dumnezeu al Revelației.
Simplitatea, puritatea și smerenia sunt acele virtuți pe care trebuie să le avem pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pe oameni.
Noi, de fapt, nu-i cunoaștem pe oamenii care ne înconjoară. Toate ideile noastre despre ei sunt alcătuite din judecățile, aprecierile și opiniile noastre false. Adevăratul chip a oamenilor nu poate ajunge la personalitatea noastră, deoarece ea este învelită în filtrele multistratificate ale patimilor, trecând prin care, chipurile oamenilor sunt profund distorsionate și deteriorate în conștiința noastră. Un suflet nerafinat vede lumea în oglinzi distorsionate. Prin urmare, pe cel căruia îi spunem astăzi „te iubesc”, mâine îl vom urî.
Prin urmare, nu trebuie să căutăm bunătatea, ci pe Dumnezeu și prin El însuși să devenim mai buni și mai curați. Nu împlinirea poruncilor ne aduce mai aproape de Dumnezeu, ci aflarea sufletului în Dumnezeu face posibil să trăim conform poruncilor. Și acest lucru este posibil doar pentru un om profund smerit.
Smerenia nu se ceartă cu nimeni, ci umple inimile oamenilor cu pace. Smerenia nu cunoaște înfrângere, căci nu există nimic care să o umilească sau să o distrugă. Smerenia trăiește în pace pentru că nu se teme de nimic. Prin orice obstacole care îl amenință pe om, smerenia trece cu calm. Cel care se smerește câștigă Iubire, iar cel mândru atrage ura. Smerenia trăiește și îi ajută pe alții să trăiască, iar mândria se distruge atât pe sine, cât și pe ceilalți.
Viața există doar din smerenie, iar moartea a apărut doar din mândrie. Tot ceea ce este fals se bazează pe mândrie, iar tot ceea ce este adevărat se bazează pe smerenie. Smerenia iubește pe toată lumea, iartă pe toată lumea, dar se sălășluiește exclusiv într-o inimă blândă.
Fericirea și nefericirea noastră depind în întregime de cât de multă smerenie avem în noi. Cu cât avem mai multă smerenie în inimă, cu atât mai mult Dumnezeu sălășluiește în ea.
Există un secret important al vieții – tot ceea ce se realizează fără smerenie nu poate fi durabil. Tot ceea ce se face fără smerenie este contrar voii lui Dumnezeu. Tot ce dorim să dobândim fără smerenie este minciună, vanitate și înșelăciune. Dacă abandonăm smerenia, vom întâlni suferința. Dacă suferi, acceptă-ți suferința cu smerenie și această smerenie îți va aduce pace în Hristos.
Prin urmare, trebuie să încercăm să ne menținem mintea curată și ușoară. Inima noastră să resimtă numai ceea ce este înfășurat în lumină și este bun. Să nu lăsăm nimic rău să intre în noi. Să nu-i oferim răului atenția și sentimentele noastre. Atunci dragostea pentru Dumnezeu și pentru oameni va trăi în inimile noastre.
Adesea încercăm să schimbăm lumea prin grijă pentru ea, dar, de regulă, nu facem lumea mai bună și ne pierdem pe noi înșine. Ar fi bine dacă în loc de experiențe bune și goale am oferi lumii ceva adevărat și real. De exemplu, sfințenia sau, dacă asta nu nu ne este cu putință, cel puțin dorința de sfințenie. Dar nu sfințenia noastră, pentru că nu o avem și nu o putem avea.
Sfințenia este reflectarea Luminii lui Dumnezeu prin sufletele noastre. Nu putem străluci singuri. Există o singură lumină în lume – Sfânta Treime. Și deci putem deveni oglinzi care reflectă această Lumină, sau găuri negre prin care trece această Lumină fără a atinge spațiul nostru negru.
Mișcarea către sfințenie este crearea unei suprafețe în oglinda sufletului, capabilă să reflecte Lumina Harului.
Dintr-o parte poate să pară că Luna strălucește pe cer, dar nu strălucește, ci doar reflectă lumina soarelui. Același lucru se întâmplă și cu sufletele noastre. Sufletul fie reflectă asemănarea cu Dumnezeu, fie devine asemănător demonilor.
