“Cuvântul păstorului”. Emisia din 19 mai 2012

În emisia ordinară a programului de autor Cuvântul păstorului” Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril vorbeşte despre dialogul Bisericii Ortodoxe cu islamul şi alte confesii în contextul societăţii contemporane seculariste, precum şi despre atitudinea Bisericii faţă de calea revoluţionară a soluţionării conflictelor sociale.

Bună dimineaţa, dragi telespectatori.

Pe adresa emisiunii noastre a venit o întrebare de la Alexei Gulicenko din oraşul Tveri: ”Spuneţi, vă rog, la ce etapă se află astăzi dialogul dintre Ortodoxie şi alte confesiuni creştine? Se prea poate, luând în considerare ameninţările permanente atât din partea islamului, cât şi din partea amoralităţii agresive a statelor laice are sens ca toţi creştinii să-şi unească rândurile?”

Aş vrea să încep răspunsul printr-o constatare a următorului caz – referitor la faptul dacă există ameninţarea islamuluiui sau nu. În diferite raioane ale globului pământesc situaţiile se deosebesc una de la alta. Dacă e să luăm Rusia, atunci pe parcursul a unei mii de ani oamenii ruşi ortodocşi au locuit alâturi de confraţii lor musulmani. Noi avem diferite credinţe, diferită experienţă religioasă, dar este mult comun în bazele morale ale vieţii ortodocşilor şi ale musulmanilor şi astăzi această comunitate se simte deosebit de acut.

Voi aduce un astfel de exemplu. Eu deseori am ocazia să mă întâlnesc nu doar cu clerici musulmani, dar şi cu musulmanii de rând – cu oameni de stat, cu reprezentanţii businessului. Eu niciodată nu am auzit de la aceşti oameni ceva dojenitor în adresa Bisericii – întotdeauna doar respect şi bunăvoinţă.

Dumneavoastră cunoaşteţi că puţin timp în urmă Biserica a trecut prin vremuri de loc simple, fiind supusă la atacuri în spaţiul social, inclusiv au fost atacuri şi asupra Patriarhului. Am o mare plăcere să vă comunic astăzi tuturor, care mă aud, că o susţinere mare noi am primit-o de la musulmani. În cele, posibil, mai grele zile eu am primit o mărturie minunată de la oamenii care au putut să spună astfel: „Preafericirea Voastră, Caucazul de Nord este cu Dumneavoastră”. Aceasta valorează foarte mult, fiindcă noi trebuie să păstrăm ca pe ochii din cap relaţiile interreligioase în ţara noastră şi să înţelegem că oamenii credincioşi au o platformă comună largă pentru interacţiune, inclusiv în spaţiul social.

Însă, spre regret, nu peste tot locul astfel de relaţii calde există între creştini şi musulmani. Şi noi cunoaştem că într-o serie de ţări biruie tălmăcirea radicală a islamului, citirea radicală a islamului, ceea ce duce la încordarea în relaţiile musulmanilor cu reprezentanţii altor confesii, iar ceea ce e cel mai tragic – la jertfe în rândul creştinilor. Din fericire, în ţara noastră noi astăzi avem posibilitate să mărturisim despre lumea interreligioasă reală că are relaţii de bună vecinătate.

Iar ceea ce se referă la relaţiile cu creştinii de alte confesiuni, atunci aici, desigur, sunt multe în comun şi de asemenea există o platformă comună pentru relaţii şi susţinere reciproce. Spre regret, în ultimul timp, aceeaşi amoralitate a societăţii laice exercită o mare influenţă şi asupra unui şir de confesiuni creştine, care nu au curaj să se opună, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu, acestor  tendinţe puternice, susţinute de forţe politice influente. De aceea dialogul cu unele confesiuni creştine devine nu doar dificil, dar şi imposibil, fiindcă noi în acest dialog conştientizăm diferenţa de opinii asupra unor probleme foarte importante de ordin fundamental teologic, care au o legătură directă cu mântuirea oamenilor.

Ne rămâne doar să ne rugăm, ca lumea creştină să-şi rezerve o anumită capacitate către acţiuni comune, inclusiv în depăşirea acelor ispite şi a acelor tentaţii de ordin intelectual şi politic care sunt adresate astăzi de către lumea exterioară, nereligioasă oamenilor credincioşi.

Mai avem o întrebare. „În ultimele luni noi observăm o trezire sau excitaţie a activităţii politice a poporului nostru şi nu doar în capitală sau în Piter, dar şi în provincie. Totuşi cum stau lucrurile: sunt acţiuni stihiinice sau bine regizate? Se prea poate că noi nici nu vom afla despre aceasta, precum nu ştim dacă revoluţia din februarie 1917 este regizată sau este rezultatul unui lanţ de întâmplări, sau urmarea unui ghem de contradicţii nesoluţionate. Am impresia că Biserica îşi caută locul său în această situaţie, dar nu întotdeauna îl găseşte – împiedică o sfială înrădăcinată. Pugaciov Alexei Semenovici, Sact-Petersburg”.

Aşadar, două întrebări sunt incluse în una. Revoluţia este o acţiune stihiinică sau regizată? Şi a doua întrebare: Ce loc ocupă Biserica în toate aceste procese? Consider că şi una, şi alta – şi stihiinică şi regizată. Revoluţia întotdeauna este pregătită, ea este condusă, ea este înfăptuită de elite, care se conduc de idei foarte concrete – de ordin politic, ideologic, economic. Există cauze pentru a înfăptui o răsturnare de guvern, pentru a schimba în folosul său starea de lucruri în viaţa poporului. Însă elitele nu pot în mod fizic să realizeze transformări epocale sociale, deoarece elita întotdeauna este puţin numeroasă, dar întotdeauna sau în majoritatea cazurilor este bine organizată; şi sarcina elitei revoluţionare este să atragă de partea sa masele populare.

Începe a doua parte a întrebării Dumneavoastră – despre caracterul stihiinic. Desigur, stihia mişcă masele populare, însă omul pur şu simplu nu se va excita şi nu va merge cu arma în mână să schimbe regimul, dacă cu adevărat în viaţa lui totul este bine. De aceea pentru a porni masele de oameni în vederea efectuării manifestaţiilor revoluţionare, este nevoie de argumente obiective. Nici într-o societate nu există o astfel de situaţie, când toţi ar fi satisfăcuţi de toate. În primul rând conştiinţa oamenilor este profund rănită de nedreptate: mulţi consideră imposibil pentru sine de a trăi pur şi simplu, de a se considera prosperi şi fericiţi până în momentul când va fi restabilită dreptatea faţă de ei sau faţă de apropiaţii lor, faţă de cei care nu le sunt indiferenţi. Această insatisfacţie întotdeauna era folosită de elitele revoluţionare pentru excitarea maselor populare şi de obicei în acest caz conducătorii revoluţiei ziceau: „Când vom veni la putere, noi vom soluţiona problemele voastre, noi vom soluţiona nedumeririle voastre, noi vom restabili dreptatea acolo, unde este încălcată”.

Experienţa istoriei demonstrează că nici o revoluţie nu a înfăptuit acele lozinci, pe care le-a înaintat şi nici o revoluţie nu a soluţionat acele contradicţii, care au existat în societate. Iată aici se găseşte contradicţia principală dintre realitate şi înţelegerea ideală a dreptăţii. Este suficient să spunem că lozincile bine cunoscute ale Revoluţiei franceze – egalitate, fraternitate, libertate, preluate de revoluţiile ruse de la începutul secolului al XX-lea, niciodată nu au fost realizate în viaţă. Este un singur exemplu, dar foarte convingător.

Iată şi concluzionăm, pe de o parte, că revoluţia este realizarea unui anumit plan, a unei strategii de înlocuire a unei elite politice cu alta, iar pe de altă parte, orice revoluţie este acţiunea maselor populare. Iar răspunsul stihiinic la propaganda, care se realizează de către elita revoluţionară, are în acest caz o importanţă enormă.

Dumneavoastră întrebaţi – unde este Biserica în această situaţie? Biserica nu poate fi în toate acestea, ea nu poate participa în toate acestea, fiindcă schimbarea elitelor nu este un ţel, pentru care Biserica există. Ea nu urmăreşte scopurile schimbării orânduirii politice. Biserica slujeşte la mântuirea oamenilor. Şi de pe înălţimea sa duhovnicească, deţinând cu adevărat capacitatea de a înţelege din punct de vedere duhovnicesc circumstanţele vremurilor, Biserica întotdeauna cheamă nu la schimbarea în forţă  spre mai bine a condiţiilor de trai, dar la faptul ca oamenii să trudească solidar pentru schimbarea condiţiilor de viaţă către mai bine, având în vedere, în primul rând, starea duhovnicească a personalităţii umane.

Revoluţia este un război, iar Biserica este chemată să slujească lumii. Nu va putea preotul să se ridice la tribuna mitingului şi să orienteze pe unii împotriva altora, cum din păcate, a fost în ţara noastră la începutului anilor 90. Generaţia  mai în vârstă şi cea de vârstă medie ţine minte pe acei preoţi stranii, care în loc să spună „Pace vouă!” îi chema pe unii să lupte împotriva altora. Biserica niciodată nu va merge pe calea aceasta, fiindcă se va pierde pe sine însăşi, vocaţia sa, autoritatea sa.

Dacă e să vorbim despre spaţiul postsovietic, despre ţările Rusiei istorice, inclusiv şi despre Rusia, atunci, după cum am spus nu o dată, noi nu mai avem potenţe pentru a experimenta cu revoluţia. Iar Biserica astăzi cheamă poporul nu la excitarea conflictelor sociale şi de alt ordin, nu la lupta pentru dreptate pe calea noilor răsturnări de guvern, dar la slujirea solidară unul altuia, la depăşirea nedreptăţilor, care există în societatea noastră, la depăşirea neadevărurilor, care există, pe cale paşnică, deoarece doar dezvoltarea paşnică este în stare să aducă poporul şi ţara la prosperitate. Biserica nu are altă cale, decât să anunţe pacea lui Hristos apropiaţilor şi depărtaţilor, cu atât mai mult să slujească lumii în sânul propriului popor.

Cu aceste cuvinte închei emisiunea noastră. Vă mulţumesc pentru acele scrisori, pe care le expediaţi pe adresa emisiunii  “Cuvântul  păstorului”. Spre regret, nu la toate scrisorile şi întrebările voastre am posibilitatea să răspund. Însă după mila lui Dumnezeu vom continua această trudă, pe care o accept cu mare bucurie, fiindcă mă include într-o atingere vie cu voi cu toţi. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra telespectatorilor noştri, asupra poporului nostru, asupra Patriei noastre.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii