“Astăzi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, când semnul sfânt al mântuirii noastre este ridicat in toate bisericile. Însă aceasta este doar o manifestare exterioară, existând şi o înălţare interioară a Crucii, ce se petrece în inima noastră. Ea este desavârşită atunci când omul hotarăşte să se răstignească pe sine sau să se cureţe de patimi. Potrivit Apostolului Pavel, sunt creştini cu adevarat numai cei care işi răstignesc trupul, omorând în felul acesta dorinţele si patimile.

Fiecare creştin trebuie să îşi pună întrebarea dacă semnul sfânt al Crucii este înălţat şi în inima lui. Să fim cu toţii atenţi ca nu cumva conştiinţa să nu se spună: „Te interesezi numai de dorinţele trupesti. În inima ta, Crucea lui Hristos nu e înalţată. Ai aruncat-o în groapa patimilor, unde a putrezit din cauza indiferenţei şi a dispreţului tău”.

După îngroparea Domnului, Crucea a rămas pe Golgota. Mai târziu, a fost aruncată într-o groapă, printre nişte gunoaie. Oraşul Ierusalim a fost ocupat de soldaţii români, iar cladirile sale au fost facute una cu pamântul. Atunci când a reînceput construirea, la sfatul diavolilor, românii au pus in locul Rastignirii idolul Afroditei, o veche zeitate a imoralităţii.

Un lucru asemănător se întâmplă şi cu crucea noastră interioară. Când vrajmaşul domneşte peste suflet, adică peste Ierusalimul cel întelegător, crucea noastră duhovnicească este aruncată de pe Golgota inimii şi acoperită cu gunoaiele patimilor şi ale desfrânării. După aceea, înlăuntrul nostru sunt ridicaţi idolii cei ruşinoşi, pe care numai intervenţia cu multa putere a harului îi poate distruge”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Ne vorbeşte Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori”, Editura Egumeniţa)