Particularități liturgice de la Duminica Tomii până la Înălțarea Domnului
Perioada pascală sau perioada festivă a marelui praznic al Învierii Domnului, singura sărbătoare celebrată timp de patruzeci de zile, poate fi împărţită în două mari intervale liturgice: (1) Săptămâna Luminată, care nu reprezintă o „după-prăznuire” a Sfintelor Paşti, ci însuşi praznicul pascal, care se sărbătoreşte timp de şapte zile cu o rânduială de slujbă identică şi (2) după-prăznuireapropriu-zisă, adică intervalul cuprins între Duminica Tomii şi Înălţarea Domnului. În acest răstimp, întâlnim o serie de modificări în rânduiala slujbelor şi în modul în care se face sfârşitul acestora (otpustul sau apolisul), modificări care, în realitate, reprezintă practici de o adâncă vechime. Rânduielile Săptămânii Luminate sunt clare şi sunt amănunțit prezentate în cărţile de slujbă.
În multe locuri, însă, se aplică şi în intervalul cuprins între Duminica Tomii şi Înălţarea Domnului rânduielile Săptămânii Luminate. Această practică nu este corectă, fiind în contradicţie atât cu logica acestei perioade liturgice cât şi cu tipicul. Asupra acestei perioade liturgice am dori să ne oprim, rezumând rubricile întâlnite în Penticostar (cartea de slujbă principală a acestei perioade) şi în Tipicul Mare al Sfântului Sava, volum paradigmatic pentru rânduiala slujbelor Bisericii noastre. Continuă să citești →
În fiecare an, ziua de vineri a săptămânii Luminate este închinată Maicii Domnului cea care este izvor tămăduitor al tuturor bolilor sufletești și trupești. De-a lungul timpului pictori iscusiți au încercat să surprindă și să redea cu ajutorul culorilor taina ce învăluie acest Praznic. Continuă să citești →
Paştile ţin şapte zile ca una, NU trei! Sfintele CANOANE pecetluite de Sf. Sinoade Ecumenice cer ÎMPĂRTĂŞIRE ZILNICĂ în SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ celor care nu se află sub epitimie.
Sfintele CANOANE cer IMPARTASIRE ZILNICA in SAPTAMANA LUMINATA. Nu exista dublu standard preot-laic in problema pregatirii pentru Euharistie. Dupa cum veti vedea, Sinodul Trulan sau „in Trullo”, ori „Quinisext” adica „Cinci-Sase Ecumenic” se exprima in acest sens la sfarsitul secolului VII d. Hr. (691), prin canonul 66. Hotararile sale sunt primite si de Sinodul VII Ecumenic, cu un secol mai apoi (787 d. Hr.). Prin urmare, nu este vorba de perioada primara a Bisericii (pentru cei care sustin retorica lui „aceasta se facea numai in Biserica primara” etc), ci de plin Ev Mediu. Iar canonul a fost dat ca sa fie tinut de intreaga Biserica si nu a fost abrogat niciodata.
In plus, Saptamana Luminata este toata O SINGURA ZI. Pastile nu tin trei zile, cum gresit tot repeta unii si a patruns si in calendarele bisericesti! Fiecare zi a Saptamanii Luminate este mai mult decat o Duminica. Se canta in fiecare zi toata slujba din noaptea privegherii Pastilor Invierii (Pastile Crucii sunt Vinerea Mare). Singurele lucruri care difera sunt:
1. faptul ca nu se ia si lumina (de la candela / lumanare) la inceput si nu se citeste Evanghelie in pridvorul bisericii, ci se ia doar Lumina (si Adevaratul Miel Pascal) de la sfarsit, adica Sf. Impartasanie! Continuă să citești →
DOMNUL CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT UMPLE DE SENS VIAŢA NOASTRĂ
de Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Gheorghe Kapsanis,
stareţul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos
Ce importanţă poate să aibă Crucea şi Învierea lui Hristos pentru lumea noastră astăzi? Pentru lumea care trăieşte drama războiului din Irak. Pentru lumea nedreptăţii, a terorismului celor mari şi puternici şi a terorismului celor mici şi neputincioşi care se împotrivesc celor puternici prin acte sinucigaşe. Pentru lumea care omoară sufletele tinerilor cu depravarea, ateismul şi şomajul, iar trupurile cu drogurile. Pentru întreaga lume care este ameninţată din ce în ce mai mult de catastrofa ecologică şi de „age”.
Această lume L-a răstignit pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar şi pentru această lume S-a răstignit Hristos. Această lume a venit să mântuiască Hristos. Hristos S-a răstignit şi pentru răstignitorii Săi. Aceasta o arată şi rugăciunea Sa în momentul în care Îl răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.
Situaţia lumii de atunci şi de astăzi arată cât de necesar era să intervină Dumnezeu ca să dea celor care vor prilej de eliberare de sub stăpânirea celui rău.
Există o mulţime de oameni care de-a lungul veacurilor L-au urmat pe Hristos. Ei nu au vrut să-i răstignească pe semenii lor pentru a limita răul, nici nu au primit (sloganul) că „scopul sfinţeşte mijloacele”, dar au vrut să răstignească răul care exista înlăuntrul lor.
Această luptă au dus-o Apostolii, Mucenicii, Sfinţii Ierarhi, Mărturisitorii, Pustnicii şi smeriţii creştini care trăind în mijlocul lumii aduceau dragostea lui Hristos semenilor lor sacrificându-se pe ei înşişi.
Societatea noastră este bolnavă. Ar fi fost însă şi mai bolnavă, dacă n-ar fi existat creştini care împreună-să-se-răstignească cu Hristos. Continuă să citești →
CUVÂNTUL PREACUVIOSULUI ARHIMANDRIT GHEORGHE KAPSANIS,
EGUMENUL MĂNĂSTIRII GRIGORIU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS LA
SĂRBĂTOAREA PAŞTILOR DIN ANUL MÂNTUIRII 2009
DOAMNE, RĂMÂI CU NOI…
„Doamne, rămâi cu noi, căci este spre seară şi s-a plecat ziua”(Luca 24: 29)
În seara Duminicii Învierii, după cum istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca, doi ucenici ai Domnului, Cleopa şi probabil Luca, mergeau spre satul Emmaus, care este la o distanţă de 60 de stadii, adică unsprezece kilometri de Ierusalim. Erau tulburaţi şi problematizaţi de toate câte se întâmplaseră în Ierusalim în ultimele zile şi, mai ales, de moartea pe cruce şi vestea încă nesigură pentru ei despre Învierea Învăţătorului lor. Discutau despre aceste lucruri şi erau plini de durere, nelinişte şi întristare.
