DESCOPERIRI ALE VATICANULUI

REFERITOARE LA UNIREA PAPISTAŞILOR CU ORTODOCŞII

Unirea  „Bisericilor” în diversitate dogmatică

şi

fără ca papismul să renunţe la ereziile sale

Descoperirile ale responsabilului cu unitatea „Bisericilor”, Cardinalul Kurt Koch, făcute cu prilejul dialogului teologic dintre papistaşi şi ortodocşi asupra primatului Papei şi a sinodalităţii care a avut loc la Rethymno (Creta), în 14-17 iunie. „Îşi va păstra fiecare parte tradiţiile ei” după unire, a spus lăsând să se înţeleagă că va avea loc o unire fără renunţarea de către Papă la primat şi la infailibilitate, [cele două erezii] care îl fac ereziarh. A vorbit despre Biserica divizată, când de fapt Biserica este Una, Biserica Ortodoxă, iar Papismul este erezie, dând expresie întunericului şi înşelării. A dezvăluit de asemenea că se vor folosi de elementul popular ca să-şi atingă scopurile şi că Ecumenismul este o grădină în care îşi au locul toate florile. Este invocat Conciliul II Vatican care pune bazele „diplomaţiei dragostei” şi urmăreşte uniatizarea ortodocşilor.

            În toiul celei mai profunde crize economice, al unei mari nesiguranţe pentru poporul grec, al disoluţiei şi paraliziei statale şi al totalului faliment al sistemului politic şi al reprezentanţilor acestuia, Patriarhia Ecumenică a organizat în Creta dialogul teologic cu papistaşii asupra primatului Papei.  Patriarhia face ceea ce au făcut şi înaintaşii ei cu puţin înainte de căderea Constantinopolului şi a Bizanţului, care au promovat pseudo-unirea de la Florenţa, zădărnicită însă de poporul credincios prin manifestaţii puternice pe străzi şi în pieţe, aclamându-l pe Episcopul Efesului, Sfântul Marcu Evghenicul, care nu s-a închinat Papei şi s-a luptat împotriva unirii.

            Se pare că istoria se repetă având ca protagonist de această dată pe Patriarhul Ecumenic kir Bartolomeu. În toiul crizei promovează dialogul în vederea pseudo-unirii cu catolicii şi mai ales fără obligaţia din partea Vaticanului de a-şi părăsi ereziile. Pe Patriarhul Ecumenic nu-l interesează erezia papismului. Ceea ce îl interesează este să se proclame unirea şi ca fiecare „Biserică” să-şi păstreze dogma. În acest mod, Patriarhul Ecumenic se va autoproclama Papă, pe avanscenă va vorbi despre Ortodoxie cu comportament de funcţionar al Noii Ordini a Lucrurilor, la Sfântul Jertfelnic şi în culise va convorbi conform cerinţelor Vaticanului şi ale „curentelor subterane” ale Americii.

            Sfânta Kinotită a Sfântului Munte în timpul dialogului teologic dintre papistaşi şi ortodocşi referitor la primatul Papei care a avut loc  în Cipru a declarat că, pentru a se avansa către unire, va trebui mai întâi ca Roma să-şi afurisească ereziile şi să se apropie de ortodoxie. Acestea însă sunt prea „lucruri subtile” pentru Patriarhia Ecumenică şi pentru echipa sa de arhierei atât din Fanar, cât şi din Grecia.

            Echipa aceasta nu vede problemele din Grecia. Este interesată doar de trădarea credinţei, ca să-şi satisfacă ei ambiţiile. Nu este întâmplător că nu combat argumentele Preşedintelui Consiliului Pontifical al Vaticanului pentru Unitatea „Bisericilor”, ale Cardinalului Kurt Koch. Acesta, în declaraţiile sale din Creta, a afirmat că Vaticanul urmăreşte promovarea scopurilor Conciliului II Vatican, care a stabilit că Ecumenismul este avangarda papismului. Şi-a aşezat ca scop fundamental unirea ortodocşilor cu Roma. Responsabilul Vaticanului cu unitatea „Bisericilor” a caracterizat în declaraţiile sale ecumenismul drept „grădină cu multe flori”. A dezvoltat de asemenea teoria despre Biserica divizată, câtă vreme ne este cunoscut tuturor că Romano-Catolicismul s-a rupt de Adevărul Bisericii şi a devenit erezie din care izvorăsc toate ereziile şi mişcările ateiste.

Faptul că reprezentanţii ortodocşi nu au combătut argumentele lui Koch constituie o măsluire a credinţei noastre şi o punere la îndoială a Simbolului Credinţei. În alte declaraţii ale sale întăreşte că cele două „Biserici” se pot întoarce la „noţiunea Bisericii celei una”, păstrându-şi tradiţiile şi „continuând să rămână în diferenţiere”. În esenţă, anunţă în prealabil o unire a „Bisericilor” fără afurisirea ereziei papismului şi a celorlalte erezii care decurg din acesta. Anunţă o unire aşa cum a prevăzut-o Conciliul II Vatican, pe care vine să o aplice Patriarhul Ecumenic kir Bartolomeju şi acei arhierei apostaziaţi de la sfintele canoane ortodoxe.

Însă eminenţa papismului [Cardinalul Kurt Koch] a spus şi unele „adevăruri”. Ne-a spus că dialogul despre primat şi sinodalitate „are nevoie de multă răbdare, de multe forţă, de mult curaj, ca să conducă la ceva pozitiv”. Prin declaraţia aceasta mărturiseşte falimentul dialogurilor asupra acestei teme, care au loc pentru a treia oară. Şi „următoarea rundă” a dialogului va avea destinul celor precedente. Pentru că împotrivirea credinciosului ortodox este puternică, a stareţilor sfintelor mănăstiri, dar şi a multor mitropoliţi. Responsabilul Vaticanului pentru unitatea „Bisericilor” cunoaşte aceste lucru şi de aceea recurge la „elementul popular”.

Recent şi după eşecul dialogului de la Viena asupra primatului Papei, Vaticanul a descoperit ecumenismul social ca „instrument” de promovare a pseudo-unirii „Bisericilor”. Ecumenismul social se va ocupa de problemele sociale ale credincioşilor şi, întemeindu-se pe principiile fenomenologiei, ar urma să se intereseze de promovarea şi rezolvarea acestor probleme sociale. Dar dincolo de editarea unui comunicat comun nu vor face nimic în plus. Acum responsabilul cu unitatea „Bisericilor” anunţă că, de vreme ce dialogul nu a avut succes la nivel înalt, să punem la cale mobilizarea elementului popular al celor două „Biserici”. Speră că prin „ecumenismul popular” vor avea succes acolo unde nu au reuşit sau nu reuşesc teologii celor două „Biserici”.

În declaraţiile sale a vorbit despre „dialogul ecumenic” în interiorul căruia „deosebim dialogul dragostei şi dialogul adevărului”. Însă dialogul dragostei pe care îl propovăduieşte Vaticanul nu are nici o legătură cu dragostea pe care o propovăduieşte Evanghelia şi Apostolul Pavel. Dragostea pe care o invocă Vaticanul are legătură cu „diplomaţia dragostei” pe care o foloseşte aplicând deciziile Conciliului II Vatican, ca să-i inducă în eroare pe credincioşi şi să-i prindă în capcana pan-ereziei lor. Cât despre „adevărul” pe care îl invocă, ne este cunoscut faptul că Ortodoxia este cea  care exprimă Adevărul credinţei. Acest adevăr l-au uniformizat însă reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe în Liban, unde au decis că Statul Vatican şi „Biserica” acestuia sunt echivalente eclezial Bisericii Ortodoxe. Din fericire, acestei decizii se opun stareţi de mănăstiri, teologi, mitropoliţi, clerul onest şi Sfântul Munte (…), care propovăduieşte adevărul credinţei şi rămâne acropola  Ortodoxiei.

Cardinalul Koch a dezvăluit scopurile Vaticanului. A declarat că intenţia este unirea prin menţinerea tradiţiilor fiecărei părţi. Oare asta  înseamnă că va avea loc unirea, papa păstrându-şi infailibilitatea şi primatul? Oare ar putea să ne dea un răspuns Înaltpreasfinţiţii Mitropoliţi Ioan al Pergamului şi Hrisostom al Mesiniei care reprezintă Biserica Ortodoxă? Oare la această întrebare poate răspunde printr-un comunicat scris Patriarhul Ecumenic kir Bartolomeu sau plenul Arhiereilor care, ca şi acesta, nu respectă sfintele canoane, se află de mult timp apostaţi de la sfintele canoane (…) conducând ortodoxia la trădare? Cerem un răspuns, pentru că reprezentantul Vaticanului vorbeşte deja despre unirea „Bisericilor” într-o varietate de dogme.

