O însemnătate cu totul deosebită dădea ascultării duhovniceşti lăuntrice faţă de Igumen şi de duhovnic, socotind-o o Taină a Bisericii şi un dar al harului. Ducându-se către duhovnic el se ruga Domnului ca prin slujitorul Său să îl miluiască, să-i descopere voia Sa şi calea către mântuire; şi ştiind că primul gând ce se naşte în suflet după rugăciune este îndrumarea cea de sus, el primea primul cuvânt al duhovnicului, primul semn, şi nu ducea convorbirea mai departe. În aceasta şi constă înţelepciunea şi taina adevăratei ascultări, al cărei ţel este cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, şi nu a omului. O astfel de ascultare duhovnicească fără încontrări şi împotriviri, nu numai exprimate, ci şi lăuntrice, nevădite, este singurul temei pentru a-şi însuşi predania vie.

În zadar gândesc unii că duhovnicul este <<tot aşa, un om nedesăvârşit>>, că <<trebuie să-i explici totul în amănunt, altfel nu va înţelege>>, că el <<poate uşor să greşească>> şi deci trebuie să-l <<îndreptezi>>.  Cel ce se împotriveşte şi îşi îndreptează duhovnicul se pune deasupra acestuia, şi de-acum nici nu mai este ucenic. Da, nimenea nu este desăvârşit, şi nu este om care ar îndrăzni să înveţe ca Hristos, Care învăţa <<ca unul ce avea stăpânire>>, căci tema învăţăturii <<nu este de la om>>, şi <<nu este dupre om>> (Gal. 1: 11-12), ci nepreţuita comoară a darurilor Duhului Sfânt în <<vase de lut>> se păstrează; nu numai nepreţuită dar, prin caracterul său, şi de nedescoperit; şi numai cel ce urmează calea nemincinoasei şi deplinei ascultări pătrunde în această tainiţă.

Cel ce se spovedeşte cu bună înţelegere se poartă faţă de duhovnic astfel: îşi spune gândul nu în multe cuvinte, sau îşi descrie esenţialul stării, iar apoi lasă duhovnicului libertate. Acesta, rugându-se din prima clipă a convorbirii, aşteaptă îndrumare de la Dumnezeu, iar dacă simte în sufletul său vreo <<încunoştinţare>>, îşi dă răspunsul, după care convorbirea urmează a se opri, căci dacă <<primul cuvânt>> al duhovnicului este scăpat, se slăbeşte şi lucrarea tainei iar spovedania se poate preface într-un simplu dialog omenesc.

Dacă ucenicul şi duhovnicul păstrează dreapta atitudine faţă de taină, atunci încunoştinţarea de la Dumnezeu se dă curând; dacă însă, pentru vreo oarecare pricină, încunoştinţarea nu vine, atunci duhovnicul poate cere mai departe lămuriri, şi numai în acest caz ele sunt îndreptăţite. Dar dacă cel ce se spovedeşte nu dă atenţia cuvenită primului cuvânt al duhovnicului şi îl împovărează cu lamuririle sale, prin însăşi aceasta el îşi vădeşte neputinţa credinţei şi a înţelegerii, şi urmăreşte o dorinţă ascunsă de a-l înclina pe duhovnic  către propriul său gând. Într-o astfel de împrejurare începe o luptă psihologică despre care Apostolul Pavel a zis că <<nu este de folos>> (Evr. 13:17).

Credinţa în puterea tainei, credinţa că Domnul iubeşte omul, şi că niciodată nu-l va părăsi pe cel ce s-a lepădat de propria voie şi judecată pentru Numele Lui şi sfântă voia Lui, face pe ucenic neclătinat şi nepătimaş. Odată ce a primit de la duhovnicul său poruncă, sau doar o simplă îndrumare, ucenicul, în avântul său de a o împlini, dispreţuieşte şi însăşi moartea; iar eu cred că aceasta este pentru ca el <<a trecut de la moarte la viaţă>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009