Iubirea perfectă este puritatea perfectă și castitatea relațiilor. Dragostea nu tolerează necurăția, care este străină Iubirii. Majoritatea oamenilor aleg plăcerea, și doar câțiva aleg Dragostea. Dragostea trupească se bazează pe mulțumirea de sine, pe când Dragostea Divină este o dăruire totală de sine, ea doar dăruiește.
Pasiunea este ca stropirea unui val într-o băltoacă, iar această stropire nu poate dura mult. Dragostea este pacea perfectă a unei mări fără de margini, iar această pace durează pentru totdeauna. Dragostea poate fi cunoscută doar de un suflet puternic, care este plin de virtute și curaj. Dragostea Desăvârșită este curată pentru că în Ea nu a mai rămas nimic în afară de Iubire.
Nu schimba niciodată Dragostea cu ceva care nu este și nu poate fi Dragoste. Un suflet liniștit este un suflet sănătos pentru că iubește. Doar o inimă sensibilă și suferindă poate găzdui Dragostea.
Dragostea este cea mai mare smerenie, în care nu există mândrie.
SCHISMATICII LUI DUMENKO AU BLOCAT O PROCESIUNE ORTODOXĂ ÎN BUCOVINA. ORGANIZATORII AU FOST AMENDAȚI!
Pe 20 noiembrie 2024, în regiunea Cernăuți din Ucraina s-a încheiat o procesiune de trei zile a credincioșilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene (păstorită de PF Mitropolit ONUFRIE), care a plecat de la sediul regional din orașul Cernăuți și s-a oprit la Sfânta Mănăstire de călugări ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Kulyftsi.
De menționat că aproximativ o mie de oameni au participat la sfânta procesiune.
Potrivit informațiilor din presa ucraineană, în timpul procesiunii, susținătorii schismatici ai schismaticei ”Biserici Autocefale din Ucraina”, asistați de poliție, au încercat să blocheze drumul cu tractoare și mașini, împiedicând trecerea credincioșilor.
La salutul „Hristos a înviat!” al participanților la procesiune, adepții schismatici ai schismaticei ”Biserici” Autocefale au răspuns cu înjurături.
Într-un anunț al direcției locale de poliție, „a fost întocmit un protocol de încălcare administrativă a ordinului referitor la desfășurarea de întruniri, mitinguri, marșuri și demonstrații” împotriva organizatorilor procesiunii.
După cum se poate vedea din videoclipurile postate pe diferite rețele, în afară de călugări și clerici, la procesiune participă în principal femei și minori, femeile purtând sfinte icoane grele.
Potrivit informațiilor din sursele noastre, bărbații care participă la sfintele slujbe obștești ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene sau apără biserici, sunt recrutați cu forța de autorități și trimiși pe front.
Trebuie remarcat faptul că, în ciuda distanței suficiente față de front, pelerinajele în masă și procesiunile, sub pretextul ostilităților, sunt interzise la Kiev și în unele regiuni de vest ale Ucrainei.
Presa ucraineană a subliniat că interdicția se aplică numai Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dar ea nu se aplică greco-catolicilor și evreilor.
Înainte ca interdicția să fie impusă procesiunilor consacrate ale Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în special celei dedicate celebrării Botezului rușilor din 27-28 iulie, la procesiuni participau zeci, dacă nu sute de mii de credincioși din toată Ucraina.
Sărbătoare mare astăzi, iubiţii mei, sărbătoare mariană; adică o sărbătoare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care potrivit credinţei noastre cuvine-se să fie cinstită. Şi este cinstită Preasfânta noastră. Pentru că nu este doar o femeie, doar o sfântă; este mai presus de profeţi, de patriarhi, de apostoli, de cinstitul Înaintemergător, de îngeri şi de arhangheli, mai presus de orice creatură raţională. După Hristos, după Sfânta Treime, vine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea mai minunată şi mai frumoasă creatură şi lauda neamului omenesc. „Presfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, roagă-te pentru noi păcătoşii!” (Pavecerniţa Mare). Trebuie să avem o mare evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Astăzi sunt Intrările ei. Ce înseamnă „Intrări”? Trebuie să explicăm asta. Continuă să citești →
Praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie
Iată sfântul și marele praznic al Intrării în biserică a Maicii Domnului. Atunci când a implinit trei ani, parinții, după făgăduința dată, au condus-o în sfântul templu din Ierusalim. Au călătorit de la Nazaret împreună cu rudele și în mod solemn au intrat în biserica lui Dumnezeu ca să-și împlinească făgăduința. Și Sfântul Arhiereu Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Înaintemergătorul, a primit-o și a condus-o în sfântul templu pe Preasfânta Fecioară, a condus-o în partea cea mai sfântă a templului, în Sfânta Sfintelor, iar în acea parte nimeni nu putea să intre în afară de arhiereu, și acesta numai o dată pe an (Evrei 9, 3,7). Așa era în Vechiul Legământ. Dar Sfăntul Zaharia, fiind plin de Duh Sfânt, și prin rânduială dumnezeiască, a condus-o pe Sfânta Fecioară în partea cea mai sfântă a templului, în Sfânta Sfintelor. Si Sfânta Fecioara a petrecut și a trăit noua ani în templul din Ierusalim.
