PS. Sebastian, Episcopul Slatinei

DUMINICA A VII-A DUPĂ PAŞTI

A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic

 

In.17,1-13

 

O SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA  CREŞTINISMULUI

Dreptmăritori creştini,

În duminica aceasta s-a rânduit să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi care au participat la Sinodul I Ecumenic, la anul 325. Abia se eliberase Creştinismul de persecuţiile romane care au căutat să zădărnicească învăţătura Mântuitorului Hristos, când Constantin cel Mare – întâiul împărat roman care a înţeles că religia creştină nu este nici periculoasă şi nici păguboasă pentru Imperiu, ci dimpotrivă este o religie a binelui, a frumosului şi a iubirii – a chemat în cetatea Niceea 318 Sfinţi Părinţi, reprezentanţi ai lumii creştine din vremea aceea, să se pronunţe asupra primei mari erezii care a zguduit-o. Este vorba de teoria preotului Arie din Alexandria Egiptului, care învăţa că Domnul Hristos nu este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, ci este tot o creatură, eventual una superioară sau perfectă.

         În faţa acestei erezii, Sfinţii Părinţi au găsit de cuviinţă să se întrunească în sinod şi mai întâi să caute să-l convingă pe Arie cu vorba bună să primească învăţătura potrivit căreia Mântuitorul Hristos, Care S-a întrupat, a vieţuit pe pământ, Şi-a propovăduit oamenilor învăţătura – pe care apoi Şi-a şi pecetluit-o cu propriul sânge – , a fost cu adevărat Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl, şi nu o creatură.

          Aici, la Sinodul I Ecumenic, a participat şi Sfântul Ierarh Nicolae, despre care se spune că, în dorinţa şi râvna sa fierbinte de a convinge pe Arie să renunţe la erezie, aprinzându-se de mânie sfântă, i-a tras aceluia o palmă, iar Dumnezeu a dat, prin minune dumnezeiască, dreptate Sfântului. Tot la acest Sinod, un alt ierarh, Sfântul Spiridon, a arătat deofiinţimea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh prin cunoscuta minune cu cărămida.

         Cu toate acestea, însă, din nefericire, Arie nu s-a lăsat înduplecat nici de înţelepciunea şi nici de sfinţenia Părinţilor. Plecând de la Sinod şi întorcându-se în patria sa, a continuat să răspândească aceeaşi erezie, fapt pentru care Dumnezeu l-a şi pedepsit cu sfârşit năpraznic, arătând astfel tuturor că învăţătura lui era greşită. Cu timpul, teoria lui s-a stins, dar alte erezii s-au năpustit apoi asupra Bisericii lui Hristos. Nenumărate alte învăţături greşite aveau să tulbure şi să zbuciume liniştea şi sfinţenia Bisericii: către sfârşitul aceluiaşi secol Pnevmatomahia, apoi, în secolele imediat următoare Nestorianismul, Monofizismul, Monotelismul, Iconoclasmul – ca să le amintim doar pe cele mai cunoscute dintre cele care au fost dezbătute în cadrul Sinoadelor Ecumenice.

          După acestea, şi alte erezii au cotinuat să zdruncine Creştinismul, astfel că, la începutul mileniului al doilea, pe fondul unor acuze reciproce de erezie, a avut loc ruptura care dăinuie până astăzi între Răsărit şi Apus: între Biserica Ortodoxă, cum s-a numit aceasta de la anul 1054 încoace, şi Romano-Catolicism, rană care nici până astăzi nu a mai putut fi vindecată. În secolul al XVI-lea, o altă ruptură, prin Luther şi Calvin, a făcut să apară confesiunile protestante, iar după aceea, un secol mai târziu, anglicanismul, ca mai apoi, din acestea, odată rupte de rădăcina adevăratului şi temeinicului Creştinism, să apară puzderie de confesiuni şi secte cu învăţături care mai de care mai străine de adevăr, dar toate cu pretenţia că deţin adevărul.

          Aşa se face că astăzi există în lume peste 1000 de confesiuni şi secte! Oamenii s-au împărţit şi ei, pentru fel de fel de motive, în tot atâtea modalităţi de ,,a-L sluji’’ şi ,,a-L înţelege’’ pe Dumnezeu: fie din ambiţia de a fi şefi religioşi, fie ,,protestând’’ împotriva ,,Bisericilor’’ care i-au dezamăgit, fie din încăpăţânarea de a renunţa la părerea proprie, ori din rea credinţă, fie din înşelăciune diavolească, toate finalizându-se astăzi cu această crudă realitate, a existenţei atâtor confesiuni şi secte.

         Conştientizând această tragedie, aţi văzut că se fac tot mai multe încercări de a ne întâlni, la nivel de reprezentanţi ai Bisericilor, de a purta un dialog intercreştin şi chiar interreligios, arătând fiecare cum credem şi încercând să convingem pe celălalt unde a greşit şi care este ,,Adevărul cu adevărat’’. Această dorinţă sfântă există! Însă, de aici şi până la împlinirea Rugăciunii Arhiereşti a Mântuitorului Hristos din pericopa evanghelică de astăzi – ,,ca toţi să fie una’’(In.17,21) – , mă tem că mai este cale lungă şi trebuie să mai treacă multe generaţii, dacă se va putea împlini vreodată!… Aceasta ar presupune din partea noastră, a oamenilor religioşi, multă înţelepciune, credinţă şi rugăciune, viaţă de asceză şi de sfinţenie, pentru că numai aşa poate fi cunoscut Dumnezeu.

          Citim în istoria Sinodului I Ecumenic că Părinţii participanţi, veniţi din toate laturile Imperiului Roman, purtau pe trupurile lor urmele încă nevindecate ale rănilor pe care le suferiseră cu sfinţenie în timpul persecuţiilor abia încheiate. Au venit unii cu ochi scoşi, alţii cu braţe tăiate, alţii cu trupurile pline de răni – mărturisitori care suferiseră pentru Hristos, gata să-şi dea viaţa de dragul Adevărului. Câtă credinţă şi jertfelnicie!… Noi, oare, am fi în stare să ne dăm viaţa, asemenea lor? Pentru că eu socotesc că doar în acest spirit de jertfă şi dăruire, de viaţă sfântă şi de asceză, am mai putea vreodată să ne unim. De aceea, este nevoie să luăm exemplu de la Sfinţii pe care Biserica ni i-a aşezat astăzi modele, Sfinţi care, uniţi în duhul rugăciunii, al comuniunii sfinte, al smereniei şi al sincerităţii, au aflat adevărul de credinţă.

         Să chemăm în rugăciune pe aceşti Sfinţi care ne-au arătat cum am putea să fim una, să ne unească sufletele, să ne unească viaţa de rugăciune şi de sfinţenie, ca să slujim lui Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat El, iar nu cum ne ,,propovăduiesc’’ cei care I-au ,,sfâşiat cămaşa’’, precum ereticul Arie, căci au ajuns credincioşii de astăzi să nu mai ştie către care Biserică să se orienteze şi ce să mai creadă, de vreme ce sunt confruntaţi cu atâţia ,,dumnezei’’, atâtea feluri de învăţături şi atâtea modalităţi de ,,a-I sluji’’ Lui.

         Să-L rugăm pe Dumnezeu să binecuvinteze viaţa noastră cu pace sfântă, cu rugăciune, cu sfinţenie şi cu petrecere bineplăcută Lui, ca să vieţuim în credinţă dreaptă, în dragoste nefăţarnică şi sinceră şi în recunoştinţă şi preţuire faţă de moştenirea creştină transmisă cu vrednicie de moşii şi strămoşii noştri, Amin.

SURSA: Predici la duminicile de peste an – Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor