DOUĂ ZILE ÎN KRONSTADT – DIN JURNALUL UNUI STUDENT
În ziua sosirii noastre în Kronstadt, părintele Ioan nu era acasă, căci fusese luat la Petersburg şi urma să se întoarcă abia pe la unu noaptea. A doua zi dimineaţa trebuia să-i împărtăşească pe toţi cei care venisera la el. Ne-a părut rău cu părintele Ioan nu era în oraş, dar ce era să facem! În timpul care mai rămăsese din ziua respectivă am vizitat oraşul, iar seara am petrecut-o în rugăciunile de pregătire pentru primirea Tainelor.
Nu voi uita niciodată acea seară. Aşa ceva nu poate fi uitat. Era deja ora 10, iar în cameră era semiîntuneric. Colţul din faţă, de la duşumea până la tavan, era plin de icoane. Era ca un adevărat iconostas în casă. În faţa acestor icoane ardeau cam 10 candele, luminând chipurile celor care au bineplăcut lui Dumnezeu. În cameră se aflau vreo 50 de oameni care veniseră să-l vadă pe părintele Ioan şi care poposiseră la aceeaşi casă cu noi. Pravila de seară o citea un student și ieromonahul M. Din când în când se auzeau oftaturi.
Mulţi dintre cei prezenţi stăteau în genunchi. Unii plângeau încetişor. Rugăciunea noastră s-a încheiat pe la unu noaptea. Dupa aceea am mers la culcare cu toţii având în suflet o pace inexplicabilă, pentru ca a doua zi să venim în biserică, la slujba făcută de părintele Ioan. Ne-am culcat pe podea, în aşternuturile curate, pregătite de stăpâna casei pentru pelerini. Chiar şi aşa, abia am putut încăpea în acea casă atunci. Deşi eram înghesuiţi, am dormit foarte bine pentru că aveam o linişte lăuntrică deosebită.
Ni s-a propus şi o încăpere confortabilă, în altă parte, dar am preferat să stăm vizavi de părintele Ioan. Şi această casă era singura atât de aproape de casa sa.
La patru dimineaţa eram deja treji. În altă parte şi altă dată ne-am fi trezit cu mare greutate la o astfel de oră matinală, dar atunci am sărit imediat în picioare, foarte vioi, ca şi cum am fi dormit toată noaptea, cât e ea de lungă. După ce ne-am făcut rugăciunea de dimineaţă, am mers la Utrenie. Pe stradă întâlneam grupuri de oameni care se grăbeau să ajungă la biserică, ca şi cum acolo ar fi fost punctul de întânire al tuturor. Deşi până la începutul Utreniei mai era o oră, în biserică era deja multă lume. Fiecare vroia să ajungă mai repede la biserică şi să ocupe un loc mai bun, de unde să vadă şi să audă mai bine. Am fost conduşi cu greu până în altar. La începutul Utreniei, biserica imensă, în care încăpeau mai mult de şapte mii de oameni, era deja plină. Cântăreţii erau în loja lor şi veniseră şi preoţii. Toţi aşteptau nerăbdători sosirea părintelui Ioan.
– A venit, a venit, au început să spună oamenii la un moment dat.
Părintele Ioan a intrat în biserică pe uşile laterale, care dădeau drept în altar. Până la biserică era adus de obicei cu cel mai rapid cal, pentru ca lumea să nu-l poată opri pe drum. La uşile bisericii erau câţiva oameni care îl ajutau pe părintele Ioan să poată intra în biserică mai repede, trecând prin mulţimea de oameni. Dacă ar intra pe uşile dinspre apus, părintele nu ar mai ajunge la altar, din cauza celor care l-ar asalta. Pentru trecerea părintelui prin biserică se construise un culoar ingrădit, pe lângă perete, dar şi acesta nu era de mare folos, căci lumea tot striga la el şi îl oprea. Se spune că odată părintele a vrut să binecuvânteze pe cineva peste gardul culoarului şi oameni i-au luat imediat mâna ca să i-o sărute şi o ţineau aşa, dânu-o unul altuia. Dacă nu l-ar fi luat oamenii care-l conduceau cu forţa, nu se ştie când şi în ce fel ar fi ajuns părintele în altar. Se ştie că de două ori părintele a fost muşcat de deget până la sange, oamenii intenţionând să-i rupă degetul ca amintire sau ca pe un odor sfânt şi să-l ia cu ei, acasă… Se mai spune că uneori oamenii îi sfâşiau bucăţi din haine.
Părintele Ioan m-a impresionat de prima dată. Fiind de înălţime medie, foarte vioi, îndrăzneţ şi cu chipul aspru, îngândurat, el nu era totuşi un om obişniut, pe care îl întâlnim zilnic. Auzind comenzile pe care le dădea în biserică, puteai crede că este un om repezit, brutal chiar. Intrând în altar, el a început să salute cu bucurie mai întâi pe coslujitorii săi, iar după aceea pe norocoşii care îl puteau vedea atât de aproape. Printre aceştia din urmă mă număram şi eu.
– Vă salut, fraţilor, vă salut! spunea el, adresându-ni-se.
Apropiindu-ne de el pentru binecuvântare, nici nu ne puteam gândi că ne-ar săruta.
– Haideţi, să facem ca fraţii, zicea el, binecuvântându-ne şi sărutându-ne pe fiecare în parte.
Toate le făcea repede, astfel că, după ce ne-a salutat, s-a îmbrăcat în veşminte roşii şi a început imediat slujba Utreniei. Se spune că roşu era culoarea lui preferată. Toţi îi urmăreau cu mare atenţie mişcările şi îl găseau neobişnuit. Eram impresionaţi de ecfonisele pe care le rostea părintele. Pe acestea le pronuţa răspicat, tare, accentuând cuvintele cunoscute şi dând fiecăruia un sens deosebit. Glăsuirea lui nu era ca pronunţia noastră obişnuită, pe un singur ton cântat, ci una vie, adâncă, plină de sens şi de însufleţire. Se vdea că aceste cuvinte ieşeau din adâncul sufletului său curat şi credincios, dintr-o încredere nezdruncinată şi o putere interioară deosebită. Aceste cuvinte deveneau trup, viaţă şi acţiune.
Părintele se ruga la fel de neobişnuit. Într-o ardoare a dedicaţiei religioase şi aproape în extaz, părintele omitea să facă semnul crucii. În astfel de cazuri, el făcea metanii şi, încrucişându-şi mâinele pe piept, îşi ridica ochii spre cer, stând mult timp astfel sau în genunchi, fără a spune ceva. Am fost impresionat odată de un moment din timpul rugăciunii sale. S-a apropiat în timpul Utreniei de Proscomidiar, s-a aşezat în genunchi, încrucişându-şi mâinele pe Proscomidiar şi lăsând capul pe mâini. Sub mâinele sale erau tot felul de pomelnice şi foi cu rugăminte de a-i pomeni pe cei bolnavi sau pe cei adormiţi. Îl priveam de după coloane. Părul lung îi cădea pe umeri, el însuşi fiind puţin luminat de razele soarelui de dimineaţă, care se străduia să pătrundă prin ceaţa de afară. A stat în această poziţie cam zece minute. Din afară se părea că ar fi murit şi sufletul lui şi-a lăsat trupul acolo, ca pe o haină. În acele momente îmi apăreau foarte viu imaginile cu sufletul care se uită la trup de undeva, de sus, după moarte. În desene trupul era reprezentat într-adevăr ca un fel de haină, pe care a lăsat-o în urmă sufletul. O, ce moment de rugăciune era acela!
Atunci omul părăseşte pământul şi urcă, prin suflet, la cer; pământeanul ajunge în lumea de sus, cel mărginit înţelege tainele cerului, neputinciosul se întăreşte, cel mâhnit este mângăiat, iar cel puternic devine şi mai puternic. Privindu-l pe părintele Ioan cum se ruga, m-am gândit la grădina Ghetsimani şi mi l-am închipuit acolo pe Mântuitorul care se ruga pentru noi.
Dar nici în altar, acest loc sfânt al creştinismului, părintele Ioan nu putea avea linişte, căci tot timpul veneau oameni cu diferite rugăminţi şi cereri. Ştiind bine că toţi cei care se aflau în altar veniseră pentru că aveau vreo nevoie, părintele Ioan se apropia uneori singur de oameni, cercetându-i. Îi întreba de ce au nevoie şi le dădea sfaturi folositoare. Unora le dădea şi bani. Pe unii îi mângâia, iar pe alţii îi bătea pe umăr.
Părintele citea tot timpul Canonul Utreniei şi nu puteai să nu observi cât de deosebită era această citire a sa. Umilinţa, exaltarea, tăria, speranţa, bucuria, tristeţea, reverenţa deosebită -toate acestea se puteau simţi în tonul părintelui. Atunci când citea, părintele Ioan parcă vorbea cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţii. Era de parcă se afla în faţa lor, undeva sus, unde noi nu puteam vedea. Vocea sa era sonoră, cristalină şi repezită. Pronunţia părintelui era silabică şi foarte clară. El citea un cuvânt rapid, altul mai rar, pe silabe aproape, iar al treilea îl accentua foarte mult. Niciun cuvânt nu era citit fără să i se accentueze sensul. Cuvintele care exprimau gânduri mai importante le pronuţa pentru ca poporul din biserică să înţeleagă foarte bine despre ce este vorba.
În acest timp, el era, desigur, foarte concentrat la ceea ce citea. Nimic nu-l putea distrage de la aceasta. Părintele retrăia birunţele repurtate de sfinţii lui Dumnezeu asupra păcatelor, precum şi momentele de milă pe care le-a arătat Dumnezeu poporului său căzut şi rătăcit. Multe din cele citite, după cum se putea întelege, părintele le trăia ca şi cum s-ar fi referit la el însuşi. Chiar şi după înfăţişarea părintelui din timpul citirii se putea înţelege ce se întâmpla în sufletul său. Părintele Ioan era atât de pătruns, încât nu se putea abţine de la a gesticula în diverse moduri, fiind parcă tot timpul neliniştit. Ba avea un zâmbet împăcat pe faţă, atunci când citea despre slava cerească a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor care au bineplăcut Domnului, ba avea înfăţişarea de parcă rugăciunea tainică exploda pe buzele sale, când citea despre neputinţele umane, păcat şi cădere. Alteori simţeai că părintele era aprins de o mânie dreaptă atunci cănd rostea cuvintele „satana” sau „diavolul” sau cuprins de umilinţă şi extaz în timpul citirii faptelor marilor nevoinţe şi de biruinţă asupra păcatului, săvârşite de sfinţii mucenici ai lui Hristos, înaintaşii noştri.
Câteodată îşi pleca fruntea sau scutura cartea într-un fel victorios, minunat. Părintele schimba adesea tonurile. În sfârşit, atunci când se cântau irmosul sau ecteniile, dacă nu îl ajuta pe cântăreţ, cădea în genunchi în strană şi, cu mâinile acoperindu-şi faţa, se ruga umil… Aşadar, gesturile părintelui nu erau cauzate de vreo boală de nervi, după cum s-a scris undeva, ci de sentimentele sale profund religioase, pe care le avea în acele momente. Altfel, nici că putea fi. Omul nu este numai duh şi atâta timp cât vom trăi în trup, orice sentiment de-al nostru, orice rugăciune sinceră se vor manifesta în afară. Nu vom putea să ascundem vreodată sentimentele sincere, neprefăcute.
După cântarea a şasea a Canonului şi după ectenie, părintele zicea tare: „Condac!” şi îl citea cu voce puternică , ca pe o cântare de biruinţă a creştinilor împotriva duşmanului nostru cel mai aprig. După ce a terminat de citit Canonul, părintele a intart repede în altar şi a cazut într-o adâncă rugăciune în faţa Sfintei Mese. Întărit cu rugăciunea, el a mers din nou la strana şi a cântat „Stihoavna” de la „Laude”. Nu voi putea uita nici momentul începerii cântării „Stihirilor”, când părintele era deja aproape complet înveşmântat pentru slujirea Liturghiei. El nu era încă îmbrăcat cu felonul când a ieşit, sau mai degrabă a alergat, din altar la strană, alăturându-se corului. Părintele cânta atunci cu însufleţire, cu credinţă adâncă în fiecare cuvânt, dirijând chiar şi accentuând, în acelaşi timp, unele cuvinte, dacă sensul logic al acestora o cerea. Cântăreţii ghiceau aceste cuvinte, tempoul, tactul, simţindu-le altfel şi executau vocea a doua cu o mare măiestrie şi însufleţire. Cântarea, care iniţial nu era foarte bine interpretată, a început apoi să se audă foarte armonios, puternic, sonor în toată biserica, însufleţind pe credincioşi. Cât de frumos era să te uiţi în acele momente la cântăreţi, care erau ca o familie creştină din primele veacuri, cu tatăl în faţa lor, cântând imnurile sale sfinte de victorie!
După ce s-a încheiat Utrenia, au început să bată clopotele pentru Liturghie. La Proscomidie erau atât de multe prescuri, încât se aduceau în coşuri. Părintele Ioan nu avea timp să citească toate pomelnicele din coşuri, venite din toate părţile Rusiei, fiind nevoit să ia din fiecare doar o parte din prescuri şi din bileţele. Cum altfel putea să procedeze, având în vedere situaţia? Mulţi oameni se apropiau de părintele Ioan, în timpul Proscomidiei, cerându-i să-i pomenească pe apropiaţii lor, să scoată măcar o părticică pentru ei, astfel că părintele nu avea nici o clipă liberă.
Alături de părintele slujeau şi monahi şi preoţi celibatari, unii cu camilafca, alţii fără, unii cu cruce, alţii fără, tineri şi de vârstă înaintată. Toţi aceştia erau „oaspeţii”. Părintele Ioan îi unea pe toţi, căci lângă el toţi erau rude şi apropiaţi unul de celălalt, deşi se întâlneau atunci pentru prima dată. Părintele Ioan stătea în fruntea acestui sobor adunat de pretutindeni, în mitră, cu o cruce strălucitoare pe piept, având obraji rumeni datorită rugăciunii interioare.
– Rugaţi-vă, fraţi coliturghisitori, să ne dea Domnul în pace a săvârşi slujba cea dumnezeiască.
Ce cuvinte cu înţeles adânc! Cât de importat este pentru orice preot să se roage Domnului ca să nu fie tulburat de nimic în timpul slujirii, ca el să „ardă” tot timprl în rugăciune, ca un Serafim, să pătrundă cu mintea tot mai adânc în lumea cea cerească!
S-au deschis Uşile Împărăteşti, s-a rostit primul ecfonis… şi astfel începe Liturgia. Deodată, părintele ia de pe Sfânta Masă crucea şi o sărută cu dragoste, îmbrăţişând-o şi privind-o atât de umil şi triumfător totodată, în timp ce buzele îi rostesc cuvinte de rugăciune! Sărută crucea de trei-patru ori, după care o lipeşte de frunte… Buzele şoptesc din nou ceva.