Omilia 52 a Sfântului Grigorie Palama la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
OMILIA 52
Predică la Intrarea în Sfânta Sfintelor a Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu
Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte. Continuă să citești →
PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA INTRĂRII MAICII DOMNULUI ÎN TEMPLU
Iubiți frați și surori în Hristos,
În Sfânta Scriptură, mai exact în cartea Pildele lui Solomon, există un verset care spune: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (22:6). Biserica cea adevărată a lui Hristos prăznuiește astăzi o sărbătoare care tocmai subliniază adevărul peren al acestui verset din cartea înțeleptului rege Solomon. Această sărbătoare este Intrarea Maicii Domnului în templu, cunoscută în popor și sub numele de Ovidenia sau Vovidenia.Continuă să citești →
Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev (2)
Maica Domnului este răbdătoare, smerită şi necârtitoare la necazuri.
Preacurata Maică a Domnului este proslăvită de Biserica pământească şi cea cerească ca fiind mai slăvită decât Serafimii şi mai cinstită decât Heruvimii. Ea este astfel cinstită, fiindcă a primit de la Dumnezeu un mare şi neasemuit Har, mai mare decât toate făpturile raţionale, de a fi Maică a însuşi Dumnezeului nostru, al doilea Ipostas al Dumnezeirii.
Dar iată asupra cărui lucru aş fi vrut să vă atrag atenţia în acest moment, iubiţilor întru Hristos fiii mei. Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu degeaba Preacurata Fecioara Maria a primit de la Dumnezeu acest Har, ci pentru marile Sale nevoinţe duhovniceşti.
Prima dintre acestea a fost intrarea Ei în Biserică, fiind o Copilă de trei ani, sărbătoare pe care o prăznuieşte astăzi Sfânta Biserică.
Predică la Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului – Sfântul Serafim Sobolev (1)
Smerenia Preacuratei Fecioare Maria a stat la baza întregii lucrări Dumnezeieşti.
Fără smerenie, virtuţile nu au valoare mântuitoare. În condacul praznicului de azi al Intrării în templu a Preacuratei Fecioare Maria, găsim aceste cuvinte: „Preacurat templu al Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara… astăzi este adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu…”.
Bătrânii Ştefan și Nicodim din Karulia, Sfântul Munte
Părintele Ştefan Karouliótul (zis și „Sârbul”), după ce a vieţuit în jur de cincizeci de ani la Sfântul Munte (1950-2000), a plecat în ţara sa natală, Serbia, unde a şi trecut la Domnul, în oraşul Belgrad, la vârsta de 80 de ani (1922-2001), la 21 noiembrie 2001, de sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului.
Părintele Ștefan din Karoulia (zis și Sârbul, 1922-2001), fotografie de monahul Hariton
De la el au rămas mai multe istorisiri despre cuvioși bătrâni din pustia Karuliei din Sfântul Munte, îndeosebi întâmplări despre Bătrânul Nicodim Karouliótul.
Cuviosul Parinte Iacov Ţalikis (5 Noiembrie 1920 – 21 Noiebrie 1991) Staretul Manastirii Cuviosul David din insula Evvia (Elada)
Acatistul
Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.Continuă să citești →
Ii asculti vorba hotarata si stii ca in fata ta se afla un luptator. Si nu orisicare, ci unul care a trait vreme indelungata in apa rece ce se scurgea ca o imensa cascada de lacrimi pe peretii din piatra ai inchisorilor. Un om care zeci de ani a simtit in spatele sau ochiul dusmanos al Securitatii. Un slujitor al lui Dumnezeu: parintele Gheorghe Calciu.
