Deasa, rara sau moderata împărtăşanie?

Deasa, rara sau moderata împărtăşanie?

 

Şi la noi, anii ‘50-56 au adus o discuţie întreagă în revistele teologice. Pe de o parte, unii susţineau deasa împărtăşanie, pe de altă parte alţii susţineau rara sau foarte rara împărtăşanie. „Nici deasă, nici rară – spunea Sf. loan Gură de Aur- ci cu vrednicie“.

Cred că am mai atins puţin acest subiect în serile noastre, dar merită să vorbim foarte mult despre acest aspect.

Şi la noi, anii ‘50-56 au adus o discuţie întreagă în revistele teologice. Pe de o parte, unii susţineau deasa împărtăşanie, pe de altă parte alţii susţineau rara sau foarte rara împărtăşanie. „Nici deasă, nici rară – spunea Sf. loan Gură de Aur- ci cu vrednicie“.

Imediat după 1990 s-a tradus din Sf. Nicodim Aghioritul o carte despre deasa şi rara împărtăşanie, ulterior reeditată. Cartea spune un lucru care mie mi se pare de bun simţ. Cartea spunea că există o posibilitate de a te împărtăşi din punct de vedere euharistic o dată în zi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, la fiecare Liturghie. Dar există şi o altă posibilitate de a te împărtăşi cu Hristos, în chip mistic, în fiecare clipă, în fiecare secundă, în altarul de taină al inimii tale. Şi, spunea Sf. Nicodim, dacă în fiecare clipă nu te împărtăşeşti de Hristos în inima ta, zadarnică îţi este orice fel de împărtăşanie o dată în zi, în afara inimii tale.

Cu alte cuvinte, dacă între interiorul tău şi exteriorul tău există o schizoidie, o rupere de sensuri, fariseismul acela despre care spuneam că subminează Liturghia subminează şi mântuirea. Nu te poţi împărtăşi de Hristos nici măcar o dată în zi dacă inima ta nu se împărtăşeşte în fiecare clipă din zi cu Hristos.

Iar când vorbim de vrednicie şi nevrednicie la Sf. Împărtăşanie – fie vorba între noi, nimeni nu e vrednic a se împărtăşi. Hristosul din noi ne face să fim vrednici de Hristosul din potirul de dinaintea noastră. Atunci, în această grilă de valori, a teopatiei, a împreună-pătimirii cu noi a Dumnezeului Celui Viu, între Hristosul Ce locuieşte în noi şi Hristosul dinaintea noastră, stă toată cheia mântuirii noastre, până la urmă! Noi ne împărtăşim şi ne mântuim nu pentru că ne învrednicim, ci pentru că Dumnezeu ne-a voit întâi. Or, e foarte greu să-i faci pe oameni să înţeleagă acest lucru.

Să încui toate şansele omului de a se împărtăşi iar mi se pare, într-un fel sau altul, o lipsă de scrupule pastorale. Şi o lipsă de bun simţ pastoral să faci din ţânţar armăsar de fiecare dată şi să-i spui omului că dacă se împărtăşeşte din 40 în 40 de zile, abia atunci e în regulă cu Biserica. 40 de zile după care calendar? Exact ca imposibila imagine pe care mi-am creat-o în toamna aceasta mergând în Canada, în care îmi dădeam seama că ora 7 dimineaţa, în România, când preoţii se pregăteau să meargă la biserică, era ora 12 noaptea pentru mine, în Canada, când eu mă pregăteam de somn.

În condiţiile acestea, în care timpul şi spaţiul sunt atât de fluctuante şi ancorate atât de diferit latitudinal şi longitudinal, este de dorit să ne păstrăm această unitate de sens mistic asupra împărtăşaniei, şi anume să înţelegem că nu noi suntem cei care-l dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci Hristos este Cel Care ne oferă şansa de împărtăşire. Şi, de obicei, e bine să nu ne refuzăm.

Eu am foarte mulţi – chiar studenţi teologi – care, după ce sunt dezlegaţi în scaunul spovedaniei să se împărtăşească, se simt extrem de scrupuloşi, îşi mai fac tot felul de temeri, se complexează şi se hiperbolizează, fiecare strănut din biserică transformându-l într-un fel de păcat şi, deşi vezi că arde inima în ei să se împărtăşească, există în ei o cenzură mult mai aspră care nu îi lasă să o facă. Pentru că au citit ei la nu ştiu ce părinte, la nu ştiu ce sfânt, la nu ştiu care cutărică, la câte-o tanti de prin biserică, că nu-i prea bine să se împărtăşească chiar atunci. Şi le spun de fiecare dată că, din fericire, Biserica e mai mult decât carte citită, e Carte întrupată. Adică este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a întrupat, şi dacă nu respecţi verbialitatea ta cu duhovnicul tău, cu ceea ce ai rostit cu el împreună şi cu ceea ce el ţi-a poruncit, până la urmă, duhovniceşte, chiar nu eşti vrednic de împărtăşanie.

(Preot Constantin Necula, Îndumnezeirea maidanului, Editura Agnos, 2006, p. 279)

Sursa: DOXOLOGIA.ro

4 comentarii la „Deasa, rara sau moderata împărtăşanie?

  1. pr. Matei Vulcanescu

    Conform Canoanelor Apostolice credinciosul care participa la Sfanta Liturghie si nu se impartaseste cu Trupul si Sangele lui Hristos se afuriseste, este scos o perioada din comunitate. Deci impartasirea conform gandirii Bisericii trebuie sa fie continua, nu rara, nu deasa. Impartasania nu e premiu pentru vrednicie ci e Hrana Duhovniceasca, este Painea noastra cea de toate zilele. Se presupune ca fecare crestin are duhovnic si ca nu vine sa se impartaseasca cu Infricosatoarele Taine fiind in pacate mari, osandit de propriile pacate.
    Sfanta Maria Egipteanca, in momentul in care si-a strapuns inima cu pocainta a mers si sa impartasit cu Hristos si apoi a mers in pustie. A luat Merinde pentru Viata vesnica si iertarea pacatelor.

  2. pr. Matei Vulcanescu

    SFINTUL IOAN CASIAN

    Cuvântul XX L

    Pag. 722

    .

    Nu trebuie să nu primim duminica Sfînta. Împărtăşanie, fiind­că ne ştim. păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atîta credinţă, încît judecîndu-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stînd în mînăstiri, în aşa chip măsoa­ră vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încît socotesc că îm­părtăşania nu trebuie luată decît de cei sfinţi şi nepătaţi’şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceş­tia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decît cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci cînd o primesc ei se socotesc vred­nici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decît ca, stăpîniţi de de­şartă trufie şi stăruinţă a inimii, sa credem că numai o dată pe an sîntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine. De aceea, ca să putem înţelege acestea şi să le păstrăm în chip rodnic, să rugam cu şi mai mare încordare mila Domnului să ne ajute pentru a le îndeplini acestea, care nu se învaţă ca celelalte îndeletniciri omeneşti, unde este necesară mai întîi folosirea cuvintelor, ci mai degrabă luînd-o înainte fapta unită cu experienţa. Acestea, dacă n-au fost cercetate şi nete­zite adesea prin învăţăturile bărbaţilor duhovniceşti şi dacă n-au fost adîncite cu grijă prin exemple şi prin experienţa zilnică, ori îşi pierd puterea din cauza nepăsării, ori dispar printr-o nevrednică uitare.

  3. pr. Matei Vulcanescu

    http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_nicodim_aghioritul-deasa_impartasire.htm

    Sfantul Nicodim Aghioritul
    Neofit Kavsokalivitul

    DEASA IMPARTASIRE

    CU PREACURATELE LUI HRISTOS TAINE

    „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mînca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sîngele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mîncare şi Sîngele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu rămîne întru Mine şi Eu întru el”, a spus Domnul (loan 6,53-56).

    Traducerea acestei cărţi s-a făcut de către părintele Petroniu (Tănase), Stareţul Schitului Românesc Prodromu din Sf. Munte Athos – Grecia.

    * * *

    Dedicăm această carte cinstitului cler şi părinţilor duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru ajutorarea lor în lucrarea de pregătire vrednică şi de chemare a fiilor lor duhovniceşti la Potirul Vieţii şi al Nemuririi, adică la Cinstitul Trup şi Prea Sfîntul Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

    Editorul Stylianos Kementzetzidis – Editura Orthodoxos Kypseli (Stupul Ortodox), Thesalonik

    CUVÂNT ÎNAINTE

    Cu adevărat avea dreptate poporul lui Israil din vechime să se laude că s’a învrednicit să se hrănească cu mana cea dulce, pe care o ploua cerul cu preaslăvită minune. Si avea dreptate să se mândrească că s’a adăpat cu acea apă ca nectarul, pe care mai presus de fire o izvora piatra cea vârtoasă.
    Dar cu mult mai multă dreptate trebue să se laude binecredinciosul popor al Harului celui nou, Pentru că s’a învrednicit să aibă ca hrană Preacuratul Trup al Dumnezeu-Omului Iisus. Si cu mult mai multă dreptate se poate mândri, având băutură, Sângele cel de viaţă făcător şi Preasfânt al lui Dumnezeu.
    Si ce era acea mană faţă de Preasfântul Trup? Si ce era acea apă faţă de izvorîtorul de viaţă Sângele acesta? Acelea erau umbră, acestea sunt adevărul; acelea erau chip întunecos, acestea sunt însăşi lucrul; acelea icoane întunecoase, acestea prototipurile celor închipuite. In scurt, cei ce au mâncat şi au băut din acelea mai pe urmă au murit; dar din acestea cine mănâncă şi bea cu vrednicie, se face nestricăcios, se îndumnezeeşte, nu moare ci trăeşte în veac. „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit; dar de va mânca cineva din Pâinea aceasta valtrăi în veci” (Ioan 6,49).
    Acesta este adevărul. Nici o asemănare nu este între cele vechi şi aceste noi. Deosebirea este aşa de mare, că nici nu se poate spune prin cuvânt. Dar între prototipuri şi închipuirile lor este deplină asemănare.
    Deci, după cum atunci Dumnezeu a dat Israiltenilor mana ca să o mănânce adeseori şi apa ca să o bea de asemenea, tot aşa şi acum a dat creştinilor Trupul şi Sângele Său, ca să se împărtăşească cu ele adeseori.
    Cu toate acestea, eu văd că acelea, aşa de mici, erau mult folosite de evrei, pe când acestea, aşa de mari, la creştini au puţină întrebuinţare. după ce s-au îzbăvit din robia Egiptului, evreii au început să mănânce mana şi să bea apa şi le-au folosit atât de des, în tot timpul celor patruzeci de ani, cât au petrecut în pustie, încât aproape nici o zi nu a trecut ca să nu le folosească, până când au intrat în hotarele Ierusalimului.
    Pe când creştinii din vremea noastră, dimpotrivă, după ce s-au izbăvit de amara robie a Egiptului, adică a păcatului şi a gânditorului Faraon, a diavolului, şi au trecut prin marea cea duhovnicească a Sfântului Botez, foarte puţin se folosesc de Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului. Astfel, unul stăpânit de un rău obiceiu, altul de lenevire, unul făţărnicind o mincinoasă evlavie, unul găsind o pricină, altul alta, afară de puţini, aproape toţi se împărtăşesc cu Sfintele Taine numai de două sau de trei ori pe an, deşi nu sunt opriţi nici de Dumnezeu, deoarece El îi chiamă, nici de părintele lor duhovnicesc, neavând păcate care să-i oprească.
    Mare păcat! Căci dacă pun alături darurile care au fost date evreilor: mana şi apa, cu darurile pe care Trupul şi Sângele Domnului le dau creştinilor, le găsesc aşa de slabe, cum este umbra faţă de lucru; şi dacă voi asemăna deasa întrebuinţare a acelora, pe care o practicau evreii, cu puţina întrebuinţare a acestora de cătră creştini, o găsesc aşa de vie, cum sunt lucrurile faţă de umbră.
    Dar creştinii din vechime nu făceau aşa. Aceia foloseau Sfintele Taine tot aşa de des, cum foloseau evreii Mana. Fiindcă după ce se botezau, se împărtăşeau cu multă râvnă şi des, uneori de trei şi de patru ori pe săptămână, cum zice Marele Vasile, alteori în fiecare zi, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, şi toţi împreună, în tot timpul cât se aflau în nemernica pustie a acestei vieţi. Numai atunci conteneau când intrau în hotarele Ierusalimului, când, adică, după moarte, intrau în patria cea de obşte a cerescului Ierusalim, ca să se împărtăşească cu Pâinea pământului aceluia, fără mijlocire şi desăvârşit.
    Noi creştinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulţumitori, care din pricina lăcomiei lor lăsau mana cea cerească şi doreau cărnurile şi celelalte mâncări ale Egiptului, Pentru că şi noi alegând mai mult dulceţile lumii şi plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca şi cereasca hrană a Sfintei împărtăşiri. Din pricina acestei nesocotinţe, lipseşte sfinţenia dela noi, s’a împuţinat virtutea, a crescut răutatea. De aceea s’a mâniat Dumnezeu şi ne pedepseşte cu feluri de nenorociri, precum: cutremure, boli, moarte şi cu alte mii de rele, aşa cum şi atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotinţa ce o arătase faţă de mană, cu moarte, cu ciumă şi cu alte plăgi.
    De aceea, un iubitor de Hristos creştin, văzând această multă lenevire sau mai bine zis, nesocotire, pe care creştinii de acum o au faţă de Sfintele Taine şi deci şi folosul cel mare de care se păgubesc, cu râvnă din inimă şi cu creştinească dragoste, s’a nevoit cu multă osteneală şi a alcătuit această cărticică. Pe care, cu cheltuiala unor iubitori de credinţă creştini, o dă acum la lumina tiparului pentru prima dată, străduindu-se să reînoiască binecuvântatul obiceiu al vechilor creştini şi dovedind cu mărturiile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor şi ale Părinţilor cum că este de trebuinţă şi de suflet mântuitor, ca tot creştinul dreptcredincios să se împărtăşească adesea, dacă nu are piedici.
    Primiţi-o deci cu bucurie, o iubitorilor de bună credinţă cititori şi hrănindu-vă mereu din cetirea ei, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei împărtăşanii să vă întăriţi în lupta impotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi ne-stricăcioşi prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase.
    In scurt, ca şi aici, cu ajutorul făcătoarelor de viaţă Taine, să aveţi o viaţă paşnică, cu bucurie, împreunată cu toate bunătăţile, iar dincolo să vă învredniciţi de dumnezeeasca şi nesfârşita viaţă a veacului ce va să fie.
    Aceste bunătăţi dobândindu-le, nu slăbiţi a ruga pe Domnul cel iubitor de oameni pentru mântuirea şi iertarea păcatelor mele, a ostenitorului şi a celor ce au cheltuit cu tipărirea.

    PARTEA I

    ÎMPĂRTĂŞIREA DEASA ESTE DE MARE FOLOS

    CAPITOLUL 1

    Binecredincioşii creştini trebue să se împărtăşească des cu Dumnezeescul Trup şi Sânge al Domnului.

    Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi, 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri.

    1. Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei împărtăşiri, a zis: „Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viaţa lumii” (Ioan 6,51). ceea ce însemnează că dumnezeeasca împărtăşire este pentru credincioşi absolut trebuitoare pentru viaţa duhovnicească în Hristos. Si pentru ca viaţa duhovnicească în Hristos nu trebue să se împuţineze nici să înceteze, precum zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5,19), ci să fie neîntreruptă, pentruca cei vii, după acelaşi Apostol, să nu mai trăiască viaţa lor trupească, ci viaţa lui Hristos, Care a murit şi a înviat pentru ei, este de trebuinţă ca să fie deasă şi întrebuinţarea Sfintei împărtăşiri.
    In altă parte, Domnul zice hotărît: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6,53). Din aceste cuvinte se vede limpede că Sfânta împărtăşanie este pentru creştin tot aşa de necesară ca şi Sfântul Botez. Fiindcă aceeaşi hotărîre pe care a dat-o pentru Botez,a dat-o şi pentru Sfânta Împărtăşanie. Despre Botez a zis: „Amin, amin zic vouă, de nu se va naşte omul din apă şi din Duh, nu poate intra întru împărăţia lui Dumnezeu’ (Ioan 3,5); iar despre Dumnezeeasca împărtăşanie a zis de asemenea: „Amin, amin zic vouă, de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui nu veţi avea viaţă întru voi”. Aşa dar, după cum fără botez este cu neputinţă ca omul să trăiască viaţă duhovnicească şi să se mântuiască, tot aşa este cu neputinţă să trăiască fără Dumnezeeasca împărtăşire. Si fiindcă aceste două Taine au aceste însuşiri: Botezul se săvârşeşte o singură dată iar Taine Sfintei împărtăşiri se săvârşeşte des şi în fiecare zi, rezultă în chip firesc că este absolut necesar ca şi Dumnezeeasca împărtăşire să se facă des.
    Apoi, când Domnul a predat această taină ucenicilor Său, nu a dat-o ca un sfat, ca adică să mănânce Trupul Meu cine vrea şi să bea Sângele Meu cine vrea, aşa cum a zis că „cine vrea să vină după Mine” şi „dacă vrei să fii desăvârşit”, ci a zis poruncitor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta Toţi, acesta este Sângele Meu”; adică neapărat trebue să mâncaţi Trupul Meu şi neapărat trebue să beţi Sângele Meu. Si iarăşi zice: „Acosta să o face întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). Adică, această taină pe care Ei v-o predau, să o săvârşiţi nu numai odată, de două sau de trei ori (precum tâlcueşte Sf. Ioan Gură de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele. A morţii şi a întregei Mele rânduieli.
    Iată deci să şi aceste cuvinte ale Domnului recomandă limpede cele două lucruri necesare Sfintei împărtăşiri: neapărata ei săvârşire şi săvârşirea adeseori. Adică nu numai să ne împărtăşim, ci să ne împărtăşim şi des. De unde înţelegem că drept credinciosul, în orice stare socială s-ar afla, este îndatorat şi trebue negreşit să primească şi să păzească aceste porunci stăpâneşti.

    2. Dumnezeeştii Apostoli urmând această hotărîtoare poruncă a Domnului nostru, la începutul propoveduirii, cu orice prilej adunau pe toţi credincioşii în loc ascuns de frica iudeilor, îi învăţau, se rugau împreună şi săvârşind Taina, se împărtăşeau şi ei şi toţi cei adunaţi, precum mărturiseşte Sf. Ap. Luca, în Faptele Apostolilor, zicând că cei trei mii, care crezuseră în Hristos la ziua Cincizecimii şi se botezaseră, erau împreună cu Apostolii, ca să audă învăţătura lor şi să se folosească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, pentru ca să se sfinţească şi să se întărească mai bine în credinţa lui Hristos. „Erau, zice, aşteptând învăţătura Apostolilor, în împărtăşire, în frângerea Pâinii şi în rugăciuni” (F. Ap. 2,42).
    Si pentru ca să se păstreze această necesară Predanie a Domnului şi de cătră creştinii de după ei, să nu se uite adică, cu trecerea mulţimii anilor, ceea ce Apostolii au făcut atunci, au scris-o în al 8-lea şi al 9-lea din canoanele lor, poruncind, cu pedeapsa afuriseniei, ca să nu rămână nimeni neîmpărtăşit cu Dumnezeeştile Taine, când se săvârşeşte Sfânta Liturghie, „Dacă cineva nu se împărtăşeşte când se săvârşeşte Liturghia să spună pricina pentru care nu se împărtăşeşte şi de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă nu o va spune, să se afurisească (Can 8).
    Iar în canonul al 9-lea zic: „Biserica trebue să afurisească pe toţi acei creştini, care merg la biserică, ascultă cetirea Sfintelor Scripturi şi nu stau nici la rugăciune, nici la Sfânta împărtăşire, ca unii care produc sminteală în Biserică”.
    Pe acest canon tâlcuindu-l Valsamon zice: „Hotărîrea acestui canon este foarte aspră, căci afuriseşte pe cei ce mergând la biserică, nu stau până la sfârşit şi nici nu se împărtăşesc. In chip asemănător, şi alte canoane ale Sinoadelor poruncesc ca toţi să fie gata şi vrednici pentru Sfânta împărtăşire.
    Sinodul din Antiohia, urmând Sfinţilor Apostoli, mai întâi întăreşte canonul de mai sus, apoi adaogă: „Se cuvine ca toţi cei care intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu stau să se roage cu celălalt popor şi se îndepărtează de Sfânta împărtăşanie, să fie afurisiţi până când se vor spovedi şi vor arăta roduri de pocăinţă şi se vor ruga şi atunci să fie iertaţi” (Can. 2).
    Vedeţi fraţilor, că toţi creştinii sunt supuşi afuriseniei şi că trebue să se împărtăşească adesea? Că sunt îndatoraţi să facă aceasta la fiecare Liturghie, ca să nu fie afurisiţi de Sfinţii Apostoli şi de Sfintele Sinoade?

  4. Pingback: Deasa, rara sau moderata împărtăşanie? | Invitaţie la Ortodoxie

Comentariile sunt închise.