Cu privirea la cele înalte (sau cum stăm înaintea episcopilor)

Cu privirea la cele înalte

(sau cum stăm înaintea episcopilor)

Umplându-ne de dorul după slava cea neschimbătoare, să ne curăţim ochii minţii de întinăciunile cele pământeşti (Sfântul Grigorie Palama)

E limpede că Părintele Serafim nu era un conformist, dar nu era nici răzvrătit, căci mai presus de toate voia să facă lucrul lui Dumnezeu, şi nu al său. Nu căuta să-şi pună sacii în căruţă. După împăcarea Frăţiei cu episcopul locului, la sfârşitul lui 1974, Părintele Serafim se străduia în mod special să-i sfătuiască pe ceilalţi să respecte şi să cinstească autoritatea bisericească legitimă. Iată ce i-a scris în luna aprilie 1976, unei femei care invitase un preot să vină să slujească în comunitatea ei fără aprobarea Arhiepiscopului:
Sper că sunteţi conştientă de faptul că acum locuiţi în eparhia Vlădicăi Antonie, iar când e vorba de preoţi şi parohii, se face aşa cum vrea el, şi voia lui trebuie respectată. Se întâmplă să nu fii de acord cu episcopii şi, în cazuri extreme, chiar să te „lupţi” cu ei; dar niciodată nu ai voie să le uzurpi drepturile sau să încerci să „aranjezi” lucrurile fără ei, ca şi cum ar fi doar nişte figuranţi. Trebuie să stăm cu frică şi cutremur înaintea episcopilor şi să nu fim niciodată prea liberi sau familiari. Mă tem că o parte din „Ortodoxia noastră americană” ce ţine de Sinod face exact acest lucru – organizând eparhii psihologico-spirituale după bunul plac şi tratând pe episcopi ca pe nişte figuranţi ce „nu înţeleg”. Dumnezeu ni i-a dat şi, dacă uneori apar greutăţi, şi aceasta este spre folosul nostru şi spre mântuire şi trebuie să ne apropiem de ei cu mijloace duhovniceşti” (Scrisoarea Părintelui Serafim Rose către Valerie Lukianov, 14 februarie 1975).

Într-o altă scrisoare din 1976, scrisă unui convertit ortodox din Anglia care fusese oprit de la Sfânta împărtăşanie din pricina criticilor aspre faţă de clericii locali, Părintele Serafim scria:
Fireşte că acum vă aflaţi într-o situaţie foarte rea, atât din pricina faptului că sunteţi socotit un „răzvrătit” împotriva propriului Arhiepiscop şi cler şi cu atât mai mult fiindcă sunteţi rupt de Tainele Bisericii. Într-o astfel de situaţie, nimic din ceea ce aţi putea spune sau face nu va avea nici un efect favorabil în privinţa problemelor în discuţie: orice spuneţi va fi socotit cuvântul unui „răzvrătit”, putând fi trecut cu vederea. Este deci esenţial să scăpaţi de această etichetă, şi aceasta se poate face într-un mod foarte simplu, ce nu implică acceptarea opiniilor care nu vă sunt pe plac. Vă îndemnăm să lăsaţi deoparte deocamdată orice gând de tipul „corect şi greşit”, „drept şi nedrept”, şi să puneţi înainte partea duhovnicească, adică să faceţi tot ce este necesar pentru a fi reprimit la Sfânta Împărtăşanie. Vă îndemnăm „cu toată tăria” să faceţi ceea ce vă cere Arhiepiscopul: adică să scrieţi câte o scrisoare tuturor clericilor faţă de care sunteţi învinuit că v-aţi purtat în mod jignitor, cerându-le iertare pentru orice grosolănie, jignire, cuvânt sau faptă necuvenite faţă de ei. Aceasta este important atât ca ascultare faţă de Arhiepiscopul dvs. (a cărui judecată trebuie să o cinstiţi chiar şi atunci când credeţi că este nedreaptă sau greşită) şi mai ales fiindcă este o abordare duhovnicească a problemei, fără a se pune întrebarea cine are dreptate şi cine greşeşte. Arhiepiscopul dvs. v-a cerut să „cereţi iertare şi să fiţi în pace” şi „să aveţi cinstire şi respect” faţă de clerici – dar nu vă spune ce păreri să adoptaţi. Este exact ceea ce se cuvine să faceţi, chiar presupunând că aveţi „dreptate” în toate privinţele, căci răbdarea nedreptăţilor aduce mare folos duhovnicesc; dar, în orice caz, ar trebui să vă fie destul de uşor a vă învinui singur de grosolănie, ton greşit etc., căci acestea se strecoară în noi toţi, chiar atunci când apărăm adevărul” (Scrisoarea Părintelui Serafim Rose din 17 iulie 1976).

Părintele Serafim însuşi a reuşit să refacă pacea cu Arhiepiscopul său şi să rămână în ascultare de Biserică, îndreptându-şi suspinele în sus, către cer. Deşi la început a reacţionat la acţiunile Arhiepiscopului cu o stare de şoc şi frustrare, strădania sa de a vedea lucrurile duhovniceşte l-a ajutat să se ridice deasupra acestei reacţii şi să afle nelumească mângâiere şi luminare în Hristos. Aşa cum el însuşi s-a străduit să privească la cele înalte în mijlocul greutăţilor lumii, Părintele Serafim i-a sfătuit şi pe ceilalţi din Biserică să facă la fel. Iată ce îi scria unui evlavios preot rus ce era tras în jos de către turma sa şi de mentalitatea organizatorică din parohie:
Ne pare rău de turma drept-slăvitoare şi voim să facem cât mai multe pogorăminte faţă de slăbiciunea ei, dar mai înainte de toate trebuie să o călăuzim, să le spunem oamenilor ce este drept şi ce se aşteaptă de la ei, trăgându-i mereu mai sus, dându-le ideea că sunt ortodocşi nu fiindcă s-au născut astfel sau aparţin unei „organizaţii” ortodoxe, ci numai dacă se străduiesc să fie credincioşi învăţăturii Bisericii. Păstorii ortodocşi de astăzi trebuie să se ferească, mai mult decât oricând, a-şi pune nădejdea în „organizaţie” şi ar trebui să privească mereu în sus, către Mai-marele Păstor Hristos, către lumea cerească a Adevărului lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi, de unde vine toată insuflarea pentru povăţuirea dreaptă a turmei. Păstorul nu poate fi doar un săvârşitor de slujbe pentru oamenii ce sunt ortodocşi în mod „automat”, numai fiindcă aparţin „organizaţiei”; ci el trebuie să-i avertizezepot pierde savoarea Ortodoxiei dacă nu privesc la cele înalte şi nu se nevoiesc. Episcopul Teofan Zăvorâtul a prevăzut această pierdere a savorii Ortodoxiei şi era nespus de întristat fiindcă nimeni din jurul său nu părea să observe acest lucru – şi aceasta se întâmpla deja în veacul al XIX-lea, darămite astăzi!

Cât despre noi, suntem binecuvântaţi cu o viaţă liniştită, fără „probleme parohiale”, şi de aceea cultivăm şi mai mult acest ideal. Dacă ar fi trebuit să trăim în San Francisco şi să ne adaptăm la viaţa de parohie de acolo, mă tem că am fi fost foarte descurajaţi. Dar aici avem sălbăticia ca să ne dea insuflare şi, privind în jurul nostru, putem să cugetăm în voie la pustnicii din peşteri şi la măreaţa libertate care este adevărata vieţuire ortodoxă (în contextul lepădării de sine). În lume e mult mai greu de făcut acest lucru – şi tocmai de aceea vă dorim să trăiţi necontenit în lumea cerească şi numai în al doilea rând „să trăiţi viaţa turmei dvs

” (Scrisoarea Părintelui Serafim Rose către Valerie Lukianov, 14 februarie 1975).

În ultimii ani, Părintele Serafim îşi amintea cum Arhiepiscopul Ioan l-a învăţat să privească mereu către tărâmul ceresc. „Este vădit”, spunea el, „că Arhiepiscopul Ioan se afla mereu într-o altă lume. Îmi amintesc cum el însuşi a ţinut odată o predică despre viaţa duhovnicească, viaţa tainică, predică în care a spus: «întreaga noastră sfinţenie se întemeiază pe faptul de a fi cu un picior drept pe pământ şi, rămânând pe pământ, să avem necontenit mintea la cele înalte». Venea din când în când la magazinul nostru de lângă Catedrală şi totdeauna avea de spus ceva nou şi plin de insuflare. Venea cu o mică mapă, o deschidea şi spunea: «Ia uite, am aici o imagine cu Sfântul Alban, şi iată şi Viaţa lui!». O găsise pe undeva. Aduna lucruri de acest fel care aduceau multă insuflare şi nu aveau nimic de-a face cu treburile zilnice sau cu administrarea eparhiei. Unii spuneau că, de fapt, era un slab chivernisitor, dar eu nu ştiu. Mă îndoiesc însă, fiindcă ştiu că ori de câte ori îi scria cineva o scrisoare, primea întotdeauna răspuns în limba în care scrisese şi în foarte scurt timp; deci era foarte, foarte atent cu astfel de lucruri. Dar primul lucru de care avea grijă era acela de a fi mereu în lumea cealaltă, mereu insuflat şi vieţuind mereu prin ea. Opusul ar fi să faci din Biserică un fel de afacere, să vezi doar latura administrativă, latura economică sau latura inferioară, lumească. Dacă faci acest lucru mai multă vreme, vei pierde scânteia, vei pierde cele înalte. Arhiepiscopul Ioan ne-a dat pildă cum să privim mereu în sus, cum să cugetăm mereu la cele înalte. Până la urmă, cu cât pătrunzi mai adânc în aceste lucruri, cu atât mai mult vezi că nu există altă posibilitate. Dacă eşti creştin ortodox, poţi să faci acest lucru, iar unii oameni vor zice că eşti nebun, că ai luat-o razna sau altele de acest fel; dar totuşi tu ai viaţa ta, o urmezi şi ajungi în rai” („Părintele Serafim Rose, „In Step with Saints Patrick and Gregory of Tours”, în The Orthodox Word, nr. 136, 1987, pp. 274, 287. Transcriere a unei cuvântări din anul 1977”).

(Din lucrarea Ieromonahului Damaschin, „Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose”, Ed. Sophia, pp. 383-385)

Sursa: http://laurentiudumitru.ro