Reprezentantul Vaticanului

Pentru adeverirea tuturor celor pe care le-am menţionat mai înainte, anexăm declaraţiile responsabilului Vaticanului referitoare la unitatea „Bisericilor” . Acestea au fost consemnate de Agenţia Bisericească de Presă „Romfea” (17 iunie) şi ne-au fost transmise după cum urmează:

„Opinii şi poziţii interesante a exprimat în alocuţiunea sa din timpul conferinţei de presă, Cardinalul Romano-Catolic Kurt Koch, Preşedintele Consiliului Pontifical de Promovare a Unităţii Creştine. În declaraţiile sale, Cardinalul a subliniat între altele: «Începând cu Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolică participă la lucrările Comisiei care se ocupă cu unitatea creştină. Asta pentru că dorinţa Domnului este ca toţi să se unească, iar un factor important în realizarea acestei porunci divine este şi dialogul teologic dintre cele două Biserici».

«Pentru că a existat un mileniu în care am trăit împreună şi am avut lucruri comune şi un al doilea mileniu care ajunge până azi în care cele două Biserici sunt divizate», a adăugat Koch.

În continuare, a menţionat că există multe lucruri în viaţa ecumenică care sunt teme ale vieţii cotidiene a creştinilor. «Şi este important ca creştinii care trăiesc împreună şi participă la multe lucruri comune să încerce să se cunoască mai bine unul pe altul».

«Fără dialogul de zi cu zi al credincioşilor, Dialogul Teologic al Bisericilor nu se poate realiza – se află în aer», a semnalat în acest sens Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor.

De asemenea, a observat: «Dialogul Bisericilor este important, pentru că există întrebări şi chestiuni teologice care trebuie discutate şi la care trebuie dat un răspuns. Şi tema pe care o examinăm astăzi ca Comisie, `Primatul şi Sinodalitatea din punct de vedere teologic şi eclezial`, cere multă răbdare, multă putere, mult curaj, ca să conducă la ceva pozitiv».

«În cadrul dialogului ecumenic deosebim dialogul dragostei şi dialogul adevărului. Dialogul adevărului poate să avanseze doar din perspectiva dialogului dragostei. De aceea aş dori din adâncul inimii să exprim dragostea şi recunoştinţa mea pentru lucrările dialogului care se desfăşoară în Creta», a întărit Cardinalul”.

Mulţumiri adresate Mitropolitului de Rethymnos, Evghenios

Cardinalul Koch s-a referit şi la ospitalitatea pe care au primit-o pe durata acelor zile, subliniind că „în aceste zile în Creta ne bucurăm de o adevărată ospitalitate. Acest lucru ne ajută să aprofundăm dialogul, să facem efortul de a avansa împreună”.

„Să exprim mulţumirile mele speciale Înaltpreasfinţitului de Rethymno şi Aulopotamos, kir Evghenios, pentru bunăvoinţa, politeţea şi ospitalitatea sa. Sper că prin această experienţă vom putea să avansăm cu paşi trainici în lucrarea noastră. Cele ce ne despart sunt mult mai mici decât cele care ne unesc”, a menţionat în acest sens Cardinalul.

Încheind a subliniat: „Domnul a întemeiat o Biserică, deşi există două Biserici şi va trebui să ne întoarcem la noţiunea reală a Bisericii, aşa cum era în primele secole. Diferitele tradiţii pot să continue să rămână în diferenţiere”.

„Ecumenismul nu este monopolial, ci este o grădină cu multe flori. Florile trebuie să se respecte una pe cealaltă, pentru că se află în aceeaşi grădină”.

Mitropolitul Pergamului

Declaraţii asupra aceleiaşi teme a făcut şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pergamului, kir Ioannis. Conform reportajului Agenţiei „Romfea” din data de 17 iunie, din Rethymno:

„Lucrările Comisiei Constituante a Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică se desfăşoară departe de reflectoarele mass-mediei, în Rethymno – la hotelul Creta Pallas şi se definitivează mâine.

Referitor la dialog a avut loc azi după-amiază devreme o conferinţă la care a luat cuvântul Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Pergam, Ioan, alături de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Sasimelor, kir Ghenadios, şi de Cardinalul Kurt Koch, Preşedintele Consiliului Pontifical de Promovare a Unităţii Creştine.

În introducerea luării sale de poziţie, Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Pergamului Ioan a precizat în legătură cu lucrările Comisiei:

«Adresăm salutul nostru şi vă informăm că suntem aici, ca să lucrăm la redactarea unui text pe care îl vom prezenta plenului Comisiei Dialogului Teoretic dintre Romano-Catolici şi Ortodocşi. Tema are legătură cu `Primatul şi Sinodalitatea din punct de vedere teologic şi eclezial`. Cunoaşteţi că aceasta este una din problemele serioase care au divizat Biserica Ortodoxă şi pe cea Romano-Catolic».

De asemenea, a subliniat că «comisia noastră încearcă să redacteze un text în care vor compărea atât punctele acordului nostru, cât şi ale dezacordului, text pe care ulterior îl va prelucra plenul comisiei – pentru a vedea unde exact ne aflăm în ce priveşte această temă. Dialogul a început – după cum cunoaşteţi – din 1980 şi la el participă toate bisericile ortodoxe».

«Este un dialog care se consideră necesar astăzi, pentru că în mod inevitabil creştinii trebuie să dialogheze între ei, ca să vadă dacă pot să se abordeze unul pe altul – pentru că fără dialog niciodată nu se pot rezolva problemele», a adăugat Mitropolitul Ioannis.

În continuare a subliniat: «De o mie de ani încoace (începând cu secolul XI când a avut loc marea schismă), între aceste două Biserici s-au acumulat multe probleme. Cândva, aceste probleme trebuie să se rezolve teologic, iar comisia are această misiune»”.

Despre Mitropolitul de Rethymno şi Aulopotamos, Evghenios

În acelaşi timp, Mitropolitul Pergamului s-a referit în cuvinte deosebit de linguşitoare la Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Rethymno, kir Evghenios, subliniind în acest sens:

„«Aş dori cu această ocazie să exprim bucuria noastră, pentru faptul că Comisia noastră se întruneşte în Creta şi în special în Rethymno ca oaspeţi ai Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Rethymno şi Aulopotamos, kir Evghenios, care ne-a oferit o ospitalitate atât de îmbelşugată, încât doresc să exprim recunoştinţa mea faţă de el».

«Este un ierarh pe care Patriarhia Ecumenică îl preţuieşte în mod deosebit şi un lider spiritual care se impune în Biserica Cretei, o Biserică cu o istorie importantă de-a lungul veacurilor», a adăugat încheind Mitropolitul Pergamului.

În sfârşit, să se observe că Mitropolitul Pergamului, la cina de despărţire din această seară s-a referit la ospitalitatea avramică a Mitropolitului de Rethymno, subliniind că este «mai mult decât avramică».

De asemenea, semnala că numele Evghenios [Ευγένιος, „cel de neam bun, nobil; politicos”, n.tr.] nu este întâmplător şi că politeţea este încorporată în persoana sa, neomiţând să menţioneze că mitropolitul poartă cu vrednicie numele de Evghenios”. Ὀρθόδοξος Τύπος, 24 iunie 2011, nr. 1884, p. 1, 7. Traducere Mihail Ilie

Ecumenism sau teologie ?

Criza teologiei Mitropolitului Iannis Ziziulas.

de dl. Megas L. Farantos

În cele ce urmează mă voi ocupa cu prezentarea şi evaluarea critică a ideilor şi părerilor teologice ale Mitropolitului de Pergam şi profesorului Ioannis Zizioulas, aşa cum sunt ele prezentate în cartea sa: Creaţia ca euharistie, abordare teologică a problemei ecologice, Atena 1992. Faţă de caracterul teocentric al teologiei dogmatice ortodoxe „tradiţionale” care teologhiseşte având ca premisă şi bază dumnezeiasca revelaţie a lui Iisus Hristos, aşa cum este ea trăită în Biserică şi aşa cum o învaţă Biserica, teologia Mitropolitului Ioannis Zizioulas (de aici înainte folosim prescurtarea Mitr.I.Z.) din această carte prezintă o evidentă deviere spre antropocentrism.

