Despre moaștele sfinților

Despre moastele sfintilor

Despre moaștele sfinților

Nu cunoaștem o mulțime de lucruri dintre cele care alcătuiesc esența vieții bisericești, și poate că unul dintre cele mai grele și smintitoare evenimente pe care le-am trăit în ultimii ani noi, credincioșii ortodocși, a fost așa-numita „scoatere la lumină a moaștelor”.

Pentru aceia dintre noi care nu prea se descurcă în adevarata viață a Bisericii, care se bizuie nu pe experiența Sfinților Parinți, ci pe cutare sau cutare cărți ori cuvinte auzite, evenimentele din ultima vreme au fost cutremurătoare. Ca atare, vreau să vă lămuresc această problemă pe temeiul adevăratei învățături patristice a Bisericii, și dacă pentru mulți au fost neașteptate rezultatele scoaterii la lumină a moaștelor, poate că pentru ei nu vor fi mai puțin neașteptate lucrurile pe care le voi spune.

Mulți cred că moaștele trebuie să fie „nestricate”, adică să păstreze aspectul trupului – iar dacă lucrurile nu stau așa, ei strigă: „înșelăciune!”. Cel puțin, asta este ideea pe care se străduie din răsputeri să ne-o bage în cap.

Cuvantul „moaște” se întrebuințează în primul rând cu același înțeles ca latinescul reliquia sau grecescul lipsana”, care înseamnă pur și simplu „ramășițe pământești”. Cuvântul nostru mosci (moaste) vine de la rădacina mosci (tarie), ceea ce pentru om e tocmai scheletul, acel reazim lăuntric pe care se ține tot trupul. Daca e să luam Molitfelnicul – cartea care îl insotește pe creștin întreaga viață, de la naștere până la moarte – și îl deschidem la „Rânduiala îngropării mirenilor”, îndată întâlnim acolo cuvântul „moaște” întrebuințat cu ințelesul de „rămășițe pământești”: „Murind vreunul dintre creștini, îndată rudeniile să cheme pe preot; acesta, venind la casa unde este trupul (în slavonă mosci, „moastele” – n. tr.) mortului, își pune epitrahilul, pune tămâie în cădelniță și, cădind trupul mortului și pe cei de față, începe: ”Bine este cuvantat Dumnezeul nostru…”. La sfârșitul prohodirii, când raăosatul este dus la groapa însoțit de cântarea „Sfinte Dumnezeule”, avem: „Apoi, ridicând trupul (mosci) mortului, îl duc la groapă…” și în continuare: „…iar după ce se pune trupul (mosci) în groapă, arhiereul sau preotul, luând pământ cu lopata, aruncă cruciș deasupra trupului (verhu moscei), zicând: Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-ânsa”.

În primele veacuri ale creștinismului, când moaștele Sfinților Mucenici erau cinstite la fel ca și acum, ele nu erau socotite deloc „trupuri nestricate”, adica întregi, în înțelesul pe care îl dăm noi de obicei acestui cuvânt. Lucrul acesta apare foarte logic în lumina faptului că mulți dintre ei erau dați la fiare și chiar arși: ce trup întreg putea să mai rămână din ei? Și totuși, mărturii despre cinstirea sfintelor moaște aflam deja la Eusebie al Cezareii, care spune despre rămășițele pământești ale Sfinților Mucenici că ele, aceste ramășițe care reprezentau în sine țărână și cenușă, „sunt mai de preț decât pietrele scumpe și mai nobile decât aurul”.

Din cuvintele acestea reiese limpede că rămășițele Sfinților Mucenici nu erau nicidecum socotite „nestricate” în ințelesul literal al cuvântului. Și Sfântul Ioan Gura de Aur, spunând despre Fericitul Vavila: „a trecut vreme îndelungată de la îngroparea Sfântului Vavila, așa încât în groapă au rămas numai oasele”, nu socotea, în mod evident, că trupul unui Sfânt trebuie să fie neapărat neputrezit. O mărturie asemănătoare întâlnim și în Cuvântul lui despre Macabei: „Nu imi vorbi despre țărână, nu pune înainte cenușa și oasele lor putrezite de vreme, ci deschide ochii credinței și privește la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la harul Duhului care le îmbracă la slava luminii cerești care le înconjoară”. Și Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că este uimitor să vezi cum trupurile stricăcioase ale Sfinților fac minuni. Se pot aduce de la numeroși Sfinți Părinți mărturii care să arate că în Biserica Greacă nu s-a înțeles niciodată „trup neputrezit” prin cuvântul „moaște”.

Iar dacă e să luăm practica athonită, ne vom trezi în fața unui tablou de-a dreptul uimitor. Acolo este răspândită părerea potrivit căreia în privința fiecărui om trebuie să fie ad – litteram cuvintele: țărână ești, și în țărână te vei întoarce”. După ce au îngropat un călugaă mort, athoniții îi scot din pământ după un anumit răstimp ca să vadă dacă a putrezit. Dacă trupul lui este nevătămat, ei socot că omul cu pricina a fost foarte păcătos, că „pământul nu-l primește”, încep să se roage cu osârdie pentru el ca Domnul să-l ierte și pământul sa îl primească. Așadar, aici nu poate fi deloc vorba de nestricăciunea trupului. Dealtfel dacă e să luăm moaștele Sfinților greci, cum ar fi Ioan Gura de Aur, vom vedea că sunt pur si simplu parți ale scheletului. Așa stăteau lucrurile în Biserica Greacă. Dar pe pământul rusesc era alta învațătura? Să ne amintim din nou înțelesul cuvântului rusesc mosci, care vine de la o rădăcină care înseamnă „puternic, tare”. Înțelesul acestei idei ni se va limpezi în cele ce urmează.

Iată ce spune, pe baza cercetării vechilor cronici rusești, Evghenii Golubinskii: „Concepția corectă este aceea potrivit căreia moaștele sfinților sunt uneori trupuri mai mult sau mai puțin întregi, iar alteori numai oase. Însăși denumirea de „sfinte moaște (mosci)” a ramașițelor arată că strămoșii noștri întelegeau prin ele cu precădere oasele, deoarece cuvântul mosci înseamnă anume „oase”. În anul 1472, la Moscova, cu prilejul renovării catedralei Adormirii Maicii Domnului, au fost deschise sicriele mitropoliților pentru că trupurile acestora să fie cercetate, și despre rezultatul acestei cercetări scrie într-o cronică: „Pre Iona l-au aflat întreg, pre Fotie întreg fiind nu tot, ci doar picioarele din trup, iar pre Chiprian putrezit cu totul, doar moaștele”: este cu totul limpede ca „doar moaștele” înseamnă „doar oasele”. În anul 1667 au fost descoperite moaștele Cuviosului Nil din ostrovul Stolbnai (Stolobenskii), despre care s-a adus la cunoștință mitropolitului Pitirim al Novgorodului în următorul mod: „Sicriul și trupul lui cel sfânt s-au dat pământului, iar sfintele lui moaște sunt toate întregi”. Este limpede că spusele „iar sfintele lui moaște sunt toate întregi” înseamnă „iar oasele sunt toate întregi”.

În aceeași lucrare a lui Golubinskii vedem în continuare că și un conservator cum era Cuviosul Iosif de la Volokolamsk, în „Luminătorul” sau, scrie despre moaște: „Oasele acestea sunt la vedere pulbere și țărână, însă dracilor sunt de groază, și pe cei orbi îi luminează, pe cei leproși și slăbănogi și suferinzi de orice boală îi vindecă… dacă vedem pe vreunul dintre Sfinți sau os din trupul lui sau țărână de la mormântul lui, le avem întru toată cinstea, ca pe niște odoare sfinte, și cu frică ne închinăm lor, și cu iubire le sărutăm”. Mitropolitul Daniil (alt conservator – amintesc de asta întrucât tocmai la acesta era de așteptat o altă învățătură despre moaște, fiindcă atunci era deja răspandită concepția potrivit căreia moaștele înseamnă trupul întreg, nestricat) le scrie monahilor într-unul din cuvintele sale de învățătură: „Cu adevărat, minune preaslavită este ca oasele goale izvorăsc tămăduiri”. Zaharia Kopaștenskii, în „Palinodia” , explicand cuvantul „moaște”, scrie: „Moaște, adică oasele și trupurile Sfinților… moaște, adică părți din oasele și trupurile Sfinților”.

Bineînțeles, toate acestea nu înseamnă că nu există moaște întregi. Trupurile multora dintre sfinții noștri s-au păstrat fie în întregime, fie în parte. Un exemplu de acest fel, mărturisit de puterea sovietică, sunt moaștele făcătorilor de minuni din Iaroslavl. Când au fost scoase la lumină, s-a alcătuit un act privitor la faptul că Sfinții Cneji Theodor, David si Constantin „au conservate corpul, oasele, cartilagiile și pielea în stare uscată”. Bineințeles, acesta nu e singurul caz. Aici la noi, în muzeu, se află trupul Sfântului Ierarh Ioasaf al Belgorodului. În Cernigov odihnesc moaștele Sfântului Ierarh Theodosie, căruia i-a putrezit numai o parte din călcâiul unuia dintre picioare. Moaștele mitropolitului Pavel al Tobolskului, care se păstrează în Lavra Peșterilor din Kiev, sunt de asemenea întregi, deși nu sunt socotite moaște de sfânt.

Dacă punem cap la cap toate aceste lucruri, devine limpede că, pe de o parte, Biserica, în persoana dascălilor săi, ce reprezintă conștiința bisericească, adică în persoana sfinților, ierarhilor și așa mai departe, nu a învățat niciodată că moaștele sunt numai trupuri nestricate (iî înțelesul pe care îl dăm noi acestei expresii) și, pe de altă parte, că au existat întotdeauna asemenea tendințe.

Proslăvirea moaștelor unui sfânt se săvârșește indiferent de faptul că trupul lui a putrezit sau nu. Sfântul este proslăvit pentru viața sa și pentru ajutorul ceresc pe care îl arată oamenilor atât în vremea vieții, cât și după moarte. Iar moaștele sunt rămășițele pământești ale unui om sfânt, fie ele trupuri păstrate în întregime, fie oase și chiar țărână și cenușă. Așa a învățat întotdeauna Biserica.

In ce privește proslăvirea unui sfânt, condițiile legate de „nestricarea” moaștelor, adică de neputrezirea rămășițelor lui pământești, au apărut și au căpătat o largă răspândire de-abia în ultima vreme. Ne aducem cu toții aminte de scoaterea la lumină a moaștelor Cuviosului Serafim din Sarov. Multora li s-a parut atunci smintitor faptul că au fost descoperite numai oase. În Petrograd s-au răspândit zvonuri potrivit cărora Starețul Serafim nu era deloc sfânt, că moaștele au fost scoase la lumină doar pentru că așa au vrut Sinodul și Suveranul; se povestea că actele autentice ale scoaterii la lumina a moaștelor sunt ascunse de popor. Zvonurile acestea tulburau societatea, și răposatul mitropolit Antonie al Petrogradului a fost silit să emită o enciclică în care spunea că proslăvirea moaștelor sfinților nu se săvârșește nicidecum întrucât aceștia ar avea trupuri nestricate, ci pentru viața lor. Această mărturie a secolului XX este însemnată în primul rând fiindcă a fost publică, iar în al doilea rând deoarece confirma cu privire la marele sfânt lucrurile de care povesteau bunicii noștri – nu încape îndoială asupra sfințeniei bineplăcutului lui Dumnezeu Serafim, asupra nevoințelor lui, asupra rugăciunii lui, asupra ajutorului arătat de el celor în pătimiri.

Conceptul de „moaște nestricate” a existat, totuși, încă din vechime. Lucrul acesta pare de neînțeles în fata mărturiilor pe care tocmai le-am invocat. Evident, cuvântul „nestricat” era folosit într-un alt ințeles.

„În anul 1667, voievodul de Suzdal’ a cercetat în biserica satului Kidekșa, care se afla la 4 verste de Suzdal’ si era moșia marelui cneaz Iurii Vladimirovici Dolgorukii, mormântul lui Boris, fiul lui Iurii, care fusese îngropat acolo în 1159. În raportul său către arhiepiscopul Suzdalului, ce se afla la Moscova, scria că „în gropniță zac moaște, oase întregi”. Aici este din nou important pentru noi să ne amintim că vorba rusească „moaște” vine de la cuvântul mosci, adica puterea, tăria omului, care este legată de gradul de dezvoltare al scheletului, al oaselor lui.

Încheind această introducere patristică, vom vorbi acum la esență. Când Domnul l-a zidit pe om, a luat din pământ țărână și a suflat în ea suflare de viață. Omul este numit „cununa zidirii”, el este „împreună-tăinuitor al tainelor dumnezeiești”, cum spune Grigorie Teologul. Chiar și îngerii au însemnătate de ființe slujitoare, pe când omul a fost zidit ca să admire zidirea lui Dumnezeu. La început a fost zidită lumea cea nevăzută – tăria cerului, după aceea lumea văzută, și atunci Domnul l-a zidit pe om, în care a unit amândouă lumile. Omul este menit să fie „înger în trup”, după cum se cântă în troparul Prorocului Ilie – și Biserica, lăudându-i pe sfinți, spune despre ei: „Ceia ce pe pământ sunt îngeri, iar în cer oameni ai lui Dumnezeu”. Omul trebuie să iși ridice trupul până la nivelul sufletului. Sarcina omului este îndumnezeirea – și nu numai a sufletului, ci și a trupului. Sufletul a fost însoțit cu trupul pentru ca el, după cum spune Sfantul Ierarh Grigorie Teologul, „ca și pe cel ce este mai prejos (trupul – n.a.), desfăcându-l treptat de grosime, să-l atragă la sine și să-l înalțe, așa încât el, făcându-se îndrumător materiei slujitoare și prefăcând-o în împreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fie pentru trup ceea ce Dumnezeu este pentru suflet”. La noi, oamenii, sufletul nu poate fi despărțit de trup (el se desparte numai la porunca lui Dumnezeu, când murim, sș asta numai pentru o vreme), iar dacă sufletul omenesc e sfânt, și trupul lui este tot sfânt.

În general, pot exista două viziuni asupra trupului. Prima este exprimată foarte clar în testamentul lui Lev Tolstoi, care numea trupul lucru respingător și inutil, ce trebuie cât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viața altora: „…într-adevăr, m-am lepădat de Biserică, am încetat să mai îndeplinesc ritualurile ei și le-am scris în testamentul meu celor apropiați ca atunci când voi muri să nu-i îngăduie lângă mine pe slujitorii Bisericii și să se debaraseze de el cât mai rapid, fără nici un fel de invocații și rugăciuni asupra lui, așa cum se înlătură orice lucru respingător și inutil, ca să nu-i încurce pe cei in viață”.

După cea de-a doua viziune, trupul este socotit ca fiind de neapărată trebuinșă pentru mântuirea noastră: aceasta este viziunea Bisericii Ortodoxe. Si Sfantul Ierarh Grigorie Teologul spune că sufletul va intra în lumea de Sus împreună cu trupul, făcându-se cu el un singur duh, o singură minte și un singur dumnezeu -dumnezeu în sensul îndumnezeirii.

Hristos a venit nu doar ca să ne întoarcă la Adam dintâiul, ci să înlăture pentru totdeauna din sufletele noastre putința de a nutri față de Dumnezeu mândrie și invidie. „Vreți să fiți dumnezei? Nu aveți decât: fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este (Mt. 5, 48), fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv (Lc. 6, 36). Calea către îndumnezeire este deschisă, n-aveți decât să umblați pe ea, iar acolo de voi depinde cât veți înainta”.

Dar ce înseamnă cuvîntul „trup”? În creștinism există trei înțelesuri ale lui: 1) cel de trup fără de păcat, sfânt, zidire a lui Dumnezeu, acel trup despre care s-a zis: Cuvântul trup S-a făcut (In. 1, 14) și care s-a sfințit în Hristos într-așa măsură încât Mântuitorul spune: cel ce mănâncă Trupul Meu… are viață veșnică (In. 6, 54); 2) cel de „trup”, „trupesc”, adică „păcat”, „păcătos”, în antiteză cu „duh”, „duhovnicesc” și 3) trupul nostru, în care se regăsesc amândouă înțelesurile de mai înainte. Chiar dacă trupul nostru e păcătos, nu trebuie să uităm că el a fost zidit de Dumnezeu. Cine a ascultat cu luare-aminte slujba panihidei își amintește spusele următoare: „Plâng și mă tânguiesc când mă gândesc la moarte și văd în mormânt frumusețea noastră, cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând grozavă, fără slavă și fără chip”. Nu despre suflet se spune aici că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, ci despre trupul care zace în sicriu.

Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt – însă nu numai pentru suflet, ci și pentru trup, precum dau marturie prin experiența lor, prin viața lor, sfinții lui Dumnezeu. Cu trupul Său, Domnul a făcut minuni, a înviat chiar morți (fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair). Prin trup, însăși haina lui Hristos se sfințea și devenea făcătoare de minuni – prin simpla atingere de ea s-a vindecat femeia cu curgere de sânge. În același fel făcea și umbra apostolilor minuni – cei asupra cărora ea cădea se vindecau de bolile lor.

Nu am putea trăi în afara trupului. Doar cu voia lui Dumnezeu se rupe pentru o vreme această legătură firească. Așadar, oamenii trebuie să devină faptură nouă și trebuie să- și amintească întotdeauna ceea ce spune Apostolul: sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care îl aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? (1 Cor. 6, 19-20). După învațatura Sfinților Părinți, trupul nostru ia de la viață toate cele cu care trăiește sufletul: ia și păcatul, ia și binele; ia și sfințenia, ia și sluțenia. Când vorbim despre păcat, vedem că Sfinții Părinți ne sfătuiesc să învinuim pentru greșelile noastre nu trupul, ci duhul, gândul, pentru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet, și invers – dacă în suflet este agonisita Duhului Sfânt, ea se transmite trupului, și încă în așa fel că se sfințește fiecare parte a lui, fiecare os, fiecare mădular.
 

Amintiți-vă rugăciunile de mulțumire de după Sfânta împărtășanie: „Ci mai vârtos intră întru alcătuirea mădularelor mele și întru toate încheieturile, în pîntece și în inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele… încheieturile le întărește cu oasele dimpreună; numărul drept al celor cinci simțuri îl luminează”.

Dacă vom înțelege în acest fel legătura dintre trupul lui Hristos și trupul nostru, vom pricepe de ce pentru credincioși mormintele sfinților nu sunt același lucru ca locul unde este cinstit un oarecare om de seamă. În mormintele sfinților se ascunde harul. Una din două: ori nu credem deloc, în nimic, ori credem în agonisirea Duhului Sfânt de către toată ființa noastră – atunci și trupurile sfinților vor fi pentru noi sfinte. De credem că putem primi harul lui Dumnezeu nu numai cu sufletul, ci și cu trupul, vom înțelege și cuvintele pe care le-am citat din Ioan Gura de Aur mai înainte: „Deschide ochii credinței și privește la puterea lui Dumnezeu care este în ele, la harul Duhului care le îmbracă, la slava luminii cerești care le înconjoară”. Este limpede că pentru noi acele oase, țărână aceea vor fi de preț nu pur și simplu ca rămășițe pământești ale unor oameni dragi, ci ca vase pline de har: „cinstitele tale moaște ca pe un vas al harului plin, care se revărsa, ni le-ai lasat”.

Așadar, Biserica Ortodoxă ne învață că scopul omului întâi-zidit se atinge prin harul lui Dumnezeu, ce se arată prin trupurile sfinților și prin moaștele lor. La Macarie Egipteanul se vorbește mult despre faptul că sfinții dobândesc Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu doar cu sufletul, ci și cu trupul.

De aceea, pentru noi dumnezeieștile slujbe nu înseamnă doar adunarea a doi sau trei în numele lui Dumnezeu – nu e așa de simplu, gata, ne-am adunat și putem săvârși deja slujba. Centrul cultului e Sfânta Euharistie. Daca dumnezeieștile slujbe sunt săvârșite de către noi, oameni întinați, păcătoși, și credem că în condițiile acestea se săvârșește cu adevărat prefacerea Sfintelor Daruri și că atunci când ne împărtășim cu Sfintele Taine avem cu adevărat înaintea noastră Trupul Domnului și Sfântul Lui Sânge, ce oare ne dă această încredințare? Poate că deseori suntem numai cu trupul în biserică și nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nici preotul săvârșitor al Tainei, și cu toate astea credem că Taina se săvârșește.

Trebuie să ne amintim că Biserica este întâi de toate Biserică Cerească și că săvârșind Euharistia o săvârșim în numele întregii Biserici cerești și pământești, în numele sfinților, care cu nevoința cea bună s-au nevoit, și mai întâi de toate în numele Maicii lui Dumnezeu. Și preotul ce săvârșește prefacerea darurilor crede că ea se săvârșește nu datorită meritelor lui și a rugăciunilor lui, ci în numele întregii Biserici cerești: „încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare pentru (adică în numele – n.a.) cei adormiți întru credință: Stramoși, Părinți, Patriarhi, Prooroci, Apostoli, Propovăduitori, Evangheliști, Mărturisitori, Pustnici și pentru tot sufletul care s-a săvârșit întru bună credință; mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioara Maria” – așadar, preotul se roagă aici în numele celor pe care el insuși îi cheamă mereu în rugăciunea sa.

În esență, pentru cei ce nu cred în sfinți și întreabă: „Dar cum se poate să ne rugăm sfinților, să le adresăm cereri?” nici nu se poate pune problema Tainelor, nici măcar a dumnezeieștilor slujbe în general. Dacă nu am avea împărtășire cu sfinții ca și cu niște mădulare vii ale Bisericii, n-ar putea exista nici Trupul lui Hristos, nici Biserica și nici Tainele. În Biserica pământească sunt și acum aleși, poate că ei se află și printre noi, însă noi nu-i știm. Prin rugăciunile lor avem plinătatea vieții bisericești. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vorbe, este de înțeles pricina pentru care Liturghia s-a săvârșit și se săvârșește pe moaște încă din catacombe și de ce al Cincilea Sinod Ecumenic a întărit acest obicei. Creștinii au crezut dintotdeauna că sfinte nu sunt doar sufletele, ci și trupurile drepților, și al Șaptelea Sinod Ecumenic a hotărât ca fără antimis cu particică din sfinte moaște să nu se poată sfinți biserica.

Avem nu numai suflet, ci și trup, și trebuie să ne rugăm împreună cu cei ce au avut la rândul lor trup, l-au sfințit și ni l-au lăsat nouă. Trupurile lor au rămas și pentru noi, și putem căpăta ajutor nemijlocit de la trupurile acestea. Dacă credem în minunile Domnului și ale sfinților Lui, dacă credem că prin trupurile și chiar prin hainele lor s-au săvârșit minuni, vom întelege de ce credinciosșlor le sunt dragi până și lucrurile sfinților.