Atunci apare un împreună-călător necunoscut. Îi întreabă care este pricina tristeţii lor. Aceştia l-au ocărât cum că nu ştie faptele cutremurătoare care s-au întâmplat în acele zile în jurul persoanei lui Hristos. Acest necunoscut împreună-călător cu ei nu era altul decât Domnul Iisus cel înviat. Începe atunci să le tâlcuiască cele spuse referitoare la El de către Moise şi de către alţi profeţi şi să le explice că aşa trebuia să se întâmple ca să intre Hristos „în slava Sa”. Cu alte cuvinte, că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care prin întruparea Sa a unit firea divină cu cea umană în dumnezeiescul Său Ipostas, trebuia să rabde înfricoşătoarele Patimi şi moartea pe cruce pentru a tămădui şi îndumnezei firea noastră căzută, pe care a luat-o din Fecioara Maria.
Inimile ucenicilor necăjiţi, în timp ce ascultau dumnezeieştile Lui cuvinte, se mângâiau, se luminau şi se încălzeau de dumnezeiască iubire. De aceea, şi atunci când au ajuns la satul către care mergeau şi împreună-călătorul lor „se făcea că merge mai departe”, aceştia stăruiau să rămână cu ei, deoarece începuse să cadă ziua şi întunericul să acopere pământul.
Până la acest moment, ochii ucenicilor erau ţinuţi „ca să nu-L cunoască”. Dar în timpul cinei, când a frânt pâinea, după ce mai întâi o binecuvântase, pentru a le-o oferi, „li s-au deschis ochii lor” şi au recunoscut că Cel până atunci necunoscut pentru ei împreună-călător, era preaiubitul lor Învăţător, Domnul cel Înviat şi Dumnezeul lor.
În situaţia ucenicilor Domnului îndureraţi, necăjiţi, problematizaţi şi nevoitori ne aflăm şi noi de multe ori în viaţă. Înfruntând patimile noastre şi problemele zilnice care sunt omeneşte nerezolvabile, credem că Dumnezeu este absent din viaţa noastră de unde sentimente dureroase inundă sufletul nostru. Însă, adunându-ne la frângerea pâinii în Taina Dumnezeieştii Euharistii ,recunoaştem că Hristos este prezent în Biserică şi în viaţa noastră.
Atunci, cu inima aprinsă de dragostea dumnezeiască, după cum era a ucenicilor care vorbeau cu Domnul, repetăm şi noi:
Astăzi Domnul nostru s-a pogorât la Iad. Astăzi a zdrobit porțile de aramă și zăvoarele de fier ale acestuia. Observați exprimarea precisă: nu a spus că a deschis porțile, ci că le-a zdrobit, pentru a pierde cu totul închisoarea sufletelor. Nu a deschis zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă. Bineînțeles, acolo unde nu există nici o încuietoare sau poartă, dacă cineva intră, nu este împiedicat să iasă. Deci, atunci când Hristos nimicește ceva, nimeni nu poate să refacă acel lucru.
Împărații nu fac ceea ce a făcut Hristos atunci când vine vorba de eliberarea de prizonieri, ci dau porunci și lasă la locul lor atât porțile cât și gărzile, arătând prin aceasta că este posibil să intre din nou înăuntru aceia care au fost eliberați sau alții în locul lor. Dar Hristos nu procedează în acest fel. Dorind să arate că strică moartea cu totul, a zdrobit porțile de aramă ale acesteia. Și le-a numit de aramă, nu pentru că erau făcute din cupru, ci mai degrabă pentru a arăta duritatea și intransigența morții. Și ca să se știe despre cupru și fier că exprimă rigiditatea și duritatea, ascultați ce se spune despre cineva încruntat: “Nervii tăi sunt de fier și gâtul și fruntea de aramă”. Și s-a spus astfel nu pentru că ar fi avut, literal, nervii de fier sau fruntea de aramă, ci pentru a arăta cum este să fii aspru, încruntat și dur.
Vreți să aflați cât de aspră, rigidă și nepăsătoare este moartea? Niciodată nu a izbutit cineva să elibereze vreun prizonier al morții, până când nu a venit Domnul Îngerilor și a silit-o. În primul rând, a prins și a închis moartea și pe urmă i-a luat acesteia ceea ce îi aparținea. De aceea adaugă: “Comorile care se află în întuneric sunt ascunse și nu se văd”. Cu toate că se referă la un singur lucru, are două înțelesuri. Adică, există locuri întunecate, care pot fi luminate dacă punem în ele sfeșnic și lumină.
Întinderile Iadului au fost foarte întunecate și mohorâte, nepătrunzând în ele niciodată raze de lumină, de aceea le-a numit întunecate și nevăzute. În realitate, au fost întunecate până în momentul în care a coborât asupra lor Soarele Dreptății și cu lumină strălucitoare le-a luminat și a făcut din Iad, Cer. Deoarece, acolo unde se află Hristos, locul acela se transformă în cer. Este firesc să numească Iadul o comoară întunecată de mare preț, fiindcă acolo este adunată multă bogăție.
În realitate, tot neamul omenesc, care forma avuția lui Dumnezeu, a fost prădat de către diavol, care l-a înșelat pe cel Întâi zidit și l-a supus morții. Despre faptul că neamul omenesc era avuția lui Dumnezeu, ne arată și Sfântul Apostol Pavel atunci când spune că: “Domnul este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă”.
La fel precum un rege, care prinde un hoț care a tâlhărit și a luat tot ce se găsea prin orașe, ascunzându-se în peșteri, unde a strâns averea furată, așa a făcut și Hristos: l-a prins, l-a închis, l-a pedepsit și i-a luat comoara. Prin moartea Lui, Domnul a închis pe tâlhar și pe cel legat, adică pe diavol și pe moarte, și a adus toată comoara, adică Neamul omenesc, în vistieriile Împărătești. Același lucru ne spune și Sfântul Apostol Pavel: “Domnul nostru ne-a izbăvit din robia noastră, din întuneric, și ne-a adus în Împărăția iubirii Lui”.
De admirat este faptul că Însuși Împăratul s-a îngrijit de acest lucru, pe când nici un alt rege nu a găsit de cuviință să facă ceva asemănător, poruncind slujitorilor lui să elibereze pe cei întemnițați. Aici, însă nu s-a întâmplat așa, a venit Însuși Împăratul la cei închiși în temniță și nu s-a rușinat nici de închisoare, nici de cei întemnițați, pentru că era cu neputință să se rușineze Creatorul.
A zdrobit porțile și a sfărâmat zăvoarele, a pus stăpânire pe Iad și a făcut nevăzută toată straja și, fiindcă a supus și moartea, a revenit apoi la noi. Tiranul a fost luat prizonier și legat strâns. Însăși moartea și-a aruncat armele sale, a alergat neînarmată și s-a supus Împăratului.
Ați văzut ce victorie strălucită? Ați văzut biruințele Crucii? Îngăduiți-mi să vă spun ceva mult mai admirabil. Dacă veți afla cum a învins Hristos, admirația voastră va deveni mai mare. Cu armele cu care diavolul biruia, cu aceleași a fost el supus de către Hristos. După ce l-a prins (Hristos), cu armele lui, cu acelea l-a și învins.
Și ascultați cum: Fecioara, lemnul și moartea au fost simbolurile înfrângerii noastre. Fecioară a fost Eva, deoarece nu cunoscuse încă pe bărbatul ei. Lemn a fost Pomul [cunoștinței binelui și răului], și moarte, pedeapsa lui Adam. Dar, iată că, Fecioara, lemnul și moartea, simbolurile înfrângerii, au devenit simboluri ale biruinței. Pentru că în locul Evei este Maria, în locul lemnului cunoștinței binelui și răului este lemnul Crucii, iar în locul morții, pedeapsa lui Adam – moartea lui Hristos. Vedeți cum diavolul a fost învins cu armele cu care altădată a biruit el?
Unde-ti este moarte, boldul? Unde-ti este iadule, biruința?
Constatăm cu tristețe că, astăzi, Sâmbăta din Săptămâna Patimilor este privită ca o „pauză” între doliul zilei de vineri și bucuria sfântă din duminica Paștilor. O percepție cu totul greșită. Ea contrazice legătura primordială dintre cele două zile. Ziua de sâmbătă este veriga indispensabilă ce face legătura între Moartea și Învierea lui Hristos. În Sâmbăta Mare sărbătorim înfrângereamorții de către Hristos, Învierea fiind mărturie a acestui fapt. Aceasta este o zi tainică, al cărui înțeles nu poate fi tălmăcit de mintea omenească. Hristos zace mort, cu trupul în mormânt. Cu toate acestea, în acest moment al unei aparente înfrângeri asupra Vieții, moartea este cea care a fost învinsă. Sufletul lui Hristos s-a pogorât la iad, precum se întâmpla cu toate celelalte până la acea vreme. Însă sufletul său nu e ca toate celelalte. El este Dumnezeu și Om. Iadul nu are putere asupra Sa. Încearcă să Îl rețină, ca pe restul sufletelor de la Adam și Eva, dar nu izbutește. Viața din Iisus Domnul de Viață Dătător luminează negura Iadului precum luminează lumânarea cămara mică și întunecată. Puterea iadului este distrusă nu numai prin Hristos ci și prin următorii săi credincioși, adică fiecare dintre noi. Antiteza dintre trupul lui Hristos zăcând în mormânt și conștiința că prin aceasta a învins moartea, creează un sentiment de tristețe îmbinat cu bucurie (unic în ortodoxie) care să tacaă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnuldomnilormerge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor (Heruvic din Sâmbăta Mare).
…Spun asta, pentru că încă multă lume pretins-ortodoxă consideră că paştele („pascha” – în greacă şi slavonă) este fie pâinea binecuvântată şi înmuiată în vin, fie cozonacul cu brânză „sfinţit” de preot în dimineaţa de Paşti. Continuă să citești →
În Sfânta și Marea Miercuri, Sfinții Părinți au hotărât să se facă pomenirea femeii păcătoase, care a spălat cu mir și cu lacrimi picioarele Domnului.
Biserica a rânduit ca pomenirea ei să se facă în această zi, pentru că tot în Miercurea Mare Iuda L-a vândut pe Hristos. Femeia prin pocăință primește iertare, iar Iuda cade rob patimilor. Iuda era dator să lepede gândurile rele din sine, după cum femeia a lepădat păcatele sale.
Aşadar tema zilei este pocăinţa. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare.Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda este răsturnată de pocăinţă. Aşadar tema zilei este pocăinţa. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare.
Mesajul zilei de miercuri din Săptămâna Pătimirilor
Femeia păcătoasă a înțeles ceea ce Iuda nu a putut, şi anume faptul că creștinismul înseamnă vindecare.
În Sfânta Evanghelie și în cântările bisericești din Miercurea Mare auzim că se vorbește despre femeia păcătoasă care a adus un vas de alabastru cu mir de mare preț, i-a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei și le-a șters cu părul său. A spart vasul, fără să păstreze nimic pentru ea, și a vărsat mirul ca jertfă. Mirul costa 300 de dinari, echivalentul a 300 de zile muncă! Fapta aceasta l-a înfuriat pe ucenicul care stătea la loc de cinste lângă Mântuitor și care se îngrijea de bani, vestitul Iuda.
Cântările din Săptămâna Mare ne învață și mai multe despre diferența dintre cei doi, vorbind despre femeia care abia sosise, și trecutul lui Iuda. Să nu uităm că Iuda era unul dintre Apostoli și avea darul vindecării. Cu toate acestea se interesa mai mult de lucrurile lumești, nu putea să treacă peste grijile trecătoare și nu putea privi în perspectivă. Mai târziu va primi Sfânta Împărtășanie fără să o merite și sufletul îi va fi posedat de demoni. Continuă să citești →
Sfântul Serafim de Sarov și Pilda celor zece fecioare
În Domnul pășesc, să roagă și-și pun gândurile, întorcându-se de la orice altceva. Pentru aceasta sunt acele suflete alese să primească untdelemnul harului ceresc.
În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așează ca model de pregătirea a sufletelor noastre pentru venireaMirelui de la miezul nopțiipilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:
Unii afirmă că lipsa untdelemnului al fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este tocmai una corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare? Puritatea trupească este o virtute supremă, ce ne apropie de îngeri și care poate fi în sine un substitut pentru alte virtuți. Cu smerenie, îndrăznesc să spun, că de fapt acestea erau lipsite de harul Dumnezeiesc al Sfântului Duh. Fecioarele, conduse de nebunia spirituală au crezut că facerea de bine este singurul scop al creștinismului. Continuă să citești →
Afară din cămara de nuntă a lui Hristos – meditaţie în Sfânta şi Marea Marţi
Cuvintele „Nu vă cunosc pe voi” ne arată nouă cel mai dureros adevăr al acestei lumi: nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor.
Sfânta şi Marea Marţi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (Denia de Luni seara) vorbeşte despre fecioarele care aşteptau venirea Mirelui.
Este un fragment de Scriptură care ne arată nouă starea noastră de înstrăinare de har şi modele de urmat pentru a intra împreună cu Hristos pe calea Pătimirilor Sale mântuitoare.
Cele zece fecioare sunt toate dornice să intre la nunta cea de taină a Mirelui ceresc. Aşteaptă cu dor, se gătesc pentru marea întâlnire cu Logodnicul, îşi împodobesc candelele lor. Însă ceva neprevăzut se întâmplă: Mirele întârzie, pregătirea păleşte, oboseala îşi face simţită prezenţa, aşteptarea doare. Îngrijorate de absenţa celui iubit, cele zece fecioare aţipesc şi adorm toate. Este moartea, care vine înaintea parusiei, adormirea necesară a fiecăruia dintre noi în mâinile lui Dumnezeu, chiar dacă aici nu le simţim uneori mângâierea. La miezul nopţii, în prăpastia dintre două zile, la răscrucea vremii şi a firii, iată se aude strigarea cea mare: Iată Mirele vine ieşiţi întru întâmpinarea Lui. Fecioarele îşi freacă ochii plini de somn, se pregătesc de întâlnirea vieţii lor, însă doar cinci dintre ele, jumătate adică, au untelemn de rezervă. Atunci când veniseră, toate erau pline de bucurie şi de lumină de la candele, acum însă, candelele au nevoie de reîmpodobire. Aici se vădeşte limita dăruirii: nu poţi dărui faptele tale bune. Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord că untdelemnul este milostenia, care unge sufletul şi îl luminează cu lumina dăruirii de sine. Poţi da tot ce ai primit în viaţa asta, te poţi ruga pentru toţi, însă mântuirea nu este de vânzare, nu poate fi dăruită de un om altuia. Este netransmisibilă, pentru că e lumina pe care ai strâns-o în suflet prin rugăciune întreaga viaţă şi care te călăuzeşte pe cărările întunericului şi ale morţii. La judecată se va face diferenţa dintre cei care au primit daruri şi le-au străluminat prin bunătate şi cei ce au primit daruri şi le-au ascuns, consumat, epuizat prin plăcere şi păcat. Toţi au primit candele în dar, dar numai unii ştiu să le împodobească, ca să lumineze până la sfârşit.
Fecioarele neînţelepte pleacă să cumpere untdelemn, însă ratează sosirea întru slavă a Mirelui, şi întorcându-se găsesc uşa încuiată. Aici nici măcare rugăciunea: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă nu mai are efect. Cuvintele „Nu vă cunosc pe voi” ne arată nouă cel mai dureros adevăr al acestei lumi: nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor. Nu putem susţine că-L ştim, dacă nu L-am căutat la cei ce vând untdelemn, adică la sărmanii acestei lumi. Hristos este acolo în piaţă: El este fiecare sărac, sărman sau bolnav, vânzător al luminii care ne ţine întru fiinţă „atunci când toate luminile acestei lumi se vor fi stins”. Şi mai e ceva: nu putem găsi nicăieri untdelemn pentru candela inimii noastre, decât în lumea celor năpăstuiţi. Acolo este singura sursă de ulei a lumii, acolo unde plângerea şi foamea, sărăcia şi durerile pregătesc pe cei sărmani pentru o veşnicie de fericire. Hristos nu le cunoaşte pe cele neînţelepte pentru că n-au fost să-şi cumpere untdelemn la vreme, de acolo de unde izvorăsc durerile acestei lumi. Dacă nu participăm la suferinţa lumii alinând-o, nu putem spune că suntem prieteni de familie sau cunoştinţe cu Dumnezeu. Milostenia este aşadar singura poartă către cer, începătura zidirii noului pământ în mâinile frânte de durere ale celor sărmani.
Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. O astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare.
„Şi văzând un smochin lingă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze”(Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”. Dacă nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el”? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvârșiți. De altfel evangheliştii scriu totdeauna în Evangheliile lor şi ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot aşa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod. Continuă să citești →
Mitropolitul Antonie de Suroj:Dacă tu nu ești atent la cuvintele rugăciunii tale, de ce ar fi Dumnezeu?
Dacă tu nu poți să fii atent la cuvintele pe care le rostești, de ce ar fi Dumnezeu? Cum le-ar putea primi El ca semn al iubirii tale dacă ți-ai lăsat inima în afara lor, dacă nu ai pus în ele decât un anumit procent de cinstire împreuna cu o anumită doză de nepăsare?Continuă să citești →
Sunt întrebat adesea cum ar trebui să ne spovedim. Iar răspunsul cel mai direct și cel mai important ar putea fi formulat astfel: spovedește-te ca și cum ar fi ultima dată când te poți pocăi pe acest pământ pentru întreaga ta viață înainte de a păși în veșnicie și de a te arăta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă a vieții tale în care poți încă îndepărta straturile de fard de pe fața vieții tale plină de nedreptate și de păcat, pentru a intra liber în împărăția lui Dumnezeu.
Dacă am percepe astfel spovedania, dacă am veni la spovedit nu doar imaginându-ne, ci știind în mod real că putem muri în orice ceas, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări inutile. Spovedania noastră ar fi fără milă față de noi înșine, sinceră și adevărată. Spovedania noastră ar fi directă și n-am mai evita cuvintele care ne-ar așeza într-un tablou penibil, ofensator și umilitor, ci le-am pronunța pe un ton de adevăr zdrobitor pentru noi înșine. N-am mai fi nepăsători la ceea ce trebuie spus și la ceea ce nu trebuie spus, am spune tot ceea ce conștiința noastră ne mărturisește că ar fi minciună sau păcat, tot ceea ce ne face nedemni de statutul de ființe umane. N-ar mai exista atunci în inima noastră sentimente cum că ar trebui să ne protejăm de unele cuvinte brutale și nemiloase față de propria persoană, nu ne-am mai pune întrebări dacă trebuie să spunem sau nu un lucru sau altul, pentru că vom ști ce putem lua cu noi în veșnicie și ce nu putem lua. Cam așa ar trebui să ne spovedim. Este foarte simplu, este uluitor de simplu, dar noi nu o facem pentru că ne este teamă de această nemiloasă și simplă verticalitate pe care ar trebui să o avem înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Continuă să citești →
CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ ÎN SFÂNTA ŞI LUMINATA ZI A SLĂVITEI ŞI MÂNTUITOAREI ÎNVIERI A LUI HRISTOS
AL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei. Imagine: business.facebook.com
Pe 19 decembrie, Biserica îl sărbătorește pe unul dintre cei mai cinstiți sfinți în popor – Sfântul Ierarh Nicolae – Făcătorul de Minuni.
Sfântul Ierarh Nicolae demonstrează puterea minunilor sale și mijlocirea cerească datorită unui singur lucru – prezența lui Dumnezeu în el. Doar acest factor, care este totodată cel mai important – prezența lui Dumnezeu, ne face viața adevărată. Cât de des mizăm nu pe Hristos, ci pe numărul de rugăciuni pe care le repetăm, pe închinăciuni și pe severitatea posturilor. Dar nu aceasta l-a făcut pe Sfântul Ierarh Nicolae așa cum îl cunoaștem. El a trăit prin Hristos, numai prin El. Lumea, atât acum, cât și în timpul vieții pământești a Sfântului Nicolae, a trăit cu minciuna. Sfântul a trăit cu Hristos.
Când ne uităm la copii, ne umilim văzând seninătatea și lipsa de grijă din sufletele lor. Copiii, în timp ce rămân în puritatea conștiinței și bucuria lipsită de griji, au ceea pierd la o vârstă mai înaintată – adevărata libertate. Timpul trece și ne împovărăm viețile cu cătușele dependenței de mulți factori care ne fac sclavi. În procesul de avansare în vârstă, pierdem atât puritatea conștiinței, cât și sfințenia vieții. Viermii patimilor pătrund în sufletele noastre, iar din acea libertate inițial senină și plină de bucurie a copilăriei nu mai rămâne absolut nimic. Ne întunecăm, iar sufletul se umple de o ceața profundă a întunericului etern.