Pe chipul duios al parintelui nu prea vezi urme de riduri. Si nici intristare. Are 80 de ani. Dar cine sa observe noianul de ani ce s-au tot adunat? Poate doar parul alb si barba lunga ca de bunic sa ne aminteasca de timpul ce s-a scurs de cand copilul Gheorghe de odinioara se nastea intr-o familie cu 11 copii, fericiti si zburdalnici, in localitatea Mahmudia, Tulcea. Numai sa-i fi vazut pe toti adunati in jurul mesei scunde, cu tot felul de merinde pregatite de mama, incaltati in opinci din piele de vaca si ciorapi de lana impletiti de bunica si nu ti-ai fi imaginat vreodata chinul ce avea sa-l infrunte, inca de cand era pe bancile facultatii, cel mai mic membru al familiei. Continuă să citești →
Sfinte Mucenice Dasie, care prin viaţa şi sfârşitul tău ai fost slujitor bineplăcut Domnului şi ai primit de la El cununa biruinţei şi veşnica slavă în Împărăţia Cerurilor, nu ne uita pe noi, cei care trăim pe pământ înconjuraţi de mrejele ispitelor şi ale necazurilor de tot felul. Credem cu adevărat că inima ta cea milostivă şi mult iubitoare de oameni tresare la fiecare suspin al sufletelor împovărate şi te rugăm: ridică mâinile tale spre mijlocire, arătând Prea Dreptului Dumnezeu rănile pe care pentru El le-ai răbdat şi roagă-L să se milostivească spre robii Săi.
Iar noi, cei mult păcătoşi, împărtăşindu-ne din rodul mijlocirilor tale, îţi mulţumim cu dragoste şi recunoştinţă şi te rugăm, Sfinte Dasie, ca cel ce ai primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, să dăruieşti tămăduire bolilor noastre celor sufleteşti şi trupeşti şi să ne izbăveşti din toate necazurile şi primejdiile. Dă-ne curaj şi putere, Sfinte, pentru a ne mărturisi credinţa cu cuvântul şi cu fapta şi pentru a ne păzi neîntinaţi, asemenea ţie, de părtăşia cu lucrurile cele păgâneşti şi cu toate amăgirile lumii. Pe cei rătăciţi de la dreapta credinţă adu-i cu rugăciunile tale în sânul Sfintei Biserici, pe necredincioşi luminează-i ca să-L cunoască pe Veşnicul şi Atotbunul Dumnezeu şi întregii lumi dăruieşte-i pace şi binecuvântare.
Sfinte Mucenice Dasie, cel ce ai minunat pe îngeri şi pe oameni prin credinţa ta, întăreşte şi credinţa noastră cea slabă şi dăruieşte-i statornicie în vreme de ispite şi prigoane, iar ca cel ce ai primit de la păgâni multe chinuri şi moarte mucenicească, dă-ne şi nouă putere şi răbdare în suferinţele acestei vieţi pământeşti, ca fiind curăţiţi prin ele să intrăm în bucuria Împărăţiei celei fără de sfârşit, unde împreună cu tine, Sfinte Dasie, milostivul nostru ocrotitor, şi cu toţi sfinţii, să slăvim şi să ne închinăm Tatălui Celui fără de început, împreună Unuia Născut Fiului Său şi Prea Sfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Mucenicului şi viteazului pătimitor al lui Hristos să-i aducem cu credinţă şi dragoste cuvenită laudă, căci biruind negura păgânătăţii şi uneltirile vrăjmaşului, s-a adus pe sine jertfă bine-primită Stăpânului său şi risipind întunericul necunoştinţei, ne-a învăţat să ne păzim de lucrurile cele ucigătoare de suflet, pentru aceea pururea îl fericim zicând: Bucură-te, Sfinte Dasie, nebiruitule ostaş al lui Hristos.
Icosul 1
Îngerii şi oamenii se minunează de vieţuirea ta, Sfinte Dasie, căci fiind ostaş în pământul Sciţiei Minor cel încreştinat de Sf. Apostol Andrei, te-ai arătat vrednic următor al învăţăturilor şi faptelor sale şi precum acela a propovăduit cuvântul Evangheliei lui Hristos şi tu ai mărturisit prin viaţa şi sfârşitul tău mucenicesc că „Nu putem sluji la doi domni” şi ne-ai îndemnat să ne lepădăm de obiceiurile cele păgâneşti şi de viaţa cea întinată, pentru care laude de acest fel aducem ţie:
Bucură-te, cel ce în cuvintele Evangheliei cu întreaga inimă ai crezut;
Bucură-te, că sămânţa creştină în pământul cel bun al sufletului tău a căzut;
Bucură-te, că prin mila şi harul lui Dumnezeu minunat a rodit;
Bucură-te, că florile virtuţilor în sufletul tău au înflorit;
Bucură-te, viteaz ostaş care ai ales să porţi lupta cea bună;
Bucură-te, cinstit ostenitor, căci de la Domnul ai primit cunună;
Bucură-te, cel ce prin întreaga ta viaţă ai mărturisit pe Hristos;
Bucură-te, diamant al dreptei credinţe mult luminos;
Bucură-te, că la timpul rânduit ca un soare ai strălucit lumii întregi;
Bucură-te, slujitor vrednic al Soarelui celui mai înainte de veci;
Bucură-te, neînfricat surpător al păgânătăţii;
Bucură-te, laudă preamărită a creştinătăţii;
Bucură-te, Sfinte Dasie, nebiruitule ostaş al lui Hristos. Continuă să citești →
Dintr-o scurtă inscripţie în limba greacă de la începutul veacului al IV-lea ar reieşi că Tasius (Dasius) a suferit martiriul la Axiopolis (Cernavodă), împreună cu Chirii şi Quindeus sau Cindeus (1). Se poate ca la Axiopolis, Sfântul Dasie să fi fost numai sărbătorit, deoarece actul său martiric precizează că locul pătimirii a fost în cetatea Durostor (2).
Sfântul Dasie era, aşadar, un soldat roman, din legiunea care staţiona la Dunăre, în provincia Moesia Inferior. Motivul arestării şi condamnării sale la moarte a fost următorul: Continuă să citești →
Alesul în ceata sfinţilor lui Dumnezeu s-a bucurat de o cinstire deosebită printre credincioşii Bisericii Ortodoxe Române. La aceasta a contribuit şi faptul că moaştele sale se află încă de la sfârşitul veacului al XV-lea în ţara noastră, la mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea.
Date referitoare la Sfântul Grigorie se găsesc în primul rând în Viaţa sa scrisă de către Ignatie Diaconul. Ea cuprinde puţine elemente istorice. Cu toate acestea, lucrarea rămâne foarte importantă, deoarece autorul ei a fost contemporan cu sfântul, a scris după relatările ucenicilor acestuia pe care adesea îi menţionează ca surse de informare. Născut în jurul anului 780, el a trăit la Constantinopol, de unde a putut să se documen-teze cât mai bine asupra subiectului tratat (1). Continuă să citești →
Cuviosul Grigorie Decapolitul a trăit în secolul al IX-lea și era de loc din Irinópolis (în Decapole). Educația creștină a primit-o de la mama sa, Maria, cea care, cu adâncă credință în Hristos, l-a înzestrat pe fiul său cu cele mai alese virtuți propovăduite de Evanghelie.
Mai târziu, Grigorie a devenit monah, nevoindu-se continuu pentru a se desăvârși duhovnicește. Se deosebea de ceilalți monahi mai ales prin cultivarea cumpătării. Considera că acest lucru este absolut necesar pentru curățirea minții și pentru potolirea patimilor trupului. Tuturor celor care îl întrebau de ce dă atâta importanță acestei virtuți, le răspundea cu acele cuvinte veșnice înscrise în Evanghelie: ,,Iar oricine se luptă, se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (1 Corinteni, 9, 25). Adică, fiecare creștin care se nevoiește, se înfrânează de la toate, inclusiv de la mâncare și băutură. Sunt asemenea acelor atleți care se pregătesc pentru întrecerile din arene, acolo unde se luptă pentru a dobândi o coroană trecătoare. Noi, însă, atleții Lui Hristos, ne nevoim pentru a dobândi cununa cea veșnică, nestricăcioasă.