Ecfonisele sunt rostite de părintele la fel ca şi Canonul de la Utrenie. În vocea sa se simt credinţa tare, nădejdea şi umilinţa. În acest timp priveşte Scaunul de Sus. Câteodată rosteşte ecfonisele cu ochi închişi, adâncit în sinea sa. Este foarte greu să redai cât de concentrat e părintele în timpul slujbei. El este tot timpul adâncit în profunzimiile sufletului, încât nu vede şi nu aude nimic din ce se întâmplă în jurul său. Atunci părintele se află în lumea sa deosebită. În acest timp este singur şi nu seamănă cu altul. Nu deschide aproape niciodată Liturghierul, întrucât ştie toate rugăciunile pe de ros. De multe ori rosteşte rugăciunile tainice destul de tare încât se aud. Se spune că Liturghierul nu trebuie să fie ca o „remorcă” pentru preot. Starea de rugăciune a preotului trebuie să meargă şi dincolo de carte. Liturghieul este pentru începători şi pentru cei care nu au experienţă în rugăciune.
Întâlnim în cadrul slujbelor săvârşite de părintele Ioan câteva particularităţi, cele mai multe dintre ele, cred eu, nu pot fi înţelese. Şi ce interesant ar fi fost să înţelegem gesturile părintelui!Toate acestea sunt roadele atitudinii sale profund religioase, ale unui suflet înflăcărat de credinţă. Ele sunt cele mai frumos mirositoare flori dintr-un câmp înflorit, sunt reverberaţiile din „Sfânta Sfintelor” sufletul său. Voi reda câteva dintre acestea:
Primind Evanghelia de la diacon în faţa Uşilor Împărăteşti, părintele Ioan a spus:
– Pace ţie, celui ce binevesteşti.
Gândiţi-vă ce înseamnă acestea? Ce sens se ascunde în aceste cuvinte, câtă simţire este aici, ce fel de atitudine trebuie să aibă atunci părintele faţă de coliturghisitorul său mai tânăr… Cât de puţin se aseamănă unii în acest sens cu părintele Ioan!
Mergând cu cinstitele Daruri, în timpul Vohodului Mare, părintele Ioan spunea încetişor:
– Pe El scoţându-L din cetate şi răstignindu-L…
Iarăşi – cât de adâncă şi mişcătoare este această expresie şi cum mărturisesc aceste cuvinte rostite mai tare despre trăirile interioare ale părintelui, despre felul în care este el pătruns de slujbele pe care le săvârşeşte! Sufletul lui este copleşit de atmosfera bisericească-liturghică. Cât de mult suflet, înţelegere şi credinţă regăsim aici!…
După aşezarea Darurilor pe Sfânta Masă, părintele Ioan citeşte rugăciunea obişnuită, adăugând la cuvintele bisericeşti despre trimitirea harului asupra oamenilor următoarele cuvinte cu înţeles adânc:
„Peste toate răsadurile tinere şi peste copii, peste clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, orăşeni şi săteni si peste toţi cei fără şcoală;
– peste toate răsadurile dintre clerici, monahi – bărbaţi şi femei,
– peste săracii Tăi, văduve, orfani şi nenorociţi,
– peste cei ce au suferit de foc, inundații şi furtună,
– de nerodirea pâinii şi foame,
-peste toţi cei ce mi-au poruncit mie, nevrednicului, să mă rog pentru ei și pentru toţi robii Tăi ”.
Sărutând pe toţi fraţii coliturghisitori pe umeri, după ecfonisul „Să ne iubim unii pe alţii”, părintele spunea:
– Hristos în mijlocul nostru… viu şi lucrează.
Eu stăteam uimit de aceste cuvinte şi gândeam că, într-adevăr, în mijlocul nostru se află Mântuitorul Hristos, nu mort, nu ca o doctrină oarecare, nu ca o personalitate istorică oarecare, ci viu, „şi lucrează”. El este în mijlocul nostru şi într-adevăr, chiar „lucrează”. Mi se făcea frică şi sufletul mi se umplea de cutremur. Eram gata să cad în Faţa Sfintei Mese.
(Marturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt)
Sursa:http://tineretulortodox.md