”Credința ortodoxă și viața bisericească”
*
Textul conferinţei susţinute de Dimitrios Țelenghidis, profesor al Facultății de Teologie, Universitatea Aristotelică din Tesalonic,în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, miercuri, 7 noiembrie 2012.
Credința ortodoxă și viața bisericească se găsesc într-o unitate indisolubilă. Credința ortodoxă, înțeleasă ca adevăr dogmatic, delimitează conținutul vieții Bisericii și garantează autenticitatea vieții Ei.
În același timp, viața Bisericii este oglinda vie a conținutului credinței ortodoxe. Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului Ipostatic, cu prezența Lui harismatică în Biserică, asigură viața Bisericii în esența ei, și îi dă un sens autentic.
Credința ortodoxă și viața bisericească se exprimă la nivel existențial și de către fiecare membru al Bisericii. În mod special, viața bisericească, exprimată ca un fel nou de a fi al credinciosului, nu poate avea ca rezultat un mod de manifestare individualist și autonom. De altfel, fiecare om (membru al Bisericii celei Una) exprimă, în manifestările lui individuale Biserica. Astfel, ethosul eclesiastic al credinciosului se identifică cu fiecare lucrare a sa. Adică prin fiecare lucrare intelectuală, psihologică, artistică și în general, prin fiecare manifestare psihosomatică a credinciosului, se dezvăluie viața lui interioară bisericească. Astfel, în baza acestui fapt, putem să susținem că viața Bisericii se descoperă din viața membrilor Ei.
Când credința ortodoxă se desparte și devine autonomă față de viața credinciosului, nu mai are caracter mântuitor. Aceasta înseamnă că acest fel de credință nu poate să mântuiască pe om. Credința ortodoxă capătă caracter mântuitor numai atunci când se leagă indisolubil și funcțional cu viața de fiecare zi a credinciosului. Atunci este și se numește viața lui, viață bisericească.
Desigur că nici viața bisericească, nici participarea la Sfintele Taine fără credința ortodoxă nu poate duce la mântuire. Aceasta înseamnă că nici o Taină a Bisericii, în această situație, nu ne poate mântui de la sine (adică fără ca noi să credem ortodox).
Ortodoxia deține și trăiește plinătatea adevărului. Viața și adevărul se înțeleg în primul rând la nivel existențial. Adevărul nu poate fi separat de viață în integralitatea și în autenticitatea lui, fără consecințe dezastruoase.
Viața, pentru Biserică, este cealaltă față a adevărului.Este necreată, este pururea fiitoare, este viața veșnică, despre care se vorbește în Evanghelie.
În această situație, este foarte edificatoare și expresivă legătura pe care o face Hristos între adevărul autentic și viața autentică. Hristos, ca Adevăr în Sine, ne adeverește că «aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis» [1] Viața veșnică este cunoașterea adevăratului Dumnezeu. Dar, așa cum știm, în limbajul biblic, patristic și ecleziologic, cunoașterea este cauzată de trăire. Cunoașterea înseamnă experiență trăită. Experiența care se vede din participarea la adevăr. Din istoria și experiența arătată a Bisericii, ortodoxia se concretizează prin exactitatea (acrivia) și integritatea învățăturii dogmatice a Ei, în timp ce ortopraxia(dreapta făptuire a Ei) se arată, prin excelență, în viața duhovnicească a membrilor îndumnezeiți ai Bisericii.
Credinciosul care are o viață duhovnicească lucrătoare este condus în toate manifestarile sale de Duhul Domnului său. Deoarece Hristos există și trăiește înlăuntrul nostru prin Duhul Său. Hristos, prin Duhul Său, devine «în toate primul» numai în membrele lucrătoare ale Trupului Său mistic, adică în membrii activi ai Bisericii. În practică, aceasta înseamnă că Hristos, prin Duhul Său, stăpânește în gândul, în cuvântul și în toată lucrarea acestui credincios. Împărăția lui Dumnezeu, care se identifică cu viața duhovnicească în cea mai curată înfățișare a ei, este aceea care stăpânește toate manifestarile credinciosului în cadrul Bisericii. În această situație, credinciosul împărățeste, este stăpânit de Duhul lui Dumnezeu de fiecare dată când arată o viață evlavioasă.
Și aşa cum, în mod fericit, însemnează Sfântul Chiril al Ierusalimului : «viața evlavioasă este susținută de dogma ortodoxă și de fapte bune, și nici dogmele fără fapte bune nu sunt primite de Dumnezeu, dar nici faptele care nu sunt însoțite de dogmele ortodoxe nu sunt primite de Dumnezeu.»[2] Virtuțile morale, după Sfântul Ioan Gură de Aur, primesc viață din puterea dogmelor, așa cum membrele trupului primesc viață de la suflet[3], care sunt sfințite de dogmele ortodoxe[4], care sunt agenții lucrării sfințitoare. Dar și după Sfântul Maxim «omul se sfințește prin mărturisirea exactă a credinței».[5]
Ca urmare, adevărul în Biserică nu este teoretic, adică nu este primirea intelectuală prin ascultare și studiu a cunoașterii conținutului credinței, ci este, în principal, taina care se trăiește prin lucrarea Duhului Sfânt[6]. Fără această participare a lucrării, este imposibil ca omul să cunoască înțelepciunea lui Dumnezeu și să se împărtășească de Sfintele Taine ale credinței noastre[7]. Credincioșii sunt conduși către plinătatea adevărului de Duhul Adevărului prin trăire. De aceea, ei rămân neclintiți în aceasta, fără a le fi frică de amenințări, prigoană…. CONTINUAREA LA SURSĂ
Sunt eterodocşii (toti acei ce isi zic crestini dar nu sunt ortodocsi) membri ai Bisericii ?
De Dimitrios Tselenghidis, Profesor al Şcolii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Thesalonic
Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul anterior, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei eccleziologice a Bisericii Ortodoxe ca întreg (ca pliromă). Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.
În baza acestei înțelegeri cum că Biserica ar fi divizată, toţi creştinii – adică toți cei care au fost botezaţi indiferent cum, în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se petrece în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.
În consecinţă, indirect, cu această teorie despre Biserică, se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (Adevarurile de Credinta descoperite de Dumnezeu), dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.
Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite. De altfel, așa se și explică faptul că în Duminica Ortodoxiei fie nu se mai citesc în întregime anatemele, fie nu se mai citeşte deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei şi a ereziei. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință cu titlul lor eccleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.
Este însă legitim teologic şi ştiinţific să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos ?
Ca să răspundem la această întrebare într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem „într-UNA, SFANTA, SOBORNICEASCA şi APOSTOLEASCA BISERICA”, în conformitate cu dispoziția și cu Simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan (381 d.H.).
Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei UNA, este un dat cert al credinţei noastre.
În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.
Unitatea Bisericii ca Adevăr de Credință (dogmatic) exprimă atât conştiinţa Ei de sine, cât şi experienţa in Duhul Sfant pe care o are.
Bineînţeles, conform cu conştiinţa dogmatică neîntreruptă a pliromei Bisericii Ortodoxe, această Biserică „UNA” este cea Ortodoxă.
Mărturisirea Simbolului Credinţei noastre, anume că Biserica este UNA, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.
În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unic Dumnezeu și Om, și nici un trup împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi rămâne viu în acest trup are puterea , prin Sfintele Taine şi prin păzirirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică, în viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod dacă sunt tăiate din vie(Ioan 15,5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi – indiferent de cât de mulți ar fi – nu pot nici să existe în Hristos, nici nu pot să înfiinţeze altă Biserică.
Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între definițiile Biserica cea Una-Bisericile cele multe și Biserica cea Una-Biserica divizată.
Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar. Biserica a fost, este şi va rămâne „Una” şi nedivizată până la sfârşitul veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul Credinţei, folosind verbul „cred” la timpul prezent.
Hristos este capul acestui trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.
Hristos nu poate să fie capul unui trup divizat sau fărâmițat. Acest fel de ecclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti, şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.
Biserica nu poate să fie „UNA” şi totodată fragmentată.
Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi „UNA”, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici „Sfântă”, nici „Sobornicească” (”Catholică”), nici „Apostolică”.
Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este „UNA”, nu pot exista biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici biserici mame, biserici surori, biserici fiice sau biserici nepoate.
„UNA” şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) – naşte tainic „din apă şi din Duh”(Ioan3,5) membrii ei, nu naște alte biserici.
În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, manifestată, din nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.
Considerarea că Biserica ar fi divizată, ( sau că ar exista Har și mântuire în afara Ei), aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică eronată.
Consideraţia că Biserica este divizată anulează în practică credinţa în însăşi existenţa Bisericii, care, doar fiind „UNA” şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.
În consecinţă, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a Ei.
Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei care au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedoniei-copti, armeni, protestanti cu diviziunile lor: neoprotestantii-baptisti, adventisti, evanghelisti, etc.).
Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.
1. Credinţa Apostolică
Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.
Astfel, atunci când un credincios – indiferent de poziţia instituţională pe care o are în trupul Bisericii –, sau mai mulţi credincioşi – indiferent de numărul lor – încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia sunt desprinşi de trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau ierarh , se cateriseşte, iar dacă este mirean, se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de tainele Bisericii.
Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea. În 1014 au introdus în Simbolul Credinţei învăţătura lor dogmatică eronată cu privire la Duhul Sfânt, cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul. Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Evanghelistul Ioan, Duhul Adevărului „de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că „nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite” în Simbolul de Credinţă. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.
Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii – şi în consecinţă şi Protestanţii care au adoptat Filioque – au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii. Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea Papei, dogmele mariologice, primatul, harul creat etc.).
2. Succesiunea apostolică
De credinţa apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică. Succesiunea apostolică este valabilă doar în trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.
Prin succesiunea apostolică înţelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin transmiterea autorităţii duhovniceşti a Apostolilor către Episcopii Bisericii, şi, prin intermediul acestora, preoţilor.
Modul de transmitere a autorităţii duhovniceşti apostolice Episcopilor se face prin punerea mâinilor (hirotonie). Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, bisericesc, şi se găseşte în continuare, în afara Bisericii datorită credinţei lui eronate, el încetează în mod esenţial să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al trupului lui Hristos, Biserica.
În consecinţă, dacă vreun episcop sau vreo Biserică locală – indiferent de numărul de membri – cad din credinţa Bisericii aşa cum a fost aceasta exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică pentru că se găsesc deja în afara Bisericii. Şi, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod esenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice celor deja căzuţi în afara Bisericii.
Pe baza celor de mai sus, însuşi papa, dar şi toți episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără vreo temelie ştiinţifică, adică neteologic.
3. Preoţia şi celelalte Taine
Preoţia în cadrul Bisericii este preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii Lui prin intermediul episcopilor şi preoţilor.
Preoţia presupune continuitatea apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi, preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său, Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi însăşi Bisericii Lui. Preoţie autonomă şi taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.
Preoţia, precum toate celelalte taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci Biserica „se înfăţişează pe sine prin taine”, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a exista taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot exista doar dacă se găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic de corpul copacului.
Din punct de vedere teologic, este de neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi, ar avea vreo taină, măcar una, de exemplu, Botezul. Întrebarea esenţială care trebuie pusă aici este următoarea: Cine a slujit taina Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea ? Cine i-a dat slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică ? Şi unde se găseşte Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, datorită credinţei lor eronate au căzut în afara Bisericii ?
4. Teoria celor „doi plămâni” ai lui Hristos
Această teorie îşi are originea în romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept „plămâni” romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă.
Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie însă, din punct de vedere ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.
Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de romano-catolicism din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de trup dumnezeu-omenesc al lui Hristos. Romano-catolicismul este căzut de o mie de ani în afara Bisericii lui Hristos.
De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este „Una” şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în conformitate cu teoria de mai sus, că ortodoxia şi romano-catolicismul sunt „doi plămâni” ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.
În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere ecclesiologic, fie sunt acoperite de alte biserici în afara celor două. Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei ecclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).
Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii. (Biserica, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a sfinţilor. Toate diversele biserici istorice-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului bisericii nevăzute. Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează „una, sfântă, catolică şi apostolească Biserică” Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea „UNA” a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al bisericilor locale de orişice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele.) Lucru cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.
Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre „cei doi plămâni” ai lui Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos romano-catolicismul ca pe un organ funcţional al Lui (un „plămân”), deşi romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.
5. „Biserici surori”
De la început, termenul de „Biserici Surori” a fost nepotrivit şi inadmisibil. Este nepotrivit din punct de vedere teologic atunci când este folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii Ortodoxe şi al romano-catolicismului.
Termenul „Biserici surori” nu este un termen bazat scripturistic, nici nu este legitim. Atunci când Apostolul Pavel se referă la diversele Biserici locale, el nu le denumeşte „surori”, nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici „mame” ale vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este Una şi că ea are un caracter universal, în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi vieţii Ei, şi al cărei cap, ne informează Apostolul, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: „Bisericii care este în Corint”, de exemplu. Acest lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc, acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub Episcopul ei. Este, desigur, de la sine înţeles faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor întru credinţă, viaţă şi rânduială ecclesiastică. Unitatea Bisericilor locale este garantată în practică de Sinodul Episcopilor lor.
Din cele expuse mai sus reiese clar faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite „surori”, cu atât mai mult nu există vreun substrat teologico-ecclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi Romano-catolicismul „Biserici surori”. De altfel, Romano-catolicismul nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1014, pentru că de atunci acţionează asupră-i anatemele Sinoadelor Ecumenice, consecinţa fiind tăierea de la Trupul divino-uman.
Aici trebuie făcută observaţia că suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a Bisericii , indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia ecclesiastică, ci doar de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv tăierea romano-catolicismului de Biserică.
Este, aşadar, limpede faptul că, oficial, romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1014. Practic, acest lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici succesiune apostolică. Nu are Harul necreat şi, prin urmare, nu are tainele dumnezeieşti care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o „comuniune îndumnezeitoare” cu omul. Şi, pentru că Biserica nu poate decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului UNA şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara Bisericii Ortodoxe este, pur şi simplu, eretică.
Traducere din limba greaca de Preot Matei Vulcanescu
Asta e Ortodoxia! Slavă lui Dumnezeu că mai sunt teologi Ortodocși care ”îndrăznesc” să afirme Adevărul neschimbabil al lui Hristos! Primul între ierarhi care e gata să se ”unească” cu Roma, fără a-i cere să renunțe la erezii e actualul Patriarh de la Constantinopol! Și sunt atâția alți ierarhi ”Ortodocși” în suita lui!
In mod normal ar trebui sa intrerupem comuniunea cu ereziarhul patriarh de constantinopol Bartolomeu