Problema este că în vremea de acum am uitat de toate acestea, nu mai înțelegem nimic așa cum trebuie, ni se pare că trupurile noastre sunt o treabă, iar sufletele noastre cu totul alta – și asta deși avem ca exemplu viața lui Iisus Hristos și viețile sfinților. Trupurile sfintțlor sunt chezășia a ceea ce săvârșesc cu noi dumnezeieștile slujbe. Trupul nostru este frumusețe zidită după chipul lui Dumnezeu, și poate fi la fel de sfânt și de nestricăcios ca sufletul. Dacă ne vom aduce aminte că pacatul e stricăciune, dacă, pe de altă parte, vorbim de stricăciunea sufletului, este cazul să vorbim și de stricăciunea sau nestricăciunea trupului. Într-o rugăciune dinainte de împărtășanie, citim: ” O, înfricoșată taină! O, bună mila lui Dumnezeu! Cum eu, fiind tină, mă împărtașesc cu dumnezeiescul Trup și Sange, și mă fac fără stricăciune”. „Tina” – asta se spune nu despre suflet, ci despre trup.

În mod asemănător, și botezul face nestricăcios nu numai sufletul, ci și trupul. Acum vom întelege, poate, ce înseamnă expresia „moaște nestricate”, „oase nestricate”. Iar pentru omul care s-a rupt de Biserică ea poate reprezenta o sminteală la fel cum pentru mulți poate părea smintitoare rugăciunea de cerere a curației care se face la săvârșirea Tainei cununiei – dar curația nu presupune neapărat fecioria. Dar dacă abordați lucrurile acestea din altă perspectivă, din perspectiva bisericească, veți vedea că noi, care avem trup, trebuie să- l facem împreună- slujitor lui Dumnezeu, și dacă e să vorbim despre nestricăciunea sufletului, atunci lucrarea pentru care a venit Hristos este refacerea chipului lui Dumnezeu și în trup. Pentru noi este ceva de neînțeles atunci când, la prohodirea unui prunc, Biserica se roagă pentru el ca pentru un „nestricat”. Cum adică „nestricat”? Doar o să putrezească! Da, dar va veni vremea, va veni ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu… și vor ieși (In. 5, 28-29); atunci va învia și trupul pruncului cu pricina și se va arăta „nestricat”. Cum va învia sufletul, așa va iîvia și trupul. De obicei, noi, raționaliști fiind, nu înțelegem așa nestricăciunea trupului.
 

Trupul nostru e stricăcios în sine, și e nevoie de altceva -de sfințenie – pentru a-l face nestricăcios. Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului și a trupului, însă aceasta este lucrare dumnezeiască, și sfințenia stă în faptul că Domnul ne dăruiește această nestricăciune – „haina de nuntă”. Noi nu avem această haină, și ne rugăm ca să o primim: ” Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și haină nu am ca să intru într- ânsa…” Și noi avem încă o haină – trupul, pe care suntem datori să îl luminăm și să- l înălțăm până la suflet, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dacă respingem cinstirea sfintelor moaște, trebuie să respingem tot creștinismul, pentru că altfel rugăciunile noastre de la slujba înmormântării sunt hulitoare: ” Cel ce cu mâna dintru neființă m- ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m- ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarași m- ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemanare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu- mă „.

Firea noastră este alcatuită din suflet și trup. Trebuie să ne îngrijim de suflet, și dacă acesta va deveni mai curat și mai bun, atunci și trupul se va curăți. Când veți începe să gândiți așa, veți putea înțelege și acea rugăciune de după împărtășanie în care se vorbește mult de trup.

Așadar, Biserica a rânduit cinstirea sfintelor moaște în primul rând pentru că ele sunt ” vase pline de har ” și în al doilea rând pentru că ele sunt chezășia faptului că sfinții sunt împreună cu noi nu doar cu sufletul, ci și cu trupul.

Sfântul Serghie Meciov

 sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: