Înălţarea Domnului

*

Omilia 21

La Sfânta Inălţare a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Despre împlinirea Sâmbetei din Legea veche

l. Iudeii prăznuiesc Pastele după Lege, adică trecerea din Egipt în pământul Palestinei, iar noi prăznuim Pastele, însă după Evanghelie, adică trecerea firii noastre, întru Hristos, de la moarte la viaţa, de la stricăciune la nestricăciune. Ce limbă ar putea oare spune marea deosebire dintre înălţarea la care a fost adusă starea noastră prezentă şi sfintele, de toată lauda vrednice aşezăminte ale vechii Legi? Nici un grai omenesc şi nici un alt grai nu este vrednic să exprime o atât de mare slavă. Căci înţe-lepciunea de-o-fiinţă a Tatălui celui Preaînalt, Cu-vântul cel veşnic şi mai presus de fiinţă, unit din iu-bire de oameni cu noi şi vieţuind împreună cu noi, S-a arătat acum, în mod real, temeiul însuşi al sărbătorii şi al acestei înălţări mai presus de fire, într-un chip atât de deosebit, întrucât noi prăznuim tre-cerea înseşi firii noastre omeneşti, nu de la cele mai dedesupt ale pământului la cele pământeşti, ci de la cele pământeşti la cerul cerului şi până la tronul de dincolo de acestea al Celui ce peste toate stăpâneşte.

2. Astăzi, după înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţăndu-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor. Şi după cum înainte de învierea Domnului S-au petrecut multe alte învieri, aşa şi înainte de înălţarea Lui au avut loc multe înălţări şi răpiri. Căci şi pe profetul Ieremia l-a răpit Duhul, şi pe Avvacum îngerul, iar mai mult decât pe aceştia este scris că Ilie a fost răpit într-un car de foc, dar nici el nu a depăşit hotarul pământului, ci răpirea fiecăruia dintre ei era doar o mutare care îi înălţa de la pământ, fără a depăşi totuşi hotarul acestuia. La fel şi cei care au înviat odată cu Mântuitorul, tot în pământ s-au întors, sfârşind cu toţii prin moarte. Cât despre Mântuitorul Hristos, aşa cum atunci când a înviat din morţi, moartea nu L-a stăpânit, la fel şi acum când a fost înălţat şi a şezut întru cele înalte, orice înălţare a rămas mai prejos de El, mărturisind tuturor că singur El este Dumnezeu mai presus de toate.

3. Şi acesta este muntele cel mai înainte vestit al lui Dumnezeu, după Isaia (îs., 2:2), şi casa lui Dum-nezeu, mai presus de piscurile înalte ale munţilor in-teligibili, – trupul Stăpânului -, fiindcă nu înger, nici om, ci Insuşi Domnul în trup a venit şi ne-a mântuit, făcându-Se om ca noi, pentru noi, şi rămânând Dumnezeu fără de schimbare. Căci precum S-a po-gorât fără de schimbare, dar amestecându-Se cu noi, la fel va veni iarăşi, nu prin schimbarea dumnezeirii, ci aşezând pe tron întru cele de sus firea noastră omenească, pe care mai înainte vreme a luat-o de la noi: cu adevărat, se cuvine ca firea noastră cea întâinăscută din morţi să fie întoarsă la Dumnezeu ca una care s-a născut mai înainte de toată făptura.

4. Pentru aceasta, dintre atât de multe învieri şi înălţări, noi nu prăznuim pe nici una ca pe învierea şi înălţarea Domnului, şi pe lângă faptul că nu parti-cipăm, nici nu vom participa vreodată la vreuna dintre acelea. Căci nu avem alt folos decât călăuzirea prin credinţă a minţii noastre către învierea şi înălţarea Mântuitorului nostru, la care participăm şi vom participa cu toţii. Ea este cu adevărat învierea şi înălţarea neamului omenesc, dar nu a neamului omenesc în general, ci a tuturor celor care cred în Hristos şi care îşi arată credinţa prin fapte. Cel ce S-a făcut Domn, pentru noi S-a făcut, fiind nenăscut şi nezidit după dumnezeirea firii Sale, şi a trăit pen-tru noi, arătându-ne calea către adevărata viaţă. Şi toate câte le-a suferit cu trupul, pentru noi le-a suferit, ca să vindece patimile noastre, şi pentru păcatele noastre a fost dus la moarte. Şi tot pentru noi a înviat şi a fost înălţat mai înainte, arătându-ne prin iconomie învierea şi înălţarea din veacul fără de sfârşit. Căci toţi moştenitorii acestei vieţi urmează, după putinţă, petrecerea pe pământ a iconomiei Lui.

5. Pentru noi, începutul urmării şi petrecerii acesteia este botezul, chip al morţii, îngropării şi Invierii Domnului, prin mijlocirea unei vieţi după po-runca lui Hristos şi după petrecerea Evangheliei, având drept scop biruinţa asupra patimilor prin luptele duhovniceşti, pregătindu-ne viaţa cea fără de dureri, nestricăcioasă şi cerească, după cum şi Apostolul a zis către noi: „Dacă veţi trăi în trup, veţi muri, iar dacă veţi ucide prin duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Rom., 8:13). Cei care trăiesc după poruncile lui Hristos urmează petrecerii acestuia în trup, căci mor la vremea rânduită fiecăruia, fiindcă şi El a murit cu trupul, şi în trup vor şi învia, asemenea Lui, plini de slavă şi nestricăcioşi, însă nu acum, ci la plinirea vremii, când vor fi înălţaţi, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Căci vom fi răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh şi astfel pururea cu Domnul vom fi” (I Ţes., 4:17).

6. Vedeţi cum fiecare dintre noi, dacă ar voi, părtas s-ar face învierii Domnului şi înălţării Lui şi moş-tenitor al lui Dumnezeu, împreună-moştenitor cu Hristos (Rom., 8:17)? Pentru aceasta să ne bucurăm prăznuind învierea firii noastre, înălţarea şi restaura-rea ei, precum şi începutul învierii şi al înălţării fiecăruia dintre credincioşi (Luca 24:36-53), pu-nând înainte glasul Evangheliei propovăduită astăzi, potrivit căreia Domnul, înviind, a stat în mijlocul ucenicilor Săi.

7. Pentru ce a stat în mijlocul lor şi împreună cu ei a călătorit, precum este scris? „Căci i-a scos pe aceştia afară până în Betania” şi punându-Şi mâini-le i-a binecuvântat (Luca, 24:50) ca să Se arate cu totul teafăr şi nevătămat, ca să arate că picioarele Ii sunt puternice, că poate umbla şi sta în picioare fără de clintire, deşi rămaseră urmele cuielor, şi de ase-menea, ca să arate mâinile străpunse de cuie pe cruce, chiar şi coasta împunsă cu suliţa. Şi dacă a arătat toate urmele rănilor, a fost pentru ca ei să creadă patimilor celor mântuitoare. Dar mie mi se pare că a stat în mijlocul ucenicilor pentru a le arăta şi pentru a-i întări în credinţa întru El, prin marea Sa descoperire şi binecuvântare. Dar El nu a stat nu-mai în mijlocul ucenicilor, ci stă şi în mijlocul inimii fiecărui [om] care este cetate întărită prin credinţă, precum mărturiseşte şi psalmul despre fiecare inimă: „Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clătina” (Ps., 45:5). Căci de la această întâlnire s-au făcut apostolii Domnului statornici şi neclintiţi în credinţă.

8. A stat, deci, în mijlocul lor şi le-a spus: „pace vouă”, aşa cum adeseori le spunea cu blândeţe. Dar pacea este de două feluri: una pe care o avem în relaţie cu Dumnezeu, care mai curând vine din cinstirea lui Dumnezeu, şi alta pe care o avem între noi şi care se naşte în chip firesc din urmarea cuvân-tului Evangheliei. Or, Domnul le-a dat pe amândouă dintr-odată, printr-o singură expresie. Şi cum le-a poruncit acestora să facă, atunci când I-a trimis întâia oară, zicând: „în care casă veţi intra, să ziceţi pace casei acesteia” (Luca 10:5), la fel a făcut şi El, intrând în casa în care erau adunaţi, şi de îndată le-a dăruit pacea. Dar cât de înspăimântaţi şi de tulburaţi I-a văzut atunci din pricina apariţiei Sale atât de nefireşti şi lipsite de orice nădejde (li se părea, după cum se spune, că ar vedea duh, ori că ceea ce văd este o închipuire). Şi atunci iarăşi a depărtat de la ei gândurile inimii lor şi le-a dovedit că El este acelaşi cu Cel care mai înainte vreme le vorbea despre pătimirea Sa şi despre învierea din morţi: „acum vedem că Tu ştii toate şi nu este nevoie ca să Te întrebe cineva”. Şi i-a încredinţat deplin despre plinirea acestora, prin vedere şi prin pipăire… Iar când i-a văzut că s-au făcut primitori ai adevărului prin dovadă, i-a încredinţat încă şi mai mult, dându-le, în acelaşi timp, pacea şi cerându-le de mâncare celor ce priveau cu uimire. Căci încă nu-şi credeau ochilor şi se minunau, dar nu din reavoire, ci din negrăită bucurie. Apoi le-a zis: „Aveţi ceva de mâncare? Şi i-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, şi, primind, a mâncat în faţa lor” (Luca 24:42).

9. Acel trup preacurat a primit hrană, după înviere, nu pentru ca ar fi avut nevoie de hrană, ci ca să-I încredinţeze de realitatea învierii şi să arate că este acelaşi cu Cel care mai înainte de pătimire a mâncat împreună cu ei. A consumat hrana nu după firea trupurilor moarte, ci potrivit energiei dumnezeieşti şi, cum ar zice cineva, aşa cum focul topeşte ceara, sau, mai mult decât atât, a consumat-o, fiindcă focul are nevoie să fie întreţinut pentru a subzista, însă trupurile nemuritoare nu au nevoie de hrană pentru subzistenţă.

10. A mâncat, aşadar, o bucată de peşte fript şi un fagure de miere, acestea fiind chipuri ale Sfintelor Sale Taine: căci Cuvântul lui Dumnezeu, unindu-Se după ipostas cu firea noastră care, ca un peşte se scălda în apa vieţii pline de plăceri şi de patimi, şi curăţind cu focul cel neapropiat al dumnezeirii Sale orice aplecare spre păcat, a consumat-o ca pe un rug aprins, făcând-o părtaşă la dumnezeirea Sa. Dar nu numai aluatul pe care l-a primit pentru noi, ci pe fiecare om îl învredniceşte de împărtăşirea cu El, îl îndumnezeieşte prin participarea la focul pe care Domnul „a venit să-l arunce în lume” (Luca 12:49). Cu fagurele de miere se aseamană însăşi firea noastră omenească, fiindcă, aşa cum într-un fagure este păstrată mierea, la fel şi în trupul nostru este păstrată comoara cea cugetătoare; sau mai curând acesta este un chip al oricărui credincios în Hristos care are în suflet şi în trup harul Duhului Sfânt, păstrat ca mierea în fagure. Iar Domnul a mâncat din ele, fiindcă face, cu bucurie, ca o astfel de hrană să fie mântuirea oricui participă la firea Sa. Dar nu spune că a mâncat totul, ci „dintr-un fagure de miere”, adică a mâncat doar o parte, fiindcă nu toţi au crezut în El. Dar nu-Şi ia singur această parte, ci îi este dată de apostoli, căci ucenicii Săi îi aduc la El doar pe cei care cred în El, deosebindu-i de cei necredincioşi.

11. Astfel, mâncând din peşte şi din fagurele de miere în faţa ucenicilor Săi, Domnul le-a amintit cuvintele Sale pe care le-a vestit mai înainte despre pătimirea ce avea să pătimească, adeverind şi acum cele spuse despre Sine. Fiindcă după cum a spus mai înainte, aşa s-a şi petrecut, şi le-a deschis lor mintea ca să priceapă urmarea Scripturii şi să cu-noască faptul că precum este scris, aşa s-a şi împlinit.Trebuia ca din nemăsurata Sa iubire de oameni, om să se facă pentru oameni Fiul Unul născut al lui Dumnezeu, arătat fiind şi mărturisit astfel de glasul părintesc de sus şi prin descoperirea Sfântului Duh; să-i facă credincioşi şi să se minuneze de faptele şi de cuvintele Lui mai presus de fire, să fie prins şi dat în mâinile celor care nu caută slava lui Dumnezeu, ci slava de la oameni; să fie răstignit şi îngropat; să învieze din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, iar propovăduirea să înceapă de la Ierusalim. Binevestitori şi martori ai acestor fapte sunt [apostolii], care au văzut cu ochii lor şi au devenit mărturisitori ai Lui, cărora le-a şi trimis vestire de la Tatăl, adică pe Duhul Sfânt, şi le-a rânduit să rămână în Ierusalim până ce vor primi putere de sus.

12. Vorbind astfel cu ucenicii Săi despre lucrarea mântuirii oamenilor, Domnul i-a scos din ţinutul lor, purtându-i până în Betania, şi binecuvântându-i, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Pe un nor lu-minos ca într-un car de foc S-a înălţat în slavă şi a intrat în Sfânta Sfintelor cea nefăcută de mână şi a şezut de-a dreapta măririi în ceruri, pe acelaşi scaun al Dumnezeirii, pentru ca de-aceeaşi dumnezeire să facă firea noastră cu care s-a amestecat. Şi cum apostolii nu încetau să-şi aţintească ochii către cer, au aflat prin predania îngerilor că va fi purtat iarăşi pe norii cerului în faţa tuturor (Fapte 1:10). Căci şi Domnul zisese aceasta mai înainte, şi Daniel, mai înainte văzând, spune: „am văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Dan., 7:13); iar Domnul zice: „şi toate neamurile pământului vor vedea venind pe Fiul Omului pe norii cerului” (Mat., 24:30).

13. Atunci ucenicii s-au închinat pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat Stăpânul cel mai pre-sus de ceruri şi unde pogorându-Se, pământul cer 1-a făcut. Şi iarăşi Se înalţă, ori de câte ori Se po-goară, ca pe cele de jos să le împreuneze cu cele de sus şi să întemeieze o singură Biserică, cerească şi pământească, întru slava iubirii Sale de oameni. Aşa-dar, bucurându-se, ucenicii s-au întors la Ierusalim şi erau pururea în altar, adică aveau mintea la ceruri, şi binecuvântau pe Domnul, pregătindu-se pentru pri-mirea binevestită a pogorârii dumnezeiescului Duh.

14. Fraţilor, aceasta este, pe scurt, petrecerea ce-lor ce poartă numele lui Hristos: să stăruiţi în rugă-ciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, aseme-nea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: „voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine” (Ps., 100:2). Aceasta o spune limpede şi Sfântul Pavel: dreptatea noastră în ceruri este acolo unde Inaintemergător pentru noi S-a făcut Insuşi Domnul Iisus. Către aceasta ne con-duce şi corifeul Apostolilor, Petru: „încingând, zice, mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi în harul care vi se va da vouă la arătarea lui Iisus Hristos pe care să-L iubiţi cu toate că nu-L vedeţi” (Petru I, 1:13). La aceasta Domnul Insuşi ne îndeamnă în mod acoperit, în pilde: „să fie, zice, mijloacele cugetului vostru încinse şi făcliile voastre aprinse, iar voi să fiţi asemenea cu oamenii aceia care îşi aşteaptă Stăpânul ca, atunci când va veni, îndată să-i deschidă” (Fil., 3:20; Evr., 6:20). La fel cum nu strică nici ziua Sâmbetei, ci o desăvârşeşte, arătând-o cu adevărat binecuvântată, ca o zi a încetării oricărei osteneli trupeşti, şi deosebind-o pentru o mai bună lucrare. Iar prin aceasta o face moştenitoare a toată binecuvântarea, astfel ca odihniţi de ostenelile pământeşti şi fără de lenevire să ne încredinţăm lui Dumnezeu, căutând cu nedezminţită nădejde cele cereşti şi fără de prihană.

15. Dar în Legea veche, una dintre zilele săptămânii era zi de Sabat şi pentru aceasta evreilor celor fără de minte li s-a părut că Domnul [tămăduind în ziua aceea] avea de gând să încalce ceea ce era socotit drept Sabat. Insă tot El zice că „nu a venit ca să strice legea, ci mai vârtos să o împlinească” (Mat., 5:17). Atunci cum se face că a stricat Sabatul dar, în acelaşi timp, a împlinit Legea? Făgăduind că va da Duhul Sfant celor care-L cer zi şi noapte şi poruncind să fie neîncetat cu trezvie şi priveghetori, a zis: „prive-gheaţi, fiindcă nu ştiţi vremea, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Mat., 24:44). Astfel toate zilele le-a făcut Sabat binecuvântat pentru cei care aleg să-I slujească în chip desăvârşit: iată cum nu a încălcat, ci mai cu osârdie a împlinit toată Legea.

16. Insă voi care sunteţi încercaţi de lucruri lu-meşti, dacă vă veţi înfrâna de la orice lipsă de măsură şi de la toată pizma dintre voi şi de veţi stărui în toată calea adevărului şi a înfrânării, veţi face şi voi din toa-te zilele un Sabat prin oprirea de la orice răutate. Dar într-o astfel de zi, mai lucrătoare pentru mântuire de-cât altele, se cuvine să tânjim după faptele şi cuvinte-le fără de prihană ale Domnului şi, cu smerenie, să fim statornici în Biserica lui Dumnezeu şi să plecăm urechea cu luare aminte la predania Bisericii şi la învăţătura ortodoxă, şi să ne rugăm cu pocăinţă prin cereri şi prin slavoslovii către Dumnezeu. Aşa veţi pli-ni şi voi Sabatul cel după Evanghelie: împărtăşind o viaţă în harul lui Dumnezeu şi tinzând ochii cugetului către Hristos Cel ce sade împreună cu Tatăl şi cu Du-hul pe tronurile mai presus de ceruri, şi Care v-a fă-cut pe voi fii ai lui Dumnezeu, nu ca şi cum aţi fi doar adoptaţi, cu numele, ci în unire cu dumnezeiescul Duh, cu însuşi Trupul şi scump Sângele Lui, cu Dumnezeu, unul întreitul sălăşluindu-Se.

17. Să păzim, aşadar, pentru dragostea neclintită a Mântuitoului această unire: să privim pururea la Tatăl nostru cel de sus, dar nu ca şi când am fi pământeşti, ca omul cel întâi zidit, ci asemenea omului celui de-al doilea, Domnului din ceruri. Căci cel ce este pământesc se aseamănă cu cei pamânteşti, iar cel ceresc este asemenea cu cei cereşti. Aşadar, dacă am purtat chipul cel pământesc, să purtăm şi chipul cel ceresc (I Cor. 15:48) şi, având inima sus către El, să privim această măreaţă priveliste, înveşnicindu-se, în chip nematerialnic, cu focul dumnezeirii. Şi după ce am lepădat tunicile de piele pe care prin cădere le-am îmbrăcat, să stăm în pământ sfânt, arătându-ne, fiecare după putere, ţarină sfântă prin lucrarea necontenită a virtuţii şi prin neabătuta tindere către Dumnezeu.

18. Astfel încât să avem îndrăznire ca la venirea în foc a lui Dumnezeu să-i alergăm întru întâmpinare, ca să fim luminaţi şi, luminând, să trăim veşnic în slava luminii mai presus de fire, a strălucirii celei de o stăpânie în trei sori, căreia i se cuvine toată slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia 22

La acelaşi praznic al Inălţării Domnului.
Despre patimi şi virtuţi

1. Luaţi aminte la sărbătoarea noastră şi la dreapta socotinţă cu care Domnul nostru Iisus Hristos, atât la înviere cât şi la înălţare, i-a bucurat pe cei care au crezut în El, precum şi la felul în care i-a smuls din acea întristare. Luaţi aminte la această viaţă, sau, mai curând, la nemurirea Sa, căci ni S-a arătat după moarte. Luaţi aminte la înălţimea cerului la care a ajuns Hristos, înălţându-Se mai presus de toate, şi la preamărirea mai presus de toată mărirea cu care S-a preamărit după trup. Aceasta a fost cu putinţă prin smerenie şi prin îndurarea necinstirii şi a ocării, după cum spune şi Apostolul: smerindu-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce. „Şi pentru aceasta Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dat Lui nume mai presus de tot numele, astfel încât la pomenirea numelui lui Iisus tot genunchiul să se plece în cer şi pe pământ şi în cele de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească faptul că este în slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip., 2:8-l 1).

2. Astfel, dacă Dumnezeu L-a preamărit pe Hristosul Său, tocmai pentru că a fost batjocorit şi ispitit, şi pentru că moarte ruşinoasă pe cruce a răb-dat pentru noi, cum ne va mântui, cum ne va prea-mări şi cum ne va înălţa pe noi dacă nu vom deprin-de smerenia, dacă nu ne vom arăta de acelaşi sânge, întru iubirea aproapelui, dacă nu vom zidi sufletele noastre pe stânca răbdării feluritelor ispi-tiri, şi dacă nu vom intra prin poarta cea strâmtă care duce la viaţa veşnică şi nu vom urma calea ce-lui care ne-a condus, în chip mântuitor, către ea. La aceasta suntem chemaţi, zice corifeul Apostolilor, Petru, „că Hristos a pătimit pentru noi lăsându-ne nouă moştenire ca şi noi să mergem pe urmele Lui” (I Petru, 2:21).

3. De ce oare Hristosul lui Dumnezeu, pătimind atât, a mers pe această cale astfel încât Dumnezeu L-a înălţat mai presus de fire, iar noi suntem la rându-ne chemaţi să participăm la pătimirile Fiului Lui? Numai Dumnezeu este veşnic, din veac şi până-n veac, rămânând neschimbat, fără de început şi fără sfârşit, fără devenire şi nestricăcios, care nici nu se măreşte, nici nu se împuţinează, şi nici nu se schim-bă în vreun fel sau loc, neînceput, nezidit, necu-prins, neschimbat şi neschimbător, pe toate schimbându-le în mai bine, după cum El Insuşi voieşte, ţinând în mâinile Sale pe toate cele ce suferă schim-bare şi susţinând tot ceea ce are început, iar orice schimbare are un început. Aşadar, toată firea zidită este schimbătoare, atât cea văzută cât şi cea nevăzută, cea simţitoare şi cea nepătimitoare, cea cugetătoare şi necugetătoare , între care numai firea cugetă-toare, fiind înzestrată cu voinţă liberă, poate să se schimbe în mai rău sau în mai bine, după voia sa, fie păzind neabătut voia lui Dumnezeu, prin care se face neîncetată sporirea, convertirea şi înaintarea noastră întru bine, fie stând împotriva voii lui Dum-nezeu, ceea ce o face să cadă, după dreptate, la cele mai de jos, în chip nenorocit, şi să se prăbu-şească.
4. Două sunt firile cugetătoare zidite de Dumne-zeu, prima este cea a îngerilor netrupeşti, iar cea de a doua a oamenilor trupeşti; nici una dintre acestea nu a păzit porunca Ziditorului şi supunerea firească faţă de Stăpânul, ci însăşi ceata cerească a ne-trupeştilor îngeri, cea dintâi zidită, tot cel dintâi s-a îmbolnăvit din pricina apostaziei de la dragostea lui Dumnezeu. “Toţi îngerii însă care au rămas mai pre-sus de această boală, lumină sunt şi pururea vor fi plini de lumină, şi pururea se fac mai luminoşi, bucurându-se, în chip fericit, de întoarcerea lor fi-rească spre bine, petrecând în bucurie în jurul Lu-minii dintru început, privind neîncetat către ea, de la care în chip nemijlocit primesc lumina, cântând fără de încetare izvorul luminii şi transmiţând, ca adevăraţi slujitori ai luminii, harul cel făcător de lu-mină către ordinele inferioare ale celor luminaţi.

5. Dar satana, răzvrătitul şi neascultătorul de ordinea dumnezeiască, lepădând lumina, a căzut în întuneric şi a fost condamnat la întunericul veşnic, făcându-se vasul întunericului, izvoditorul, unealta şi slujitorul întunericului, la început numai el, urmat însă şi de ceata îngerilor lepădaţi dimpreună cu el, iar apoi -o, mare nenorocire! – urmat şi de noi, care, încrezându-i-ne, am lepădat raiul lui Dumnezeu. Insă toţi îngerii răutăţii, fiind ei înşişi întuneric, pentru că au devenit astfel nu prin participare, ci fiind prin ei înşişi începutul şi sfârşitul neascultării, amara radăcină şi izvorul a tot păcatul, S-au făcut prin aceasta şi pentru noi pricină de cădere, iar păcatul lor este cu atât mai de neiertat, înaintând pururea neabătut pe calea răutăţii spre un întuneric tot mai adânc, fără putinţă de întoarcere către toată firea cugetătoare şi luminată. Noi însă nefiind prin fire înclinaţi spre rău, Dumnezeu, prin mila şi dumnezeiasca Sa învăţătură, ne aduce la El ca la început, şi cu toate că am fost condamnaţi la moarte, primim totuşi un răgaz de pocăinţă şi de întoarcere de mai mulţi ani, pe care şi Adam 1-a trăit din pricina neascultării şi pe care îl trăieşte fiecare dintre noi.

6. De aici reiese limpede că nu trebuie să deznădăjduim de mântuire, nefiind pentru noi vremea deznădăjduirii, căci toată viaţa noastră este vreme şi prilej de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, pentru că, după cum este scris, Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez., 33: l l). Căci, dacă moartea urmează pe bună dreptate neascultării, de ce noi, păcătuind, nu murim, aşa cum S-ar întâmpla dacă nu ar fi nădejde de mântuire? Tocmai pentru că acolo unde este nădejde de întoarcere, nu are loc deznădejdea.

7. Dar şi fiul lui Adam, Abel, a fost mărturisit bine plăcut înaintea lui Dumnezeu şi jertfa lui S-a arătat bineprimită Lui (Facerea, 4:4). Mai apoi, la puţină vreme de la căderea noastră, Enos a avut şi el nadejdea că Domnul îl va chema la Sine (Facerea, 4:26). Iar Enoh nu numai că a fost bineplăcut Domnului, ci a şi fost mutat de Domnul la viaţă (Fac., 5:24) ca o dovadă limpede a compătimirii lui Dumnezeu cu noi cei căzuţi. Oamenii însă au urmat iarăşi calea păcatului şi iarăşi Dumnezeu Şi-a întors faţa de la neamul nostru omenesc, şi iarăşi, pe drept cuvânt, am fost daţi potopului. Apoi, pentru ca nu cumva nemăsurată să rămână mânia Lui şi nu fără de milă pedeapsa, ci, ca dintr-o a doua rădăcină a neamului nostru omenesc, aflându-1 pe Noe drept înaintea Sa şi în neamul lui, Dumnezeu l-a păzit în chip preaminunat, ca şi când ar fi vrut, tăind cu grijă înmulţirea răutăţii, să nu taie cu totul, nici să smulgă din rădăcină şi fără de compătimire întregul neam omenesc (Facerea, 5:1; 7:24). După aceasta, iarăşi, Avraam S-a arătat credincios şi bineplăcut lui Dumnezeu, şi mărturisit de către El (Fac. 15:8), ca şi fiul său Isaac, iar din Isaac, lacob şi toţi patriarhii care au urmai din el şi întru care S-a binevestit şi S-a prorocit cea mai mare milă şi iubire de oameni ce va birui cu putere şi slavă multă păcatele noastre, binevestind, aşadar, că Stăpânul, Insuşi Păstorul cel Mare va coborî din sfintele ceruri ca sa caute turma risipită. Urmează neamul legiuitorilor, al judecătorilor, al Regilor, din care, precum limpede se binevesteşte, va ieşi Hristos după trup.

8. Acum a venit şi S-a arătat Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cel Veşnic, Cel Care la început ne-a zidit pe noi, Care pentru noi S-a făcut asemenea nouă, ca să înnoiască şi iarăşi să zidească cele învechite, care fuseseră stricate de păcat. Fiindcă pierderea noastră a fost numai şi numai din voia noastră, la fel şi înnoirea noastră se înfăptuieşte cu înţelepciune şi cu iubire de oameni în omul pe care 1-a luat pentru noi din pântecele pururea Fecioarei Maria, iconomisind întreaga taină a mântuirii şi întărindu-ne, dându-ne putere pentru întoarcerea la unirea firească cu El, călăuzindu-ne către petrecerea cerească, aratându-ne calea care duce acolo prin învăţătura Lui către noi.

9. Dar întrucât contrariile se tămăduiesc prin contrarii, şi de vreme ce moarte am luat prin reaua noastră învoire cu reaua sfătuire, vom primi iarăşi viaţă prin tinderea voii noastre celei bune către sfa-tul cel bun. Şi fiindcă sfatul morţii aduce cu sine plăcere, slavă, sau odihnă, ademenindu-ne şi trăgând în jos de la cele de sus neamul nostru, doar sfatul vieţii celei adevărate, singur între toate celelal-te călăuze, ne îndrumă şi ne conduce pe calea cea strâmta şi îngustă care ne poartă către viaţa de sus. Străduiţi-vă, zice [Domnul], şi vă siliţi ca „să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Mat., 7:13), şi „strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă, dar mare şi largă cea care duce la pieire”. Iar în alt loc spune limpede care este această cale a pierzaniei: „vai vouă, bogaţilor, vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, vai vouă când toţi oamenii vă vor grăi de bine (Luca, 6:25-26), vai vouă iubitorilor de slavă, de plă-ceri, de argint, căci pentru unele ca acestea v-aţi pierdut”, şi iarăşi zice: „nu vă adunaţi vouă comoară pe pământ” (Mat., 6:19), „luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile voastre prin beţii, prin desfrânări şi grijile vieţii” (Luca 2 l, 34), şi „cum pu-teţi voi să credeţi, când primiţi slava cea de la oa-meni, iar slava Unuia Dumnezeu nu o căutaţi” (Ioan, 5:44).

10. Cu astfel de cuvinte ne răpeşte de pe calea care ne duce la moarte, iar pe cea care duce la viaţă o arată iarăşi, în altă parte, fericind: „fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei pri-goniţi pentru dreptate” (Mat., 5:3-10), şi: „vinde tot avutul tău şi-1 dă săracilor, şi vei avea comoară în ceruri” (Mat., 19:21); „tot ce veţi lăsa din al vostru, fie ogoare sau orice altceva dintre cele pământeşti pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, veţi primi însutit şi veţi moşteni viaţa veşnică” (Mat., 19:29). Un suflet cuprins de mânie este socotit la fel cu mânia ucigaşului, punând-o sub aceeaşi pedeapsă şi ară-tând că, de la mânie până la ocară, cel ce este stă-pânit de una dintr acestea este vrednic de gheena focului (Mat., 5:22). Pe când, despre blândeţe, nu numai că o fericeşte, dar o şi socoteşte printre cele mai mari virtuţi (Mat., 5:5), iar pe desfrânare o osândeşte încă şi mai mult, numind desfrânare chiar şi cea mai mică dorinţă pentru femeia altuia, fie şi numai o privire (Mat., 5:28). Insă curăţia, contrariul desfrânării, este aşezată dincolo de fericiri, socotindu-se a fi însăşi vederea lui Dumnezeu (Mat., 5:8). De ce oare, pentru a arăta că nu se cuvine jurămân-tul strâmb, ne opreşte şi de la a jura drept, iar tot ceea ce este în afara lui da şi nu se arată a fi de la cel rău, căci spune: „să fie cuvântul vostru da, da sau nu, nu, ceea ce este mai mult decât atât, de la cel rău este”? (Mat., 5:37). Dar ce vrea să spună această dublare a cuvintelor: da, da; nu, nu? Aceasta înseamnă că ceea ce spunem că este da sau nu pentru noi trebuie să corespundă întocmai realităţii lucrurilor şi faptelor, căci numai astfel da va fi da, iar nu, nu; altminteri, da va fi nu, iar nu, da, ceea ce fără îndoială este de la diavolul. Căci acela care spune minciuni vorbeşte de la sine însuşi şi nu stă întru adevăr şi dreptate.

11. Se cuvine însă să se potrivească spusele noastre cu faptele, astfel încât să ne constrângă la adevăr, la dreptate, la curăţie şi nemâniere, încununându-ne viaţa. Dar pe cei care se mânie împotriva noastră, stându-ne împotrivă şi insultându-ne cu fapta şi cuvântul, cum îi vom face să se îndrepte? Biruieşte, spune [Domnul], întru bunătate răul, lasă mânia şi nu sta împotriva răului, nici nu răsplăti răul cu rău, sau nedreptatea cu nedreptate, ci iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pen-tru cei ce vă batjocoresc şi vă prigonesc. Căci care este scopul unei vieţi asuprite şi care este răsplata luptelor? „Pentru ca să fiţi fii ai Tatălui vostru cel din ceruri” (Mat., 5:39; 5:44; Rom., 12:21) şi „moşteni-tori lui Dumnezeu, împreună-moştenitori cu Hristos” (Rom., 8:17), ca să aveţi viaţă veşnică şi să pri-miţi negrăita, neclintita, nepieritoarea împărăţie în veacul cel fără de sfârşit, trăind şi împărăţind cu Dumnezeu.

12. Vedeţi acum care este calea cea strâmtă şi grea? Şi de ce ni se cere aceasta, şi la ce slavă, bu-curie şi răsplată suntem aduşi dacă alegem să um-blăm pe această cale? Căci dacă ţi-ar făgădui cine-va că vei trăi mulţi ani pe pământ, numai să asculţi de el, oare nu vei ajunge să asculţi de acela cu bu-curie, afară numai dacă, fireşte, nu ţi-ar cere ceva peste puterile tale? Şi dacă ţi s-ar făgădui sănătate, slavă, desfătare şi viaţă îndelungată, oare nu vei răb-da orice pentru acestea? Şi dacă la o astfel de viaţă lungă şi lipstită de boli s-ar adăuga şi împărăţia, dar o împărăţie nebiruită şi paşnică, oare nu vei prinde aripi şi toată greutatea de a dobândi această făgă-duinţă nu ţi se va părea uşoară, nutrind nădejdi şi bucurându-te de cele ce nădăjduieşti ca şi când ar fi prezente, gata înfăptuite, încredinţat fiind, desigur, de adevărul celor făgăduite?

13. Dar dacă tânjim atâta de mult după o viaţă îndelungată, cum se face oare că de viaţa cea veşnică nici nu aducem vorba? Or, dacă pentru o împăraţie, care oricât de mare ar fi, tot are un capăt, şi pentru slavă şi bucurie, care oricât de mari ar fi, tot se ofilesc, şi dacă pentru bogăţie, care oricâtă ar fi, încetează o dată cu viaţa aceasta, dacă pentru toate acestea, deci, însetăm şi ne străduim atât să le do-bândim, cum să nu le căutăm pe cele care sunt dincolo de orice măreţie, nestricăcioase şi veşnice, şi cum să nu dorim o viaţă mai scurtă pe pământ, numai să dobândim moştenirea celor veşnice? Cât despre împărăţia cea nebiruită, să o căutăm pe cea care nu este pe pământ, iar viaţa fără de întristare nu este de găsit altundeva decât în ceruri. Deci, dacă cineva însetează cu adevărat după aceasta, să alerge la cer; şi fie că este uşoară, fie că este grea calea care duce într-acolo, să călătorească pe ea, cu nădejde şi bucurie, şi să fie răbdător în suferinţă.

14. Cu toţii ştiţi pentru ce lucruri mărunte obişnuiesc oamenii să se ostenească şi să se dea chiar morţii! Oare nu pentru o mică soldă este gata ostasul să înfrunte primejdii de moarte şi jertfe? Şi oare nu pentru un mic adaos înfruntă negustorul naufragiul, vânturile mării, oamenii sălbatici şi multele atacuri, călătorind pe pământ şi pe mare? Şi nu pentru o bucată de pâine mulţi se prind sclavi la stăpâni fără de omenie? Iar noi, oare nu ne vom robi, aşa cum s-ar cuveni, Stăpânului celui din fire iubitor de oameni, nu vom înfrunta oare primejdiile vieţii şi nici nu-I vom aduce dobânda câştigului nostru, ca să primim bogăţia cea veşnică? Nu vom răbda batjocura oamenilor şi multele rele ale celor păcătoşi, ca să dobândim dumnezeiasca slavă, dând slava muritoare în schimbul celei nemuritoare? Nu ne vom nevoi, după putere, nu vom flămânzi ca să mâncăm pâinea vieţii, coborâtă din ce-ruri, şi nu vom bea din apa cea vie, din care cel ce a fost învrednicit să mănânce şi să bea nu va mai înseta, nici nu va mai flămânzi în veac (Ioan, 4:14; 6:33)? Nu ne vom curaţi ochiul sufletului, lepădând toată desfrânarea trupului şi a sufletului (II Cor., 7:1) ca să vedem pe luminătorul cel mai înainte de soare, făcându-ne mai cu osârdie fii ai acestui luminător şi [devenind] noi înşine, prin participare, alţi lumi-nători care răspândesc cuvântul vieţii (Fil., 2:16)?

15. Să nu cumva, fraţilor, rogu-vă, să ne înşelăm şi să luăm întunericul drept lumină, şi pe diavol drept Dumnezeu, iar în locul bucuriei dumnezeieşti şi veşnice să nu ne agonisim desfătarea cea aducă-toare de moarte şi de gheenă, sau în locul iubirii dătătoare de multe bogăţii să nu ne agonisim mulţimea stricăciunii, materia văpăii de foc care arde veşnic pe cei ce şi-au zidit rău casa sufletului, după cum ne arată limpede Domnul prin parabola bogatului (Luca, 16:23). Să trăim, aşadar, după cum a trăit El Insuşi şi ne-a învăţat, făcându-Se om ca şi noi. Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, răstignindu-ne trupul cel plin de patimi şi de pofte, ca să fim preaslăviţi împreună cu El şi împreună să stăm, şi după învierea Lui să fim înălţaţi la El aşa cum şi El s-a înălţat astăzi la Tatăl. Căci în mijlocul ucenicilor stând, după cum spune Sfântul Luca, sau după cum scrie şi mai clar Marcu (căci El este prezent nu numai când a apărut pe neaşteptate şi S-a arătat ucenicilor, ci pururea este împreună cu ei, arătându-Se, oricând voieşte), deci stând şi astăzi în mijlocul ucenicilor Săi, le-a dat vestea cea buna a propovăduirii şi i-a bucurat vestind pogorârea Duhului Sfânt şi că va fi împreună cu ei până la sfârşit. După aceste cuvinte, întinzându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi S-a înălţat, arătându-le celor care priveau că şi cei care împlinesc porunca Lui vor fi înălţaţi, după înviere, la Dumnezeu.

16. Despărţindu-Se, deci, de aceştia cu trupul (dar ca Dumnezeu rămânând împreună), după cum le vestise mai dinainte, şi fiind preaînălţat, a stat de-a dreapta Tatălui, purtând firea şi chipul nostru. Căci aşa cum El a trăit, a murit, a înviat şi S-a înălţat, la fel şi noi trăim, murim şi vom învia cu toţii, însă înălţarea nu se va împlini pentru toţi: aceasta este răsplata doar a celor pentru care viaţa este Hristos şi moartea pentru El – un câştig (Fil., 1:21). Numai cei care, înainte de moarte, au răstignit în ei păcatul prin pocăinţă şi prin petrecerea după Evanghelie, vor fi înălţaţi pe nori, după învierea cea de obşte, întru întâmpinarea Domnului în văzduh (l Tes., 4:17), pentru că, aşa cum istoriseşte şi Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor, Domnul Insuşi a fost purtat pe nori pe când Se înălţa. Insă aseme-nea Apostolilor care, după înălţare, nemaiprivind cu ochi trupeşti, ci cu ochii sufleteşti, au căzut cu faţa la pământ, închinându-se Lui, şi noi în pace ne vom odihni, umblând cu pace în noi înşine şi unii cu alţii (căci Ierusalim se tâlcuieşte pace), şi în partea cea mai de sus urcându-ne, în minte adică, să deve-nim şi să rămânem astfel, rugându-ne, ca să ne curăţim de patmi şi de gândurile cele întinate.

17. Numai astfel vom face cu putinţă venirea Mângâietorului, în duh şi în adevăr, şi ne vom închi-na cu adevărat Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din
OMILII VOL.2
SFANTUL GRIGORIE PALAMA
ED.ANASTASIA 2004

Sursa: aici