Cei care au reușit să găsească o ieșire din această vale a întunericului și să urce din nou la vârful luminii sunt numiți în biserică sfinți. Au libertatea iubirii absolute și a bunătății. Orice persoană care caută în viață nu sarea harului, nu frumusețea smereniei, nu lumina iubirii, ci altceva, își simulează viața, condamnându-se la o sclavie crudă și de neconsolat. Simulăm viața când sculptăm jucării din plastilina propriilor gânduri, ca un copil. Ne agățăm de ele precum o maimuță de niște nuci puse într-un ulcior legat cu gâtul îngust, neputând să ne descleștăm mintea și iar și iar suntem prinși în aceste trucuri diavolești.
Ne ținem de lume, temându-ne să-L urmăm pe Hristos.
Este un mare risc pentru noi să-L urmăm. E ca și cum ai sări peste o prăpastie în întuneric. Alergi, accelerezi și sari, fără să vezi lățimea abisului din fața ta. Sari de la pământ doar cu credință, nădejde și iubire fără calcule sau garanții. Sfântul Ierarh Nicolae a sărit fără ezitare. Accelerăm adesea, dar în ultimul moment frânăm. Este înfricoșător să sari în necunoscut.
Dar Dumnezeu este de cealaltă parte a prăpastiei și nu există altă cale către El decât prin iubire și încredere. Poți primi libertate în Hristos numai atunci când renunți la sclavia acestei lumi. Sfântul Nicolae și-a înlocuit toate gândurile omenești cu Sfântul Har. Primim tot ce avem nevoie pentru mântuire de la Dumnezeu încă la naștere. Apoi acumulăm informații inutile, ne umplem creierul cu cunoștințe, cu ajutorul cărora ne creștem achizițiile, iar acestea, la rândul lor, se transformă în lipici cu care ne lipim sufletul mort de această lume moartă. Milionarii care au adunat un capital colosal și care până la sfârșitul vieții nu au dobândit nici măcar o picătură de dragoste, bunătate și credință, sunt cele mai jalnice și nefericite creaturi din univers. Mai nefericiți decât ei sunt acei oameni care îi invidiază. Cei dintâi, cel puțin înainte de a merge în iad, au primit bucurii și mângâieri animalice în această lume, în timp ce cei din urmă, neavând nici una, nici alta, merg după ei în același abis.
Iar fericirea este întotdeauna aproape – în noi înșine. Lumina harului ne oferă posibilitatea să ne întoarcem din nou la libertatea pierdută a copilăriei, dar cu mult mai mare putere de bucurie. Pentru fiecare dintre noi, chipul Sfântului Ierarh Nicolae este, în primul rând, lumină, bucurie, curăție, bunătate, iubire, milă. Nu întâmplător a devenit cel mai faimos sfânt printre copii. Copilăria și sfințenia sunt concepte identice în creștinism, „Căci dintre aceștia este Împărăția Cerurilor”.
Sufletul își croiește drumul spre Dumnezeu nu prin intelect, nu prin cunoaștere, nu prin dovezi logice, ci prin trăirea sinceră și intuiția duhovnicească.
Bucuria lumească ne prinde în mreaja unei lumi în care este stăpân satana, iar nenorocirea și durerea ne readuce mintea la inima în care trăiește Hristos. Când lumea înșelătoare, de sub pelicula subțire a vieții cotidiene logic corecte, își dezvăluie brusc cruzimea satanică și esența imprevizibilă, sufletul uman nu o suportă și o ia razna. Lumea este un păinjeniș, iar o omul devine adesea o muscă care se încurcă în țesătura sa.
În viața Sfântului Ierarh Nicolae vedem acțiunea paradoxală a legii iubirii divine. Cu cât mai mult omul este atras de oameni, cu atât se îndepărtează mai mult de ei. Și invers, cu cât ne apropiem de Dumnezeu în singurătate și rugăciune, cu atât în viața noastră apar mai mulți oameni care au nevoie de ajutorul și sprijinul nostru. Sfântul Ierarh Nicolae a găsit în Dumnezeu o lume întreagă – mii de suflete, după cuvântul Evangheliei, a cuprins sufletul său curat. Dar mai întâi, el a coordonat cu Evanghelia fiecare respirație, fiecare mișcare interioară a inimii, fiecare acțiune și gând. Sfântul Ierarh Nicolae a dobândit sfințenia nu prin raționamentul minții, ci prin cunoașterea practică și sinceră a lui Dumnezeu.
Nu-L poți împărtăși pe Hristos în inima ta având vreun atașament pământesc, oricât de justificat ni s-ar părea acest lucru. Nici dragostea pentru copii, rude și patrie nu ar trebui să ne umbrească dragostea pentru Hristos, care este TOTUL pentru noi. Numai în acest fel omul poate atinge scopul final al vieții sale pământești. Hristos nu a dispărut nicăieri după Înălțare, nu s-a ascuns în spatele norilor, nu a intrat în infinitul Cosmosului. El este mereu aici și acum. El stă la ușa inimii noastre și bate ușor, fără apăsare, cu modestie și liniște, cerând milostenia iubirii noastre. Cel care aude această bătaie și poate deschide ușa, devine sfânt.
Oricine vrea să fie deștept, citește o mulțime de cărți și își umple mintea cu ele. Oricine vrea să fie mântuit, citește scurta rugăciune a lui Iisus și scapă de gânduri. A spus un duhovnic: „Mai întâi, ține numele lui Dumnezeu pe limba ta și apoi lasă-l să coboare în inima ta”. Multă cunoaștere duce sufletul la multă tristețe, dar ignoranța copilăriei îl duce la pace și la o bucurie veșnică. Profunzimea credinței se măsoară nu prin cunoștințele noastre din cărți despre Dumnezeu, ci prin dragostea pentru El. Pentru cei deștepți, există doar lumea și lucrurile din ea, pentru cei înțelepți există doar Dumnezeu, în care nu există nici lucrurile, nici universul. Prostia vrea să știe totul și să înțeleagă totul. Iar înțelepciunea este tăcută, pentru că este fiica tăcerii. Înțelepciunea nu vine din cărți, iar adevărul nu vine din cap.
Este bine să citești cărți înțelepte, dar este și mai bine să-ți înțelegi duhul în tăcere, să înveți să-ți simți inima duhovnicească, să trezești intuiția duhovnicească și să-ți întărești hotărârea de a te strădui pentru mântuire. Fiecare om privește lumea prin gaura cheii minții sale și fiecare o vede în felul său. Credeți că raționamentele și cugetarea la Dumnezeu duc la mântuire? Nu, ceea ce duce la mântuire este smerenia, atenția față de sine și amintirea neîncetată de Dumnezeu. Dintre toate virtuțile, cel mai repede duce la mântuire smerenia.
Cel care s-a găsit pe sine în Dumnezeu, și-a găsit liniștea și o pace netulburată.
Nicio ispită nu-l poate zdruncina pe cel care s-a părăsit pe sine și s-a regăsit în Dumnezeu. În loc să lupți cu gândurile rele, este mai bine să-ți ții mintea în inimă, atunci gândurile vor dispărea de la sine. Când ne adunăm atenția și încercăm să o păstrăm în locul unde se află inima duhovnicească, gândurile se încetinesc. Și observăm că mintea nu este distrasă de ele.
Omul își trăiește destinul personal, iar lumea trăiește unul colectiv, unde totul este predeterminat. Nu ne alegem soarta, ne alegem doar mântuirea sau moartea. Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile noastre prin gânduri, el pune harul în inima care conține răspunsul. Dacă auziți un răspuns de la „Dumnezeu” sub formă de gânduri, să știți că sunteți în mare pericol.
Frumusețea, ca și Dumnezeu, este simplă. Prin urmare, trebuie să învățăm să privim totul cu simplitate, fără a inventa ceva sau a specula cu ceva. Simplitatea deschide porțile inimii. Orice ai face și orice ai realiza, totul trebuie să ajungă la un singur lucru – la pacea sfântă în Dumnezeu. Gândurile ne atrag în agitația lumii, iar lipsa gândurilor ne lasă singuri cu duhul nemuritor și nemărginit. Dacă L-ai găsit pe Hristos în tine, atunci nu mai ai nimic de căutat. Liniștea inimii și a minții este cea mai bună cale spre mântuire. Când mintea ta începe să te deranjeze, pune-o la rugăciune cu o respirație liniștită și lentă și se va calma de la sine.
Coboară înăuntrul eului tău cât poți de adânc și rămâi acolo cât poți de mult.
Singurătatea poate fi exterioară și interioară. Cea exterioară smerește trupul, cea interioară – mintea. Ambele îți ajută să-ți vii în fire prin pocăință și smerenie. Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să înveți să nu reacționezi emoțional la orice. Străduiește-te să dobândești nepătimirea, pentru că cheia nemuririi este ascunsă în ea. Nu are de ce să simtă tulburare cineva care i-a spus lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta”. Nu te agăța de lume și vei trăi în Dumnezeu.
Niște pustnici l-au întrebat pe un sfânt părinte: „Avva, dacă pe scurt, ce înseamnă să dobândești nepătimirea?” Duhovnicul a zâmbit și a spus: „A dobândi nepătimirea înseamnă a fi o persoană care nu rănește pe nimeni cu grosolănia inimii și care nu are nicio urmă de atașare de ceva în inimă”. A te putea privi din exterior este o realizare semnificativă în dobândirea nepătimirii. Liniștea sufletească învinge orice situație. Să mori în minte și vei reînvia în duh. Așa cum viața veșnică este mai importantă decât viața vremelnică, cu atât mai importantă este atenția la interior decât atenția la exterior. Pe dinafară, stai cu oamenii, dar pe dinăuntru, nu te despărți niciodată de Dumnezeu.
Un ascet a venit la un duhovnic bătrân cu o întrebare:
– Părinte, ce înseamnă: „să mori înainte de moarte”?
– Aceasta înseamnă că pentru ca adevărata ta ființă duhovnicească să renască, plină de iubire, înțelepciune și har, trebuie să moară mintea ta egoistă sau „eul” tău personal care multă vreme te-a înșelat, sugerând că egoismul tău reprezintă adevărata ta personalitate.
– Aceasta este o moarte fizică?, a întrebat ascetul.
– În nici un caz! Doar egoismul percepe acest lucru ca fiind moarte. Chipul și asemănarea ta cu Dumnezeu va reînvia, personalitatea ta nemuritoare, incoruptibilă, plină de har, care nu va avea sfârșit. Ea depășește toate imaginile și conceptele minții și toate cuvintele, pentru că este dincolo de orice percepție senzorială, dar este simțită de tine ca un duh binecuvântat în Hristos.
Din notițele scrise de mână pe marginile cărților starețului Simon (Bezkrovny).
Singura cetate în care personalitatea noastră, conștiința noastră, se poate simți în siguranță totală este inima duhovnicească, pentru că în ea trăiește Hristos. Această cetate este înconjurată de nenumărate hoarde de gânduri. Războiul care apare în minte și lumea care se învârte în ea este o tulburare a minții. Lumea întotdeauna este așa cum o vede capul nostru. Când mintea este curată, nepătimitoare și senină,duhul uman în har nu-L vede decât pe Dumnezeu, în Care totul este desăvârșit.
Majoritatea oamenilor sunt morți, deși din exterior par să fie în viață. Arată ca niște ramuri recent tăiate, care, deși încă sunt acoperite cu frunziș proaspăt, au pierdut deja contactul cu sursa vieții.
Starețul, ascultând cu atenție când călugării îi povesteau despre pelerinajul lor, a făcut observația:
– Ceea ce este în interiorul tău va fi întotdeauna mai valoros decât ceea ce este în afară.
– Explică-ne, părinte, au întrebat ei.
Duhovnicul le-a spus:
– În interiorul tău se află un Dumnezeu infinit, inexprimabil, și încerci să găsești în afara ta ceva care, după cum crezi tu, să-L poată înlocui în afară.
În ispite, înfrânează-ți mintea, nu împrejurările, pentru ca duhul tău să rămână în unitate cu Dumnezeu. Cu cât ești mai aproape de Dumnezeu, cu atât îți este mai dragă fiecare persoană. Ispita se dezvoltă într-o minte care a uitat de Dumnezeu. Dar când, datorită rugăciunii sincere, ești cu Dumnezeu și Dumnezeu este în tine, El are grijă de tine, conducându-te în siguranță prin toate ispitele.
Dacă te conectezi cu corpul, vei ajunge la necazuri și vei pierde toată puterea în suferință. Când îți dai toată mintea lui Dumnezeu, vei trăi o bucurie veșnică pe care nu ai mai experimentat-o până acum.
Întregul vârtej al lumii se învârte în jurul minții tale, fără a-ți afecta adevărata ființă, conștiința ta. Oprește-ți mintea și vei descoperi că întregul univers este o tăcere Dumnezeiască. I-ai permis minții să devină tiranul și stăpânul tău. Dă-I voie lui Dumnezeu să se nască în tine, ca un izvor nesecat de viață veșnică. Bătrânul a spus: „A-ți da viața pentru dragostea lui Dumnezeu înseamnă să învii în Dumnezeu și să devii în El un dumnezeu nemuritor”.
Mintea ta este ego-ul tău fals care se schimbă ca o giruetă: „eu” sunt bolnav,”eu” sufăr, „eu” sunt nefericit, „eu” sunt înfometat. Și doar duhul tău, care este întotdeauna „Eu sunt”, este neschimbat. Egoismul știe numai cuvinte despre Dumnezeu, dar duhul uman poate să-L cunoască pe Dumnezeu Însuși și să fie una cu El.
Egoismul este înșelător, prin urmare, lupta cu egoismul recurgând la ajutorul egoismului este o utopie. Egoismul poate fi biruit doar prin dobândirea harului. Procesul de gândire este acea hrană prin care trăiește egoismul.
Harul este acea hrană prin care trăiește inima duhovnicească a omului. Primul gând pe care l-ai acceptat este ca o furnică care te irită, al doilea este ca un elefant sălbatic, iar al treilea gând este ca un tigru furios, gata să te sfâșie. Și numai rugăciunea este ca focul în mâinile tale, care le ține pe toate acestea la distanță.
Când mintea devine tăcută, iubirea, smerenia și compasiunea se manifestă în duhul uman fără vreun efort. Când găsești bucuria duhovnicească, vrei să o împărtășești cu toată lumea. La fel, atunci când Dumnezeu îți dăruiește mântuire, nu o poți păstra doar pentru tine, știind că fiecare suflet este însetat de mântuire la fel ca tine. Nici un om nu poate iubi fără Harul divin. Fără El, omul cade fie în atașament, fie în ură.
Lumea este o scurgere a vieții, originea căreia este în Dumnezeu. Deci, trebuie să înoți neîncetat împotriva curentului pentru a te întoarce la Izvor. Raiul, Împărăția Cerurilor, bucuria nesecată, viață veșnică, existența adevărată, conștiința plină de har, fericita nemurire, lumina fără de sfârșit – toate aceasta fac parte din inimă ta duhovnicească. Starețul a spus: „Cei inteligenți și educați au dispărut ca fumul, dar cei care au cunoscut dragostea lui Dumnezeu au rămas pentru totdeauna în inimile oamenilor, ca lumina mântuirii”.
Dacă ți-ai permis să judeci oamenii și lumea, înseamnă că ai lăsat răul în tine și ai devenit rău. Felul în care vezi lumea este rezultatul activității minții tale. Iar mintea este o minciună. Dacă crezi că ești doar trup, vei cădea în ispită până vei începe să trăiești în duh. Dacă crezi că ești minte, atunci această minte își va bate joc de tine până te vei despărți de ea și vei învăța să o observi din exterior.
Ignoranța divină este dincolo de toate conceptele și definițiile: nu știi nimic și în același timp știi totul.
Nu știi cum poți să știi totul: știi acestea din ignoranță. Numai un egoist poate fi deștept și ager la minte, deoarece el este carne din carnea acestei lumi. Chiar dacă un astfel de om va învia din morți, se va ridica din mormânt și se va uita în jur și va începe să strige: „Unde este portofelul meu? Unde este portofelul meu?”. Omul înțelept este înțelept pentru că nu are egoism și rămâne în duh în Împărăția adevărului divin.
Starețul a spus: „Chiar dacă vei răsturna întreaga lume cu susul în jos în căutarea adevărului, numai iubirea te va salva de tine însuți”. Mintea păcătoasă își creează propriile fantome – imagini distorsionate ale duhului uman. Egoismul este o asemănare păcătoasă a adevăratei personalități, iar pofta este o asemănare păcătoasă a iubirii Divine.
Fie că ești sănătos sau bolnav – nu acesta este principalul lucru. Principalul lucru este dacă ești cu Hristos sau nu. Dacă în duh ești una cu Hristos, ești nemuritor. Zidul dintre om și Dumnezeu este cunoașterea cărților, bârfele bisericești și legalismul cărturarilor. În tine trăiește o iubire infinită care nu a fost inventată de tine și nici creată de eforturile tale egoiste. Această iubire este Hristos Cel Nemuritor. Această iubire este Dumnezeu Cel Infinit.
Fiecare corp este muritor și să crezi să în el vei găsi fericirea este ca și cum ai merge călare pe un cal mort. Egoismul „tău” este un „străin” în corpul tău. Tot ceea ce ai numit cuvânt este de fapt ceva complet diferit. Tot ceea ce te-ai gândit nu seamănă cu gândul tău. Nu încercați să aflați de ce nu merge totul așa cum doriți, ci căutați să înțelegeți de ce nu trăiți așa cum învață Sfânta Evanghelie.
Cititul de multe cărți puțin ajută în viața duhovnicească. Orice pregătire duhovnicească, indiferent cum o numim – pocăință, rugăciune sau tăcerea duhului, constă în faptul ca în cele din urmă să înceapă să trăiască inima ta duhovnicească. Când treci prin ispite, încearcă să petreci ceva timp în singurătate, cu gândul la Dumnezeu, iar El te va lumina cu harul Său. A-ți păstra duhul în har și a nu observa acțiunile minții este sfârșitul tuturor rătăcirilor. Pentru a dobândi aceasta, trebuie să-ți placă să fii în singurătate – acesta este leacul pentru o gândire păcătoasă.
Starețul a spus: „Atunci când te vei dărui în totalitate iubirii, nu vei dori să lași nici chiar cea mai mică părticică a ta pentru tine”.
Lectura de duminică din această săptămână răspunde simplu și clar de ce are nevoie omul pentru a se mântui: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Dar această poruncă „simplă” s-a dovedit a fi cea mai dificilă din întreaga Evanghelie. Pentru că noi ne-am dovedit a fi atât de „corecți” încât am început să ne mușcăm unul pe celălalt, și insuficient de smeriți pentru a avea compasiune pentru aproapele nostru. Dar Dumnezeu nu trăiește în cuvinte, ci într-o inimă iubitoare. Dacă găsim dragoste în inimile noastre, câștigăm totul. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să ne curățăm inimile.
Deseori credem că curăția inimii este lipsa gândurilor păcătoase, dar inima și mintea pot fi copleșite de o grămadă de fapte și gânduri bune, creând un haos total din ele.
De fapt, curăția inimii este simplitatea ei, smerenia și refuzul a tot ceea ce o poate încărca.
O inimă curată este curată nu numai de rău, dar și de complexitatea acumulării de gânduri și experiențe goale. În această simplitate, ca și în absența a toate, omul îl poate vedea pe Dumnezeu. Prin urmare, numai cei „curați cu inima” vor putea să-L vadă pe Dumnezeu. Nu vor avea nicio interferență care să tulbure această contemplare. O minte curată nu este distrasă de nimic străin sau paralel. Se uită numai la Dumnezeu.
Între timp, nu avem această puritate a vederii, trăim în iluzia ideilor noastre despre ceea ce, după cum ni se pare, este Dumnezeu. Dar acesta nu este Dumnezeu, acestea sunt fanteziile noastre despre Dumnezeu. Și încercăm să iubim aceste fantezii. De regulă, nu reușim să facem acest lucru, deoarece fanteziile despre Dumnezeu, oricare ar fi ele, sunt imposibil de iubit. Nu poți decât să-l iubești pe adevăratul Dumnezeul cel Viu. Dar El nu este un obiect de studiu.
Cunoașterea lui Dumnezeu este un concept condiționat. Noi înșine, cu propria noastră voință și minte, nu-L putem înțelege pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu ni se poate revela în măsura în care inima noastră devine curată. Și nu mai este posibil să nu-l iubești pe acest Dumnezeu al Revelației.
Simplitatea, puritatea și smerenia sunt acele virtuți pe care trebuie să le avem pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pe oameni.
Noi, de fapt, nu-i cunoaștem pe oamenii care ne înconjoară. Toate ideile noastre despre ei sunt alcătuite din judecățile, aprecierile și opiniile noastre false. Adevăratul chip a oamenilor nu poate ajunge la personalitatea noastră, deoarece ea este învelită în filtrele multistratificate ale patimilor, trecând prin care, chipurile oamenilor sunt profund distorsionate și deteriorate în conștiința noastră. Un suflet nerafinat vede lumea în oglinzi distorsionate. Prin urmare, pe cel căruia îi spunem astăzi „te iubesc”, mâine îl vom urî.
Prin urmare, nu trebuie să căutăm bunătatea, ci pe Dumnezeu și prin El însuși să devenim mai buni și mai curați. Nu împlinirea poruncilor ne aduce mai aproape de Dumnezeu, ci aflarea sufletului în Dumnezeu face posibil să trăim conform poruncilor. Și acest lucru este posibil doar pentru un om profund smerit.
Smerenia nu se ceartă cu nimeni, ci umple inimile oamenilor cu pace. Smerenia nu cunoaște înfrângere, căci nu există nimic care să o umilească sau să o distrugă. Smerenia trăiește în pace pentru că nu se teme de nimic. Prin orice obstacole care îl amenință pe om, smerenia trece cu calm. Cel care se smerește câștigă Iubire, iar cel mândru atrage ura. Smerenia trăiește și îi ajută pe alții să trăiască, iar mândria se distruge atât pe sine, cât și pe ceilalți.
Viața există doar din smerenie, iar moartea a apărut doar din mândrie. Tot ceea ce este fals se bazează pe mândrie, iar tot ceea ce este adevărat se bazează pe smerenie. Smerenia iubește pe toată lumea, iartă pe toată lumea, dar se sălășluiește exclusiv într-o inimă blândă.
Fericirea și nefericirea noastră depind în întregime de cât de multă smerenie avem în noi. Cu cât avem mai multă smerenie în inimă, cu atât mai mult Dumnezeu sălășluiește în ea.
Există un secret important al vieții – tot ceea ce se realizează fără smerenie nu poate fi durabil. Tot ceea ce se face fără smerenie este contrar voii lui Dumnezeu. Tot ce dorim să dobândim fără smerenie este minciună, vanitate și înșelăciune. Dacă abandonăm smerenia, vom întâlni suferința. Dacă suferi, acceptă-ți suferința cu smerenie și această smerenie îți va aduce pace în Hristos.
Prin urmare, trebuie să încercăm să ne menținem mintea curată și ușoară. Inima noastră să resimtă numai ceea ce este înfășurat în lumină și este bun. Să nu lăsăm nimic rău să intre în noi. Să nu-i oferim răului atenția și sentimentele noastre. Atunci dragostea pentru Dumnezeu și pentru oameni va trăi în inimile noastre.
Adesea încercăm să schimbăm lumea prin grijă pentru ea, dar, de regulă, nu facem lumea mai bună și ne pierdem pe noi înșine. Ar fi bine dacă în loc de experiențe bune și goale am oferi lumii ceva adevărat și real. De exemplu, sfințenia sau, dacă asta nu nu ne este cu putință, cel puțin dorința de sfințenie. Dar nu sfințenia noastră, pentru că nu o avem și nu o putem avea.
Sfințenia este reflectarea Luminii lui Dumnezeu prin sufletele noastre. Nu putem străluci singuri. Există o singură lumină în lume – Sfânta Treime. Și deci putem deveni oglinzi care reflectă această Lumină, sau găuri negre prin care trece această Lumină fără a atinge spațiul nostru negru.
Mișcarea către sfințenie este crearea unei suprafețe în oglinda sufletului, capabilă să reflecte Lumina Harului.
Dintr-o parte poate să pară că Luna strălucește pe cer, dar nu strălucește, ci doar reflectă lumina soarelui. Același lucru se întâmplă și cu sufletele noastre. Sufletul fie reflectă asemănarea cu Dumnezeu, fie devine asemănător demonilor.
Iubirea perfectă este puritatea perfectă și castitatea relațiilor. Dragostea nu tolerează necurăția, care este străină Iubirii. Majoritatea oamenilor aleg plăcerea, și doar câțiva aleg Dragostea. Dragostea trupească se bazează pe mulțumirea de sine, pe când Dragostea Divină este o dăruire totală de sine, ea doar dăruiește.
Pasiunea este ca stropirea unui val într-o băltoacă, iar această stropire nu poate dura mult. Dragostea este pacea perfectă a unei mări fără de margini, iar această pace durează pentru totdeauna. Dragostea poate fi cunoscută doar de un suflet puternic, care este plin de virtute și curaj. Dragostea Desăvârșită este curată pentru că în Ea nu a mai rămas nimic în afară de Iubire.
Nu schimba niciodată Dragostea cu ceva care nu este și nu poate fi Dragoste. Un suflet liniștit este un suflet sănătos pentru că iubește. Doar o inimă sensibilă și suferindă poate găzdui Dragostea.
Dragostea este cea mai mare smerenie, în care nu există mândrie.
Constatăm cu tristețe că, astăzi, Sâmbăta din Săptămâna Patimilor este privită ca o „pauză” între doliul zilei de vineri și bucuria sfântă din duminica Paștilor. O percepție cu totul greșită. Ea contrazice legătura primordială dintre cele două zile. Ziua de sâmbătă este veriga indispensabilă ce face legătura între Moartea și Învierea lui Hristos. În Sâmbăta Mare sărbătorim înfrângereamorții de către Hristos, Învierea fiind mărturie a acestui fapt. Aceasta este o zi tainică, al cărui înțeles nu poate fi tălmăcit de mintea omenească. Hristos zace mort, cu trupul în mormânt. Cu toate acestea, în acest moment al unei aparente înfrângeri asupra Vieții, moartea este cea care a fost învinsă. Sufletul lui Hristos s-a pogorât la iad, precum se întâmpla cu toate celelalte până la acea vreme. Însă sufletul său nu e ca toate celelalte. El este Dumnezeu și Om. Iadul nu are putere asupra Sa. Încearcă să Îl rețină, ca pe restul sufletelor de la Adam și Eva, dar nu izbutește. Viața din Iisus Domnul de Viață Dătător luminează negura Iadului precum luminează lumânarea cămara mică și întunecată. Puterea iadului este distrusă nu numai prin Hristos ci și prin următorii săi credincioși, adică fiecare dintre noi. Antiteza dintre trupul lui Hristos zăcând în mormânt și conștiința că prin aceasta a învins moartea, creează un sentiment de tristețe îmbinat cu bucurie (unic în ortodoxie) care să tacaă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor (Heruvic din Sâmbăta Mare).
