CIRCULARĂ PASTORALĂ PASCALĂ 2011 – SERAFIM, MITROPOLITUL PIREULUI, DRAPETZONEI ŞI SFÂNTULUI IOAN

 SERAFIM, MITROPOLITUL PIREULUI, DRAPETZONEI ŞI SFÂNTULUI IOAN

CIRCULARĂ PASTORALĂ PASCALĂ 2011

Quantcast

Părinţi şi fraţi, iubiţi şi râvniţi fii în Domnul, HRISTOS A ÎNVIAT!

Noi, neoelinii, trăim Sfântul Paşte sub multiple aspecte. Este unul din acele momente când, cu întreaga noastră fiinţă şi în multe chipuri, primim imboldul dumnezeiesc şi îl facem să rodească, trebuie să îl facem să rodească, în mod corect.

Avem o fire umană. Trăim într-o fire umană care este reînviată preafrumos în lumina dumnezeiască şi neînserată, fire care umple lumea lăuntrică a omului de lumină, care îi transfigurează aspirațiile din materiale în spirituale, care îi înflăcărează entuziasmul, ca să se lupte din nou şi din nou cu sine însuşi şi cu potrivniciile vieţii, care-l inspiră să biruiască această lume şi să o replăsmuiască, pecetluind-o cu propria sa viziune. Având aceste însuşiri şi posibilităţi, poporul nostru prăznuieşte Paştele ca pe un fapt al nădejdii nesecătuite: biruinţa morţii şi triumful veşniciei spirituale a omului.

După căderea omului, întreaga făptură suspină şi suferă (Rom. 8, 22) împreună cu omul, ca să iasă împreună cu El, împreună cu Dumnezeul Biruitor, la o lumină desăvârşită şi permanentă, dând astfel sens primelor cinci zile ale creării lumii de către Dumnezeu. În acest spaţiu, pe aceste stânci, natura – lirică, dorică, tragică – niciodată nu a fost străină de peripeţiile grecilor. Uneori îi însoţeşte în tăcere, reflectând suferinţele sau bucuriile lor, alteori în chip tainic este împreună-părtaşă cu ei la evenimente. Şi cândva un cercetător devotat ar trebui să revadă din această prismă întreaga noastră literatură modernă, pe Solomos, pe Kalvos şi pe Papadiamantis.

După asemenea rânduieli, ale unei armonii mai profunde, şi-a plăsmuit elinul istoria modernă. Învierea naturii – învierea sufletului – învierea neamului: era o rânduială solidă ca o cheie de boltă, capabilă să încapă şi să întărească chiar şi cea mai simplă inimă elinească. Şi timp de patru sute ani de grea sclavie, această rânduială s-a ţinut cu sânge, cu martiri şi cu jertfe.

Învierea, înrădăcinată în suflete prin creştinism, prin Biserica Ortodoxă, creştea năzuinţa după libertate a neamului, libertate care însemna învierea acestuia. Viaţa trebuia să se armonizeze cu lumina şi cu înflorirea pământului, să se armonizeze cu lumina şi cu eliberarea omului din moartea veşnică prin Mântuitorul Hristos.

Pe cât firea înfloreşte, pe cât sufletul îşi sărbătoreşte veşnicia pecetluită prin evenimentul dumnezeiesc, adică prin biruinţa asupra morţii şi ruperea legăturilor întunericului, pe atât neoelinul, care prin firea neamului său tânjeşte după trăiri luminoase şi armonioase, se luptă pentru a impune aceeaşi lege a libertăţii şi a triumfului spiritual în viaţa sa naţională. Suntem emoţionaţi şi ne entuziasmăm noi, fiii risipitori şi păcătoşi ai acestui veac, când citim memoriile luptătorilor de la ’21[1], care nu doar că au legătură cu libertatea neamului, după voia Domnului nostru înviat din morţi, dar ne şi arată că adesea îşi stabileau începutul luptelor, în apropierea Paştelui, atunci când biruiește în inimi Libertatea.

Există aici o taină adâncă, neatinsă şi plină de sens. Ortodoxia a păstrat ca praznic principal al ei Sfintele Paşti. Este Biserică a suferinţei şi a  biruinţei, a morţii şi a învierii. Biserica Ortodoxă Universală Nedespărţită a păstrat acest praznic, nu doar pentru că se potriveşte cu clima şi cu lumina locurilor unde această Biserică luminează spiritual, ci pentru că se potriveşte etosului ei, pentru că se armonizează substanţial cu învăţăturile sale. L-a păstrat ca o revelare a faptului că Preasfânta noastră Biserică a lui Hristos cel Înviat armonizează trecutul cu viitorul, ca o prefigurare a viitorului, martiric, plin de lupte şi dureri, ud de lacrimi, ca o prevestire, care acum, în chip unic şi excepţional, are o mare importanţă, alegând Paştele pătat cu sânge ca simbol ultim şi suprem al ipostasului ei spiritual, spre deosebire de creştinismul Occidentului [centrat pe praznicul Crăciunului, n.tr.], prosper, de multe ori lipsit de nerv, rupt de trupul Bisericii celei Una.

Crăciunul este un praznic celebrat cu glasuri suave, dulci, catifelate, în care toate sunt delicate şi imaculate. Paştele este însă punctul culminant al creştinismului, bărbăţia duhului, o mare luptă, răni şi sânge, suferinţă, pogorâre în Iad, creştere în lumina duhovnicească veşnică şi bucuria unică a omului: bucuria că s-a revelat şi s-a confirmat veşnicia sa. De Crăciun suntem iubitori şi răbdători. De Paşti însă tânjim după libertatea pe care ne-a promis-o venirea lui Dumnezeu în lume, pentru care acum trebuie să ne luptăm, ca să o dobândim. “Să ne răstignim cu Hristos, ca să ne ridicăm împreună cu El”. Paştele, culme a sărbătorilor, este pentru cei cu coloane vertebrale puternice, pentru frunţile cuviincioase şi curate. „Praznic al praznicelor”. Asemenea staturi a ridicat şi a oţelit, asemenea frunţi a luminat neamul nostru în timpul robiei.

Durerea acestui neam, încercările lui, înjosirea lui de către ocupantul hulitor de Dumnezeu, erau echivalente cu înjosirea omului şi cu condamnarea lui la moarte, echivalente cu preacuratele Patimi ale lui Hristos. Cu o astfel de armonie, cu o asemenea înţelegere duhovnicească, fără filozofii prea multe şi lipsite de conţinut, în chip vizionar aş spune, elinul şi-a trăit încercările, iar învierea lui Hristos i-a înflăcărat duhul cu certitudinea învierii sale naţionale şi a libertăţii. Paştele era viziune şi trăire. Având ca măsură Învierea, biruinţa ei asupra întunericului robiei şi triumful vieţii libere şi responsabile, neoelinul a trăit şi a luptat. Ortodoxia, Biserică a Învierii, a fost cea care l-a hrănit.

Întregul ’21 este modelat după tonul eroic al Învierii. Refuzul demn al supunerii faţă de întuneric, suferinţă şi dor de libertate, sfidare a morţii în numele lui Hristos Care a învins moartea, credinţă în nemurire. Întregul neoelenism este rodul unei asemenea purificări creştine care s-a realizat când iconomia divină a ajuns la Înviere, şi de acolo către slava Înălţării.

În antichitate, moartea era o osândă cumplită. Şi sclavia era o osândă cumplită pentru neam, pentru că era echivalentă cu moartea. Şi pentru că moartea fusese biruită de Hristos, şi sclavia trebuia biruită în numele Său! Virtutea are nevoie de însoţirea faptelor. Şi faptele sunt responsabile doar atunci când se făptuiesc în mod liber, într-o viaţă care se mişcă şi se dezvoltă liber. Nici o virtute nu are valoare atunci când este produsul constrângerii, pentru că virtutea se trăieşte doar în libertate. Astfel, libertatea se leagă nedespărţit de Învierea lui Hristos şi El devine părintele adevăratului neoelinism, şi Paştele, sursă a insuflărilor şi înflăcărărilor neamului.

Pentru că acum ochii şi inimile noastre se umplu de lumina pascală, nu dorim să rostim cuvinte neplăcute, vrem să îndepărtăm toţi norii, să uităm de acest materialism care devastează viaţa neoelinească, care o trădează şi care devine o nouă sclavie exterminatoare. Să uităm puţin de necredinţa fiilor acestui neam, necredinţă care, cu cât înaintează, cu atât ucide sufletele şi le privează de temeiul pe care s-a sprijinit ’21 şi viaţa noastră neoelină.

Fără îndoială, astăzi, în această criză foarte puternică, Paştele este, trebuie să fie, unica perspectivă şi trăire neoelinească, rânduială de viaţă şi de acţiune, pentru că înseamnă libertate şi armonie, pentru că rodeşte virtutea nefalsificată, pentru că exprimă tot ce are mai profund, mai mântuitor, mai bărbătesc, mai vital neamul nostru.

Pe inimi puternice stă Hristos, pe inimi puternice stă şi păşeşte libertatea.

HRISTOS A INVIAT!

Mitropolitul vostru,

† Serafim al Pireului

Traducere Anna Theodorou


[1] 1821,’21, anul începerii eliberării de sub jugul otoman.[n.tr.]

Sursa:graiulortodox.wordpress.com