Acasă > Cuvinte de folos, ORTODOXIE > Cuviosul Paisie Aghioritul: Îndreptățirea

Cuviosul Paisie Aghioritul: Îndreptățirea

Îndreptățirea

Îndreptațirea împiedică sporirea duhovnicească

– Părinte, la ce se referă unii atunci când spun că în Sfânta Scriptură nu există îndreptățire?

– Se referă la faptul că, într-un anumit mod, îndreptățirea nu este justificată.

– Părinte, atunci când mă îndreptațesc, după aceea cuget că îndreptățirea nu este proprie monahului.

– Nu numai că nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legatură cu viata duhovnicească. Trebuie să înțeleg că atunci când mă îndreptățesc, mă aflu într-o stare duhovnicească greșită. Tai comuniunea cu Dumnezeu și mă lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru că acesta nu vine într-o stare duhovnicească greșită. Din clipa în care omul justifică cele nejustificabile, se înstrainează de Dumnezeu. Intră izolator, cauciuc între om și Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izolează. Nu exista un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca îndreptățirea de sine. Este ca și cum ai ridica un zid prin care te desparți de Dumnezeu, prin care tai orice legatură cu El.

– Parinte, ne spuneți adeseori: “Să încercăm să prindem cel puțin temelia duhovnicească”. Oare care este temelia duhovnicească?

– Recunoașterea smerită a greșelii și cel puțin neîndreptățirea întru cunoștință a omului atunci când este vinovat și i se face observație. A nu se îndreptăți atunci când nu este vinovat și este învinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se îndreptățește pe sine nici vreo sporire nu are și nici lăuntric nu se odihnește. Nu ne va spânzura Dumnezeu pentru o greșeală ce am făcut-o, dar să nu ne îndreptățim pe noi înșine pentru acea greșeală și să considerăm aceasta (îndreptățirea) un lucru firesc.

– Dacă mi se spune că am greșit în ceva, dar nu-mi pot da seama cât am greșit, oare să întreb ca altă dată să iau aminte, sau să tac?

– Dacă ți se pare că ai greșit douăzeci și cinci la sută, dar în realitate ai greșit numai cinci la sută, oare nu ai nici un câștig? Pune mai mult, ca să fii mai sigură. Aceasta este lucrarea duhovnicească ce trebuie s-o faci: să afli greșeala și să te constrângi pe tine însuți. Altfel ești luat înainte, te îndreptățești și odihnă nu afli.

– Părinte, atunci când cineva are obișnuința să se îndreptățească, dar după aceea își recunoaște greșeala și se plânge pe sine, aceasta îl folosește?

– Cel puțin dobândește experiență, și dacă o pune în valoare se va folosi. Iar dacă Dumnezeu va spune: „Deoarece și-a dat seama și s-a pocait, să-i dau ceva“, atunci va lua și din casieria pocăinței.

Îndreptățirea se datorează egoismului

– Părinte, atunci când nu le dau dreptate altora pentru vreo faptă a lor, aceasta însemnă că am inima înăsprită?

– Nu le dai dreptate altora și te îndreptățești pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va îndreptăți. Se poate ca într-un anume moment inima omului să se facă asemenea pietrei atunci când o întâmpini cu răutate, și în alt moment să devină foarte gingașă atunci când o întâmpini cu dragoste. Să dobândești inimă de mamă. Vezi, mama pe toate le iartă și uneori se face că nu vede.

Cine face lucrare duhovnicească corectă află circumstanțe atenuante pentru toți, tuturor le dă dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptățește, chiar și când are dreptate.

Totdeauna spune că este vinovat, pentru că se gândește că pune în valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pildă, pe unul că fură și se gândește că și el însuși, dacă nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decât acela, și spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, însă eu mi-am însușit darurile Lui. Și acesta este un furt mai mare. Diferența este că furtul aceluia se vede, în timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osândește pe sine și judecă cu îngăduință pe aproapele lui. Sau dacă va vedea la altul o neputință, fie mică, fie mare, o justifică punând gânduri bune. Se gândește că și el însuși are multe neputințe pe care le văd ceilalți. Pentru că de caută cineva află multe “strâmbături” în el însuși, așa încât să-l poată îndreptăți cu ușurință pe aproapele. Câte și câte nu am făcut! “Păcatele tinereții și ale neștiinței mele nu le pomeni, Doamne“.

– Părinte, atunci când mi se cere să fac o slujire și o fac cu râvnă, dar din pricina grabei fac și o mică greșeală pentru care mi se face observație, și de aceea mă îndreptățesc pe mine însumi.

– Ai pornit să faci un bine și ai făcut și o mică greșeală. Primește observația pentru mica greșeală, ca să primești plata întreagă. Diavolul e foarte viclean. Își știe arta foarte bine. Să nu-și pună el în valoare experiența atâtor ani? Te pune să te îndreptățești ca să pierzi folosul din binele ce l-ai făcut. Când vezi un om ud de transpirație purtând pe umeri o greutate și tu te duci ca să-l ușurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai văzut greutatea pe care o ducea, ai fost mișcat de mărimea de suflet și ai alergat să-l ajuți. Însă a ridica greutatea unui cuvânt pe care și-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevărat valoare. Dacă atunci când ni se face observație, imediat ne îndreptățim, aceasta descoperă că avem încă în noi, vie și întreagă, cugetarea lumească.

– Părinte, cui se datorează îndreptățirea?

– Egoismului. Îndreptățirea este cădere și alungă harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai să nu se îndreptățească cineva, ci să și iubească nedreptatea care se face împotriva lui. Aceasta îndreptățire ne-a scos din rai. N-a pățit aceasta Adam? Când Dumnezeu l-a întrebat: “Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am spus să nu mănânci?”, acela nu a spus: “Iartă-mă Dumnezeul meu! Da, am greșit!”, ci s-a îndreptățit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat și am mâncat“. Ca și cum ar fi spus: “Tu ești vinovat că ai facut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat să asculte în aceasta de Eva? Dumnezeu o întreabă și pe Eva și aceasta răspunde: “Șarpele m-a înșelat” . Dacă Adam spunea: “Am greșit, Dumnezeul meu“, și dacă spunea și Eva: “Eu am greșit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a apărut îndreptățirea și iarăși îndreptățirea.

– Părinte, cine este de vină atunci când cineva nu-și dă seama ce mare rău este îndreptățirea?

– Cine este de vină ? El este de vină ! Atunci când cineva se îndreptățește mereu pe sine și crede că ceilalți nu înțeleg, că toți sunt nedrepți și el este cel care suferă, este victimă, de aici încolo unul ca acesta este de necontrolat. Și care este lucrul ciudat? În timp ce el însuși a nedreptățit și este vinovat, tot el spune: “Eu aș fi primit nedreptatea, dar nu vreau să fie osândit acela“. Adică încearcă să se îndreptățească, chipurile din dragoste, ca să-și vină în simțire celălalt, de care crede că a fost nedreptățit, și să nu se osândească. Sau începe să dea o grămadă de explicații, ca nu cumva celălalt să înțeleagă ceva greșit și să se… osândească! Vedeți ce lucrare fină face diavolul?

Cel care se îndreptățește nu poate fi ajutat duhovnicește.

Am observat că astăzi și cei mici și cei mari pe toate le justifică cu o gândire satanică. Diavolul pe toate le explică în modul său personal și astfel se află în afara realității. Îndreptățirea este o tâlcuire satanică.

– Și cum se face, Părinte, că unii la fiecare cuvânt află replica?

– O, este înfricoșător să discuți cu un om care s-a obișnuit să se îndreptățească! Este ca și cum ai vorbi cu un îndrăcit. Cei care se îndreptățesc – Dumnezeu să mă ierte – îl au de stareț pe diavolul. Sunt niște oameni chinuiți. Nu au pace înlăuntrul lor. Iar din aceasta au făcut o știință. Adică precum un hoț nu doarme toată noaptea și se gândește cum poate reuși să fure, tot astfel și aceștia se gândesc mereu cum să-și îndreptățească o greșeală sau alta a lor. Sau precum cineva se gândește cum să afle ocazia de a face un bine sau cum să se smerească, aceștia, dimpotrivă, se gândesc cum să justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocați! N-o poți scoate la capăt cu unii ca aceștia. Este ca și cum ai vorbi cu diavolul însuși. Ce-am pățit cu unul! În timp ce îi spuneam: “Ceea ce faci nu este corect, la cealaltă trebuie să iei aminte, nu mergi bine. Trebuie să faci asta și asta…“, acela pentru orice afla îndreptățiri și la sfârșit îmi spune: “Nu mi-ai spus ce să fac”. “Bre, omule, oare ce vorbim de atâtea ceasuri? Îți spun greșelile tale, că nu mergi bine și mereu te îndreptățești. Trei ceasuri m-ai sufocat, m-ai topit! Cum nu ți-am spus ce să faci?” Să-i spui pilde ca să-i dai să înțeleagă că nu este decât egoism satanic în felul cum înfruntă lucrurile, că primește influențe diavolești și că, dacă nu se schimbă, se va pierde, și în cele din urmă să spună: “Nu mi-ai spus ce să fac“! Cum să nu explodezi? (…) Să suferi pentru un îndurerat, aceasta are sens. Dar ca să te topești cu acesta, să-i spui atâtea și atâtea și în cele din urma să-ți spună: “Nu mi-ai spus ce să fac”, și să justifice cele ce nu se pot justifica! În felul acesta din om se face diavol. Înfricoșător! Dacă s-ar gândi numai la osteneala pe care o faci – ca să nu mai vorbim de durere – ca să-l ajuți, s-ar schimba puțin. Deși te vede că suferi, te ostenești, te chinuiești, nu ia în seamă nimic.

– Părinte, atunci când cineva se îndreptățește pentru o neorânduială pe care a făcut-o și-i spun: “Aceasta este îndreptățire”, dar acela continuă să se îndreptățească, încercând să demonstreze că aceea nu este îndreptățire, oare este cu putință ca unul ca acesta să se mai îndrepte?

– Cum să se îndrepte? Își dă seama că este în greșeală, pentru că se chinuiește, dar din egoism nu vrea să recunoască. Este foarte înfricoșător!

– Da, dar spune: “Nu mă ajuți. Vreau să mă ajuți. Nu m-ai chemat ca să discutăm, pentru ce mă disprețuiești?”.

– Ei, aceasta tot de la egoism pornește. Adică este ca și cum ar spune: “Eu nu sunt vinovat, tu ești vinovat că nu merg bine“. Acolo ajunge. Lasă-l. Nu trebuie să te preocupi de el, pentru că nu poate fi ajutat. Pentru un astfel de suflet duhovnicul sau starețul nu are nici o răspundere. Acesta este egoism satanic, nu omenesc. Egoism omenesc are și acela care nu se va smeri să spună “iartă-mă”, dar cel puțin nu va vorbi ca să se îndreptățească. Cel care se îndreptățește pe sine atunci când greșește își schimbă inima sa în refugiu diavolesc. Dacă nu-și va zdrobi eul sau va continua să greșească mai mult și se va zdrobi fără folos de însuși egoismul său. Când cineva nu știe ce mare rău este îndreptățirea, are circumstanțe atenuante. Dar când știe sau i-o spun alții, atunci nu are circumstanțe atenuante.

Este trebuință de multă atenție atunci când mergi ca să ajuți pe cineva care a învățat să se îndreptățească, pentru că uneori se întâmplă următorul lucru: dacă se îndreptățește înseamnă ca are mult egoism, și când îi spui că ceea ce a făcut nu este corect va spune și alte minciuni și alte îndreptățiri până ce îți va dovedi și aceea și cealaltă, ca să apară nevinovat. Dar în felul acesta tu, care ai mers să-i dovedești că greșește, te faci pricină să se facă mai egoist, mai mincinos. Din clipa în care vei vedea că își continuă îndreptățirile, nu mai este nevoie să-i dovedești nimic. Fă numai rugăciune ca să-l lumineze Dumnezeu.

Explicație și îndreptățire

– Părinte, de multe ori, atunci când mi se face o observație, mi se pare că trebuie să dau explicații și spun: “Da, așa este, dar…”.

– Ceți trebuie pe “dar”? “Dar” nu are… sare și pe toate le preschimbă în sensul cel rău. Să spui: “Iartă-mă, și cu rugăciunile Sfinției Voastre altă data voi lua aminte”.

– Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greșită despre o acțiune a mea, trebuie să explic cum am acționat?

– Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primești cum că tu ai greșit și să nu vorbești. Lasă ca să te îndreptățească Dumnezeu. Dacă nu vorbești tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif , atunci când frații lui l-au vândut, oare a spus: “Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatăl meu mă iubea mai mult decât pe ceilalți copii ai lui”?

Nu a vorbit, dar după aceea a vorbit Dumnezeu și l-a făcut împărat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevărul? Şi dacă Dumnezeu descoperă adevărul pentru folosul tău, bine. Dar dacă nu-l descoperă, tot pentru folosul tău va fi. Când te nedreptățește cineva, să te gândești că nu te nedreptățește din răutate, ci pentru că așa a văzut el lucrurile. Apoi, dacă nu are răutate, Dumnezeu îl va vesti, va înțelege că a nedreptățit și se va pocăi. Numai când există răutate Dumnezeu nu vestește, pentru că frecvența în care lucrează Dumnezeu este smerenie-dragoste.

– Părinte, este bine să cer explicații după o rea interpretare?

– Ți s-a stricat gândul cel bun?

– Nu.

– Dacă nu ți s-a stricat gândul, nu este nevoie să-ți explice nimeni. Dacă ți s-a stricat, atunci este bine să ți se dea o explicație, ca să nu se strice și mai mult.

– Părinte, dacă nu explici ca să te îndreptățești pe tine, dar spui cum ai înfruntat o oarecare împrejurare, cum ai acționat etc.?

– Nu-i nevoie. Este mai bine să spui: “Iartă-mă” și să nu explici. Numai dacă ți se cere să dai explicații, atunci cu smerenie să spui cum s-a întâmplat.

– Părinte, când anume trebuie să explice cineva?

– Când apare o rea interpretare care îi privește pe alții, atunci se impune o explicație ca să fie ajutată situația. Sau când cineva este sensibil, are și puțin egoism și nu poate suporta învinuirea dacă nu vorbește; atunci este mai bine să explice cum a acționat.

– Părinte, uneori nu putem deosebi îndreptățirea de explicație.

– Îndreptățirea nu aduce odihnă în suflet, în timp ce explicația aduce odihnă și pace.

Cel ce se cercetează corect pe sine nu se îndreptățește.

– Părinte, cum de se întâmplă că în timp ce îmi simt neputința mă îndreptățesc?

– Nu-ți simți neputința, de aceea te îndreptățești. Dacă ai simți-o, nu te-ai fi îndreptățit pe tine. Ne iubim pe noi înșine; nu vrem să avem greutăți; nu iubim osteneala. De multe ori vrem să dobândim avuție fără osteneală. Cel puțin să recunoaștem că, așa cum înfruntăm lucrurile, nu mergem bine duhovnicește și să ne smerim. Dar nu există nici osteneala, nici recunoaștere.

– Se poate ca cineva să se cerceteze, să se examineze pe sine și apoi să se îndreptățească?

– Cel ce se cercetează corect pe sine nu se îndreptățește. Și iată, sunt unii deștepți, foarte isteți, care fac cele mai mari neghiobii. Pentru că este și interesul. “Fac precum îmi convine, precum este în interesul meu”.

– Părinte, cel ce se îndreptățește nu își vede căderile în nevoința sa?

– Orice ar face, îl înșeală diavolul și le justifică pe toate, și voința, și încăpățânarea, și egoismul și minciuna.

– Nu l-ar fi ajutat dacă s-ar fi oglindit pe sine în cărțile Sfinților Părinți și mai ales în Sfânta Scriptură?

– Pentru unul care gandește corect, duhovnicește, toate problemele i se rezolvă din Sfântă Scriptura și din cărțile Sfinților Părinți. Acolo le vede pe toate foarte limpede.

Însă pe unul care nu face lucrare duhovnicească și sufletul nu îl are curățit, nu-l ajuta nici Sfânta Scriptura, pentru ca pe toate le explica anapoda. Este mai bine să-și spună gândul sau duhovnicului și să nu explice singur cele pe care le citește. Dacă citește, de pildă, Vechiul Testament, le poate explica în mod viclean pe cele citite și astfel să se întineze. Am băgat de seamă că unii iau ceva din cele duhovnicești pe care le citesc și le explică cum le convine. Nu că nu i-ar duce mintea sau nu ar înțelege cele pe care le citesc, însă le explică așa, ca să se îndreptățească pe ei înșiși. Lucru înfricoșător! Dar și pe cele duhovnicești ce le aud, rar le prind corect. Să presupunem că istorisesc o întâmplare, ca să accentuez ceva. În timp ce eu altceva vreau să accentuez, unii caută să afle ceva din toată întâmplarea de care să se prindă și să-și îndreptățească un cusur, o greșeală, ca astfel să-și odihnească patimile lor. Nu se gândesc că acela despre care am spus ceva nu a luat aminte și a ajuns acolo unde a ajuns, ci spun: “Dacă există oameni cu o stare atât de rea, atunci noi suntem foarte bine“, și astfel se îndreptățesc pe ei înșiși. Diavolul află o mulțime nemăsurată de îndreptățiri.

Îndreptățirea nu aduce odihnă

Cel care se îndreptățește pe sine nu află odihnă. Nu are mângâiere. Pe cel care se îndreptățește pe sine, sinea lui îl îndreptățește ? Sinea lui, conștiința lui nu-l îndreptățesc și nu are odihnă. Iar aceasta arată că este vinovat. Cum le-a rânduit Dumnezeu! A dat omului conștiința. Înfricoșător! Cineva poate reuși ceea ce dorește, fie în chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingușire, dar nu va afla odihna. Din aceasta el singur poate depista că nu merge bine.

Atunci când cineva primește nedreptatea este ca și cum ar primi o avere duhovnicescă și se bucură. În timp ce atunci când se îndreptățește pe sine este ca și cum ar cheltui ceva din averea sa și nu simte bucurie. Vreau să spun că nu are odihnă duhovnicească pe care ar fi avut-o dacă nu s-ar fi îndreptățit pe sine. Cu cât mai mult atunci când nu are dreptate și se îndreptățește pe sine! Adună urgia lui Dumnezeu, pentru că atunci se face o răpire; risipește o avere care i se dă. Oare cel care risipește află odihnă?

Prin îndreptățire omul orbește sufletește. Chiar de ar omori și un om, diavolul îi dă dreptate. “Cum de l-ai suferit atâta timp?”, îi spune. “Trebuia să-l omori mai devreme”. Și se poate să vrea să mai ia și plată de la Hristos pentru anii în care l-a suferit pe acela! Ai înțeles? Acolo ajunge.

– Părinte, dacă cel ce se îndreptățește pe sine se chinuiește, de ce primește acest chin al conștiinței?

– Este obisnuință. Ca s-o tai trebuie voință. Și trebuie să învețe nu numai să nu se îndreptățească , ci să se și aranjeze iî mod corect. Dacă nu se îndreptățește , dar înlăuntrul lui crede că a fost nedreptățit, atunci este mai rău. Pentru că, dacă se va îndreptăți, celălalt îi va putea spune ceva și astfel se va putea cunoaște pe sine și va putea ieși din înșelare. Altfel, poate să nu vorbească, dar înlăuntrul său să spună: “Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru că am superioritate”, și rămâne astfel în înșelare.

Să luăm greșeala asupra noastră

– Părinte, ieri ați spus că altceva este răbdarea și altceva suportarea. La ce v-ați referit?

– Răbdare nu este suportarea cuiva. Când spun că suport pe cineva, este ca și cum aș spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine și-l suport”. Răbdarea adevarată este să simt vinovăție pentru starea lui și să mă doară pentru el. Aceasta are multă smerenie și dragoste, și atunci primesc harul lui Dumnezeu și este ajutat și celălalt. Să presupunem că văd pe cineva șchiop sau surd sau drogat; trebuie să gândesc: “Daca aș fi fost eu într-o stare duhovnicească bună, aș fi rugat pe Dumnezeu și l-ar fi făcut bine“, pentru că Hristos a spus: “Vă voi da putere să faceți minuni mai mari decât Mine” , și astfel vine durerea, dragostea pentru acela. În timp ce, dacă spun: “Ei, ce să-i fac, este infirm, să stau puțin alături de el; de altfel voi avea și plată“, atunci îl suport pe aproapele și mă îndreptățesc pe mine însumi că mi-am făcut datoria.

– Părinte, întotdeauna ajută sa iei asupra ta orice vină?

– Da, daca o poți duce, ajută mult. Să te defaimi pe tine însuți în toate. Să iei greșeala de la celălalt, s-o arunci asupra ta și să-L rogi pe Hristos să-ți dea putere s-o duci. Si atunci când vei lua asupra ta mai multă greutate decât ai greșit sau, chiar de nu ai greșit, dar crezi într-un anumit fel că ai greșit, atunci niciodată nu te vei umfla, nu te vei mândri, ci vei avea din belșug harul lui Dumnezeu. Însă trebuie să iei aminte, să vezi dacă poți ridica mai multă greutate. Pentru că de nu poți, vei pătimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia și care este hernia de disc în cazul acesta?

– Dacă, de pildă, iei asupra ta o greșeală pe care nu o poți duce și nu dai nici o explicație, după aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar dacă explic, aceasta nu va fi îndreptățire?

– Ei, caută să justifici ceea ce nu poți duce, iar pe cealaltă s-o lași. Dacă, de pildă, cineva este sensibil, să caute să ducă atât cât poate; să nu facă pe grozavul. Să se cerceteze pe sine și să se nedreptățească cu discernământ, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca să nu-l încovoaie vrajmașul cu sensibilitatea exagerată, să-l arunce în deznădejde și astfel să-l netrebnicească.

– Părinte, uneori nu numai că îmi vine greu să primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din căderile mele pe altul.

– Voi nu numai că nu purtați din dragoste traista celuilalt, ci vreți să dați traista voastră cea grea nu numai celui sănătos, ci și celui bolnăvicios. Este trebuință să dobândești bărbăție duhovnicească ca să iei asupra ta toată responsabilitatea păcatului tău. Cu cât adăugăm mai multă greutate asupra noastră luându-ne asupră-ne greșelile altora, cu atât mai mult și Bunul Dumnezeu ne ușureaza povara și simțim veselie dumnezeiască.

Purtarea din dragoste de către cineva care are puteri trupești a doi saci de ciment în spate, ca să-l ușureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atâta valoare precum are purtarea greutății greșelii aproapelui și însușirea ei de către acesta, care apare înaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Într-o mănăstire cu viață de obște din Sfântul Munte un oarecare frate începător i-a vorbit odată urât tipicarului , care era și ieromonah, pentru că în vreme ce citea la strană i-a arătat care condac să-l pună mai întâi. Deși a voit să-l ajute, acela și-a ieșit din fire. După slujba fratele s-a închis mânios în chilia asa. Tipicarul s-a întors spre sine, a luat greutatea asupra sa și s-a mâhnit, gândindu-se că el a fost pricina împotrivirii fratelui. Îl mustra în adevăr constiința. Și deși ca tipicar avea răspundere pentru slujbă, nu a ținut seama de răspundere și și-a spus: “Eu sunt vinovat pentru că s-a mâniat fratele“. Și s-a dus la chilia fratelui să-i facă metanie. Acela însă încuiase ușa și nu deschidea. Atunci s-a așezat lângă ușă și a așteptat de dimineață pâna la orele trei după-amiaza, când toca pentru vecernie, și când fratele a fost nevoit să iasă. Tipicarul căzu la picioarele lui, îi făcu metanie și-i spuse: “Să mă ierți, frate, că eu am greșit!“. Așa vine harul lui Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București

Sursa: https://www.crestinortodox.ro/

 

Categories: Cuvinte de folos, ORTODOXIE Tags:
  1. Nici un comentariu momentan.
  1. Nici un trackbacks momentan.