Aici nu este vorba de influenţe parţiale ale teologiei occidentale – teologie de care se foloseşte orice teolog ortodox care şi-a făcut ucenicia pe la şcolile teologice ale Occidentului – ci de un nou mod de a teologhisi în sfera teologiei dogmatice ortodoxe, cu o puternică predilecţie către teologia filosofică, naturală, mod de teologhisire despre care considerăm că este oportun să fie cunoscut la scară largă, prin dezbatere teologică, confruntare şi evaluare, şi că trebuie să îl aşezăm în locul căruia îi aparţine, cu atât mai mult cu cât părerile unui teolog şi episcop ortodox grec, nu oarecare, au un mare răsunet.

Numerele din paranteză trimit la cartea menţionată mai sus a Mitr.I.Z., iar pentru sublinieri, deoarece nu s-a putut respecta întocmai aranjarea cărţii, îl rog pe cititor să confrunte textul.

Capitolul 4

„ … nu există … supranatural”

1. Teologia Mitr.I.Z. se îndepărtează de teologia ortodoxă „tradiţională”, despre care se consideră că slujeşte în interiorul Bisericii, contribuind la lucrarea Bisericii de mântuire a credincioşilor. Teologia Mitr.I.Z. se adresează „omului contemporan”, cu care năzuieşte să stea de vorbă şi să îl convingă, urmărind „o conversaţie onestă, consecventă cu gândirea ştiinţifică sau filosofică” şi „cu savanţii în ştiinţele naturii” (88, 89).

Cine este „omul contemporan” în viziunea Mitr.I.Z.: – Este cel care „scutură cu furie regulile morale” ale tradiţiei creştine (33) şi care „nu mai sesizează supranaturalul” (25). Şi aici se observă ceva surprinzător, nu doar pentru un teolog ortodox, ci pentru orice alt teolog sau om de ştiinţă: Mitr.I.Z. acceptă fără ezitări – şi chiar supralicitează – polemica „omului contemporan” care respinge în întregul ei tradiţia creştin-ortodoxă, pentru că „nu o mai poate concepe”. Fără să facă nici o critică „omului contemporan”, plin de superstiţii, erezii, de imoralitate şi fărădelege etc., Mitr.I.Z. impută Bisericii şi teologiei acesteia toată răspunderea „crizei omului contemporan în relaţia lui cu Hristos” pentru simplul motiv că Biserica învaţă ceea ce „omul contemporan” refuză. Şi, ca să nu mai revin asupra acestui punct: „în Biserică”, potrivit Mitr.I.Z., individul nu se mântuieşte, ci este mutilat şi se alienează (29).

Mai ales, în ce priveşte învăţătura despre Dumnezeu aşa cum o înţelege Mitr.I.Z., demne de semnalat sunt următoarele: Mitr.I.Z. în discursul său despre Dumnezeu nu cadicseşte „să lucreze” cu noţiuni creştine, precum: Tată, Fiu, Duh Sfânt, lucrările lui Dumnezeu etc. Încă şi cuvântul „Dumnezeu” este folosit în mod convenţional: „ … un «dincolo» – Dumnezeu, dacă dorim să folosim această terminologie tradiţională” (45). În locul acestor termeni arată preferinţa faţă de termenii filosofici: „supranatural”, „transcedent”, „dincolo” etc., care apar la neutru, la impersonal, un „dincolo” lipsit de lucrare, şi faţă de „o noţiune absolut monoteistă despre Dumnezeu” (103), lucru de neînţeles pentru datele teologiei ortodoxe.

Astfel, se exercită de către Mitr.I.Z. o polemică caustică împotriva învăţăturii ortodoxe „tradiţionale” despre Dumnezeu, având ca unic criteriu „omul contemporan”. Mitr.I.Z. nu întreabă teologic dacă învăţătura „tradiţională” despre Dumnezeu corespunde sau nu dumnezeieştii revelaţii în Iisus Hristos şi prin aceasta să o judece sau chiar să o respingă, ci aşează ca criteriu al teologiei ortodoxe despre cuvântul lui Dumnezeu pe „omul contemporan”.

Rezultă următoarele consecinţe „schizofrenice”, avem aici de-a face cu iresponsabilitate teologică. Niciodată, nici un teolog serios nu a respins adevăruri teologice pe temeiul unor criterii exterioare teologiei.

1. Pentru respingerea lui Dumnezeu de către „omul contemporan” este răspunzătoare teologia „de vreme ce teologia l-a aşezat (pe om) într-o sferă în care nu mai poate înţelege” (26), adică „l-a aşezat” pe „omul contemporan” „în scheme dualiste” (36). Ce sunt aceste scheme dualiste? Foarte simplu: „dihotomia dintre natural şi supranatural” (25) operată de teologie.

2. „Teologia tradiţională” prin învăţătura ei „dualistă” l-a vătămat pe „omul contemporan”: „l-a divizat şi l-a făcut schizofrenic” (36). Şi aici, deci, avem de-a face cu critica marxisto-freudiană care susţine alienarea omului prin credinţa în Dumnezeu!

3. Şi, în sfârşit, contradicţia: „omul contemporan” „nu sesizează … supranaturalul” (25).

De ce, deci, este răspunzătoare teologia tradiţională pentru faptul că „omul contemporan” Îl respinge pe Dumnezeu, de vreme ce acesta „nu mai sesizează supranaturalul”? Şi cum deci ar trebui să vorbească teologia despre Dumnezeu „omului contemporan”, ca acesta „să poată să Îl înţeleagă”? Mitr.I.Z. dă răspunsul: Să respingă „supranaturalul”, să îl identifice cu „naturalul”, să afirme o „realitate unitară”. În respingerea adică a „supranaturalului”, „omul contemporan” Îl va „sesiza” şi Îl va „înţelege”. Vedem cum Mitr.I.Z. îşi exprimă monismul teologic: „nu există natural şi supranatural … există o deplină întâlnire, până la identificare” (sublinierea aparţine textului) a realităţii cereşti cu cea pământească … o întâlnire în care şi acest Dumnezeu încetează să mai fie înţeles ca „dincolo” de natură (25-26).

Mitr.I.Z., în alte texte mai recente acestei cărţi se exprimă potrivit învăţăturii „tradiţionale” despre Dumnezeu, când menţionează: „nu există înrudire fiinţială între Dumnezeu şi creaţie” (93), ci o „diferenţă fiinţială între Dumnezeu şi creaţie” (90). Ce se petrece în această carte: este vorba de o contradicţie izbitoare sau de oportunism teologic?

Dincolo de toate acestea, un lucru rămâne sigur: Mitr.I.Z. exprimă un monism teologic care refuză „separarea dintre natural şi supranatural” şi acceptă „identificarea” dintre Dumnezeu şi lume. Dovada acestui lucru este faptul că încearcă să întărească aceasta şi cu argumente, pe care le sintetizăm după cum urmează:

1. Mitr.I.Z. menţionează: „Această considerare a lumii în Euharistie nu lasă loc dihotomiei dintre natural şi supranatural” şi acceptă „identificarea” lui Dumnezeu cu lumea. Prezentăm următoarele critici ale acestei poziţii: anulează, deci, dumnezeiasca Euharistie dogma hristologică a Sinodului Ecumenic de la Calcedon, adică „neamestecat, neschimbat – nedespărţit, neîmpărţit”? „Neamestecat, neschimbat” nu se referă la „cele două firi” ale lui Iisus Hristos, la diferenţa calitativă infinită dintre creat şi necreat, „diferenţa” dintre „natural şi supranatural”? Acel „până la identificare” (25) nu conduce, deci, la „identificarea” celor două – natural şi supranatural – cu tot ceea ce presupune această identificare: confuzie, monofizitism, monism, teologia morţii lui Dumnezeu etc.?

– Acceptarea de către Mitr.I.Z. a „realităţii unitare” „până la identificarea … dintre natural şi supranatural” pare să aibă drept cauză şi terminologia confuză pe care o foloseşte ca să redea Taina dumnezeieştii Euharistii, când spune: „Euharistia este … Însuşi Hristos, Hristos întreg”, „toată taina lui Hristos” (20, 21) etc. Asemenea exprimări folosesc toate „bisericile” creştine cu referire la săvârşirea Euharistiei lor, pentru a exprima „prezenţa” lui Hristos „în mijlocul” comunităţii lor.

Nu mă îndoiesc de adevărul acestor exprimări, atrag însă atenţia că în limbajul dogmatic al teologiei ortodoxe „prezenţa” lui Hristos în taina dumnezeieştii Euharistii se defineşte doar prin expresia „trupul şi sângele lui Hristos” şi prin nici o alta din cele de mai sus. Terminologia aceasta are mare importanţă pentru teologia ortodoxă a „unirilor” şi „diferenţierilor” care nu cunoaşte terminologia „identificărilor” şi a „simbolismelor”.

2. Mitr.I.Z. atribuie „criza omului contemporan în relaţia lui cu Hristos … tradiţiei teologice”, care învăţând în discursul ei despre Dumnezeu „dihotomia natural-supranatural”, „l-a pus pe om în scheme dualiste” şi astfel „l-a divizat şi l-a făcut schizofrenic” (36, 25). În cartea sa, deci, Mitr.I.Z. prezintă, în afară de ideile sale teologice, şi „prototipul” „dogmatologului” ortodox „contemporan”, – potrivit terminologiei sale speciale – care trebuie să se remarce nu doar prin cunoştinţele sale în ce priveşte adevărurile dogmatice ale credinţei creştine, dar şi în toate ştiinţele laice „contemporane”, precum fizica, biologia, darwinismul etc.

În consecinţă deci, el impune cunoştinţele sale de psihologie şi psihanaliză, adoptând teorii nedemonstrate despre „nevrozele” provocate de credinţa în Dumnezeu şi constatând complexe „freudiene” pe care i le-a provocat „omului contemporan” „tradiţia teologică” care „l-a aşezat în scheme dualiste sau în cadre morale sufocante” şi astfel „l-a divizatt şi l-a făcut schizofrenic”. Ca să se înlăture deci „starea de schizofrenie” teologia va trebui să accepte o realitate, în sensul că „nu există natural şi supranatural” (25), potrivit principiului: „te doare dintele, scoţi dintele”!Întrebarea care survine este dacă acum când „omul contemporan” a respins „supranaturalul”, pentru că „nu îl mai sesizează”, a încetat să trăiască „într-o stare de schizofrenie” (25)? Ceea ce surprinde în situaţia dată este faptul că Mitr.I.Z. nu foloseşte criterii şi argumente ale teologiei, ci exterioare teologiei, pentru respingerea învăţăturilor dogmatice şi morale ale credinţei creştine. Repet: nici un teolog serios de nivel intercreştin nu teologhiseşte cu un asemenea mod de argumentaţie.

Însă cerinţa de înlăturare a „dihotomiei” vieţii creştine ridică şi probleme teologice, de vreme ce existenţa şi viaţa credinciosului şi teologului care trăieşte după Hristos este „dialectică”, adică trăieşte în continuu într-o stare de „dezbinare”.

Să auzim cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel: „ca fiind în pragul morţii, deşi iată că trăim …, ca nişte întristaţi, dar pururi bucurându-ne …, ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (2 Corinteni 6, 9-10) sau „dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, …, cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. … omorâţi mădularele voastre cele pământeşti” (Coloseni 3, 1 şi urm.) sau „pentru că nu sunteţi din lume” (Ioan 15, 19)? Ce exprimă aceste citate şi mulţimea altora asemenea: oare nu paradoxul, taina vieţii creştinilor, care, trăind „pe pământ” sunt chemaţi să cugete „cele de sus, nu cele de pe pământ”? Modul acesta de a trăi nu este o „dezbinare” a existenţei, exprimat într-un mod unic în frazele: „voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă”, „omorâţi mădularele voastre” etc. şi „după propovăduirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice, iar acum arătată” (Romani 16, 25-26)?

Înţelege, deci, „omul contemporan” „acest limbaj interior” sau „acest ghetto lăuntric” (112, 88) al „nebunilor” pentru Hristos, ca ei să adapteze credinţa creştină la măsurile şi criteriile lui? Iată cum se referă la acest lucru Macarie Egipteanul: „Limbile lumii acesteia sunt felurite … Creştinii însă învaţă o limbă comună … nu a lumii acesteia, nici a veacului care trece”. Teologia este chemată deci să se adapteze la criteriile „omului contemporan” sau să adapteze lumea la conţinutul Evangheliei creştine?

3. Prin concepţia sa asupra „identificării realităţii cereşti cu cea pământească”, până în punctul în care „şi acest Dumnezeu încetează să fie înţeles ca un «dincolo» al naturii” (25, 26) şi în sprijinul monismului său teologic, prezintă Mitr.I.Z. încă un argument exterior teologiei, adică „ştiinţific”: „Omul contemporan … nu mai sesizează supranaturalul, ca pe ceva «dincolo» de natură, din pricina evoluţiilor ştiinţifice şi filosofice mai recente” (25). Consecinţa acestui lucru este: teologia va trebui să respingă „supranaturalul” ca să vină în dialog cu „omul contemporan” şi eventual să îl „câştige”.

Tema „evoluţiilor filosofice” o las de-o parte, pentru că filosofia, deşi ştiinţă, nu este „exactă”, adică „obiectivă”, precum fizica, şi exprimă o gândire subiectivă şi în multe privinţe arbitrară. În ceea ce priveşte însă „evoluţiile ştiinţifice mai recente” am de spus următoarele: dacă ştiinţa s-ar pronunţa că „nu există supranatural” (25), creştinul ar trebui să refuze credinţa în Dumnezeul transcendent? – Ce este Biserica, „cuptorul lui Hogea”, ca să o mişcăm continuu şi în fiecare direcţie, după dorinţele şi indicaţiile fiecărui „trecător”? – Poate ştiinţa să anuleze credinţa în Dumnezeu, fără să se autoanuleze? – Poate, spre exemplu, să se pronunţe „ nu există supranatural”, fără ca în acelaşi timp să se autoanuleze, din cauza supremaţiei termenilor şi supoziţiilor sale ştiinţifice? – Dacă vreun om de ştiinţă neagă credinţă în Dumnezeu, aceasta nu constituie un demers ştiinţific, ci „credo”-ul său personal: credinţa sa atee.

Mitr.I.Z. se vede în poziţia de a purta dialog „cu savanţii în ştiinţe naturale” (89). Nu se referă însă concret la nici una „dintre evoluţiile ştiinţifice mai recente” care refuză „supranaturalul ca pe ceva «dincolo» de natură”. Astăzi, nici studenţii începători nu exprimă asemenea păreri într-o epocă în care cu date ştiinţifice “se demonstrează că şi această realitate a cotidianului vieţii alcătuieşte obiect al credinţei” (H. Ditfurth, Wir sind nicht nur von dieser Welt, 1981, 166).

Repet: Ştiinţa nicicând nu a putut să demonstreze ca înşelare credinţa în “supranatural”, în Dumnezeu. Doar superstiţia este respinsă de ştiinţa, adică adorarea de tipul magiei, astrologiei, teosofiei etc., care se izbesc de categoriile logice fundamentale şi de datele ştiinţifice recunoscute. Poziţia fundamentală şi neîndoielnică a ştiinţei contemporane şi în special a fizicii asupra realităţii “supranaturale” este următoarea: “realitatea supranaturală în nici un chip nu poate fi negată logic sau ştiinţific” (H. Ditfurt, 214).

Nu doar aceasta, dar ştiinţa fizicii secolului nostruâ ne-a arătat din nou: “taina vieţii şi uimitoarea structură a lumii constituie manifestarea Logosului revelat” (A. Einstein), “nedefinitul” din realitatea lumii (W. Heisenberg) şi încă mai percutant: şi conchide cu concluzia definitivă – care nu mai suportă reconsiderare – că în interiorul lumii există “transcendentalitate”, nu în sensul de necunoscut, putând fi însă cunoscut de către om, ci în sensul de absolut inaccesibil şi incomprehensibil, al tainei ultime” (H. Ditfurt, 157 şi urm.). P. Jordan va exprima noul sentiment “de credinţă” al fizicii contemporane cu fraza: “Păşim peste un strat subţire de gheaţă a unui lac, necunoscând adâncimile de sub noi”. Sir James Jeans menţionează şi confirmă vestita imagine a lui Platon (Statul 7) despre cei legaţi în “peşteră”.

“Rămânem încă închişi în peştera noastră cu spatele întors spre lumină şi nu putem decât să urmărim umbrele pe perete”! Atunci când aceste concluzii şi altele asemenea ale fizicii contemporane, dar şi ale altor ştiinţe, sunt ignorate de către cei ajunşi la cunoaştere şi de către teologii înţelepciunii celei din afară, ei se transformă în pseudo-apostoli ai credinţei creştine şi ai adevărului Evangheliei lui Iisus Hristos.

Όρθόδοξος Τὐπος, 6.08.2010, pp. 1, 7

Traducere Tatiana Petrache

Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com