†VINCENŢIU

Prin harul lui Dumnezeu
Episcop al Sloboziei şi Cãlãraşilor

Iubitului meu cler şi popor,
har şi pace de la Dumnezeu, Tatãl nostru, iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântãri !

Iubiţi fii duhovniceşti,
În „Crezul Niceo-Constantinopolitan“, pe care îl mãrturisim în fiecare duminicã în timpul Sfintei Liturghii afirmãm: „Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastrã mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a fãcut om“. Sfântul Evanghelist Luca (2, 1-21) în douãzeci şi unu de versete descrie evenimentele care au însoþit naşterea Mântuitorului Hristos şi pe care Sfântul Pavel le-a sintetizat într-o singurã expresie, asemãnãtoare unui mic Crez: „Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sãu, nãscut din femeie, nãscut sub Lege“ (Galateni 4, 4).
Sfântul Apostol Pavel dateazã venirea Fiului lui Dumnezeu la „plinirea vremii“, adicã într-o vreme când legãtura dintre Dumnezeu şi om era întreruptã. A venit nu ca sã strice Legea lui Moise, cãci S-a nãscut dupã trup sub Lege, ci ca sã-i rãscumpere pe cei ţinuţi sub tirania Legii, dându-le alt statut. Toþi oamenii au primit înfierea şi astfel s-a nãscut un popor nou, de fii liberi, rãscumpãraţi din robia pãcatului.
Astfel, cu naşterea lui Iisus, intrã în lume nu numai un copil de care se bucurã pãrinţii şi familia, ci şi un popor al lui Dumnezeu, deoarece prin Fiul Sãu dupã naturã, întrupat, toţi devenim fiii Sãi adoptivi, dupã har. Toatã noutatea mântuirii este cuprinsã în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care împarte istoria în douã: înainte şi dupã Hristos. Taina Celui ce s-a „nãscut din Sfânta Fecioarã Maria şi S-a fãcut om“ rãmâne netâlcuitã. „Nu pricep, Curatã, nici îngerii, nici oamenii, Maicã Preacuratã, ceea ce în tine s-a sãvârşit“.
Icoana Naşterii o aratã pe Sfânta Fecioarã Maria îmbrã- catã în purpurã mohorâtã, tristã, iar pe noul nãscut pus în leagãn în gura peşterii, ca simbol al luminii care lumineazã în întuneric. Dreptul Iosif pare ispitit sã punã la îndoialã naºterea minunatã a lui Hristos. Prezenţa Tatãlui înseamnã transfigu- rarea cosmosului. Bradul simbolizeazã arborele vieţii din rai, iar îngerii, prezenţa Duhului, Care îi cãlãuzeşte pe magi.
Marea noutate, întruparea, este o tainã minunatã care nu îngãduie „ispitire“. „Unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rânduiala firii“. Rugãciunile şi imnele sãrbãtorii scot în eviden- ţã, pe de o parte, identitatea dintre Iisus din Nazaret şi Mesia, numit de profeţi „toiag din rãdãcina lui Iesei“, „fiul lui David“, „aşteptarea şi înnoirea neamurilor“, „Emanuel – Dumnezeu este cu noi“. Unul din cele mai importante titluri este „Îngerul sfatului celui mare“, ceea ce înseamnã cã profeţii au fãcut experienţa Cuvântului înainte de întrupare; iar pe de altã parte, cauza întrupãrii, „pricina minunatã“, este iubirea lui Dumnezeu pentru om: „Vãzând Creatorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile Sale pierind, S-a pogorât plecând cerurile şi îl zideşte cu totul din nou“, în Noul Adam, generat din trupul Fecioarei.

Dreptmãritori creştini,

Naşterea Mântuitorului din Sfânta Fecioarã Maria, potrivit Sfântului Evanghelist Luca, are douã coordo- nate externe bine definite. Prima coordonatã este
cea spaţialã, legatã de Betleem, „cetatea lui David“, cum o numeşte Luca. Iisus s-a întrupat în spaţiul nostru omenesc, fizic  şi spiritual, potrivit fãgãduinþelor fãcute lui David. În acest spaţiu al Betleemului, atenţia noastrã este fixatã asupra a douã puncte „geografice“. Primul este cel al naşterii Mariei, într-o iesle pentru animale, probabil sãpatã în piatra uneia din grotele din împrejurimi, deoarece nu exista loc pentru Domnul istoriei într-o casã. Tradiţia veche creştinã, susţinutã de Fericitul Ieronim, care a trãit câteva decenii la Betleem, va vorbi de o grotã ase- mãnãtoare celor care se pot vedea pânã astãzi şi care erau folosite drept locuinţe de oamenii sãraci de atunci. Sfântul Ioan Botezãtorul s-a nãscut în casa pãrinteascã a preotului Zaharia, Hristos Iisus, în schimb, S-a nãscut asemenea unui om sãrman, la periferia lumii, lipsit de confortul unei perne, chiar dacã relatarea Sfântului Luca subliniazã cu tandreţe faptul cã Fecioara Maria
„L-a înfãşat şi L-a culcat în iesle“ (Luca 2, 7). Despre Sfântul Ioan Botezãtorul se spune numai cã „dupã ce s-a împlinit vremea sã nascã, Elisabeta a nãscut un fiu“ (Luca 1, 57). În jurul acelei grote, în acel punct din spaţiul Betleemului, se ridicã pânã astãzi Biserica Naşterii Domnului, construitã în timpul împãratului Justinian cel Mare, care fusese însã începutã în secolul IV, la iniţiativa Sfintei Elene, mama primului împãrat creştin, Sfântul Constantin cel Mare. O bisericã monumentalã, care s-a pãstrat intactã pânã astãzi, deoarece nu a fost distrusã, spre deosebire de alte biserici din Ţara Sfântã.
Un alt punct geografic pe care dorim sã-l evocãm este „Câmpul pãstorilor“, o zonã din împrejurimile Betleemului locuitã de pãstori „seminomazi“. Douã aşezãri provizorii, douã localitãţi sãrace, douã semne ale sãrãciei umane au devenit centrul unei speranţe cosmice: „Iatã, vã binevestesc vouã bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Cã vi s-a nãscut azi Mântuitor!“ (Luca 2, 10-11).
A doua coordonatã care trebuie luatã în considerare şi anume cea „temporalã“, se referã la împãratul roman Octavian Augustus (31 î. Hr. – 14 d. Hr.), care a poruncit sã fie fãcut  un prim recensãmânt al populaţiei din provinciile Imperiului Roman. Acesta a avut loc în vremea când Quirinius era legatul roman în Siria. Aceste date menţionate de Sfântul Evanghelist Luca nu fac altceva decât sã evidenţieze valoarea istoricã a întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, adicã a intrãrii lui Dumnezeu în evenimentele şi în timpul omenirii. Recensãmântul roman, semn al robiei, ne aminteşte cã Hristos S-a nãscut în sânul unui popor oprimat şi în mijlocul acelor sãrmani dispreţuiţi de cei ce deţineau vremelnica putere politicã. Cu toate acestea, Iisus va marca pentru totdeauna centrul timpului şi al istoriei omenirii.
În jurul Sfintei Fecioare Maria s-au adunat diferite persoane. Primii au fost pãstorii care au fost destinatarii unei descoperiri şi bunevestiri asemenea Fecioarei Maria, Iosif sau Zaharia: arãtarea îngerului, invitaţia de a „nu se teme“, vestirea unei naşteri extraordinare, semnul „un prunc înfãşat culcat în iesle“ (vv. 9-12). Deşi pãstorii erau consideraţi necuraţi de iudaismul oficial şi excluşi de la viaţa religioasã publicã, ei au fost aleşi de Dumnezeu datoritã dorinţei lor de a merge sã vadã, sã cunoascã semnul pe care l-a descoperit Domnul. Ei au fost primii misionari ai lui Hristos, primii vestitori ai Evangheliei. Pe lângã pãstori, au mai fost şi alte persoane, „toţi câţi îi auzeau“, adicã „mulţimea de oameni“ care se mirau de cele spuse de pãstori. Sunt prezenţi apoi la Naşterea Domnului „îngerii“ care aduc slavã lui Dumnezeu. Vestirea lor cuprinde cinci elemente teologice semnificative. Textul se prezintã astfel:
„Cã vi S-a nãscut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David“ (Luca 2, 11). Primul element teologic este adverbul de timp „azi“ care se referã la prezentul constant al mântuirii, trãit în Sfânta Liturghie, expresie a plinirii vremii. Existã apoi naşterea, care este semnul unui nou început şi deci al unei istorii concrete; cel de al treilea element al vestirii angelice se referã la spaţiu, la „cetatea lui David“. „Azi“ Dumnezeu pãtrunde în dimensiunile „spaţio-temporale“ ale omului pentru a le transfigura. Cel de al patrulea articol de credinţã al Crezului angelic este afirmaţia cã Hristos este Mântuitorul (cf. Luca 1, 69; Ioan 4, 42). Cel de al cincilea ele- ment constituie punctul culminant al vestirii angelice: Hristos este Domnul, Kyrios, titlul prin care este desemnat Dumnezeu Însuşi în Vechiul Testament. Dupã cum se vede, se proclamã şi se mãrturiseşte deja credinţa pascalã, deoarece Iisus se va descoperi într-adevãr ca Domn, adicã autoritatea supremã în aceastã lume, prin Învierea Sa din morţi. Este interesant sã reţinem cã arta iconograficã a Bisericii Ortodoxe a redat acest aspect pascal al Naşterii Domnului într-un mod deosebit: icoana Naşterii Domnului Îl reprezintã pe Pruncul Iisus înfãşat şi aşezat într-o iesle care are forma unui mormânt.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Împreunã cu îngerul, care aduce vestea pãstorilor, se uneşte deodatã „mulţime de oaste cereascã“ (v. 13). În timp ce îngerul face cunoscutã identitatea Pruncului, corul îngeresc atrage atenţia asupra rãsunetului univer- sal al naşterii lui Hristos. Ei laudã pe Dumnezeu pentru naşterea lui Hristos. Din aceastã oaste cereascã fac parte în primul rând îngerii fiecãrui neam, care primesc cu mare bucurie întruparea Mântuitorului. Naşterea Mântuitorului nu-i putea lãsa indife- renţi, de aceea coboarã sã vesteascã dimensiunea cosmicã (cerul şi pãmântul) a întrupãrii şi rãscumpãrãrii lui Hristos.
Cântarea îngerilor rãsunã pânã astãzi în Bisericile noastre:
„Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pãmânt pace, între oameni bunãvoire!“ (Luca 2, 14). Slava se referã la adorarea lui Dumnezeu care „şi-a arãtat bunãtatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru“ (Tit 3, 4). Filantropia sau iubirea de oameni a lui Dumnezeu s-a manifestat prin bunã voinţa Sa, prin dorinţa Sa arzãtoare de a-l mântui pe om şi, mai ales, pe oamenii care s-au fãcut bineplãcuţi Lui. Din acest act al bunãtãţii dumnezeieşti se naşte „pacea“, care potrivit Sfintei Scripturi aduce prosperitate, bucurie, seninãtate, linişte, plinãtate a vieţii. Pruncul nãscut de Fecioara Maria este „Domn al pãcii“ (Isaia 9, 5), „este pacea noastrã, El care a fãcut din douã – una, surpând peretele din mijloc al despãrţiturii, desfiinţând vrãjmãşia, ca, întru Sine, pe cei doi sã-i zideascã într-un singur om nou şi sã întemeieze pacea şi sã-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrãjmãşia. Şi, venind, a binevestit pace, vouã celor de departe şi pace celor de aproape“ (Efeseni 2, 14-17).
Ultima persoanã care este prezentã în scena Nașterii lui Iisus, prezentatã de Sfântul Evanghelist Luca, este figura cea mai importantã, este ea, Maica Domnului, Theotokos, „Nãscãtoarea de Dumnezeu“, cum o vor numi mai târziu, în anul 431 d. Hr., Pãrinţii de la Sinodul III ecumenic de la Efes. „Maria pãstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa“ (Luca 2, 19): ea „asculta Cuvântul şi-l pãstra cu inimã curatã şi bunã“ (Luca 8, 15). Sfânta Fecioarã Maria pãstra şi dãdea sens la tot ceea ce se întâmplase, descoperind planul lui Dumnezeu subzistent în evenimente. Fecioara Maria, aşadar, înţelegea ceea ce a auzit şi a vãzut. „Punându-le în inima sa“, adicã punându-le în sine cap la cap cu binevestirea cea de la început a lui Gavriil şi cu zãmislirea cea fãrã sãmânţã şi cu sarcina cea fãrã de durere şi cu naşterea cea fãrã de stricãciune şi dobândind încetul cu încetul mai desãvârşitã încredinţare. Acest verset despre Maica Domnului are o mare însemnãtate pentru istoria tradiţiei care stã la baza relatãrii Sfântului Luca. Fecioara Maria este martora cea mai importantã a istorisirii Naşterii lui Iisus redatã de Sfintele Evanghelii, a însemnãtãţii acesteia pentru lume, însemnãtate pe care ea a transmis-o Bisericii pânã astãzi.

Iubiţi fraţi şi surori,

Naşterea Domnului este o sãrbãtoare a bucuriei şi a preaslãvirii lui Dumnezeu pentru darul fãcut umanitãţii în Persoana Fiului Sãu, Unul-Nãscut. Sã trãim aceastã bucurie a sãrbãtorii cu credinţã puternicã, ca sã dobândim pacea lui Dumnezeu promisã de îngeri oamenilor care-L iubesc pe Dumnezeu. Oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte primesc pacea Sa numai dacã cred în iubire. Dacã noi credem în iubirea lui Dumnezeu, primim aceastã pace dumnezeiascã, chiar dacã uneori ne aflãm în neajunsuri şi suferinţe; dacã trãim astfel, noi credem, ne încredinţãm iubirii Sale. Mai bine sã ne aflãm în suferinþã, în necazuri şi încercãri şi sã fim în dragostea Lui pentru cã nu existã dragoste adevãratã fãrã suferinţã şi jertfã.
„Cine ne va despãrţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana sau foametea sau lipsa de îmbrãcãminte sau primejdia sau sabia“ (Romani 8, 35).
Sã punem la inimã acest adevãr cã Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât S-a fãcut om, iar noi astãzi sãrbãtorim manifestarea iubirii lui Dumnezeu. Astfel, noi devenim pãrtaşi mântuirii care ne vine numai de la Dumnezeu, din iubirea Lui. Aşadar, îndemnul cel mai important pe care vi-l fac astãzi în aceastã zi sfântã şi binecuvântatã de Crãciun este sã fiţi convinşi cã suntem întãriţi sã credem iubirii, dupã cuvintele Sfântului Ioan:
„Noi am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are cãtre noi“ (I Ioan 4, 16). Iar cine crede în iubire, indife- rent de situaţia în care s-ar afla, ajunge sã cunoascã pacea pe care Dumnezeu o dã oamenilor pe care-i iubeşte atât de mult.
Sfântul Apostol Pavel spune cã venirea Mântuitorului Hristos în lume a avut ca scop sã „ne înveţe sã trãim cu înţelepciune, cu dreptate şi cucernicie în aceastã lume“ (Tit 2, 11-12).
De Crãciun, creştinii serbeazã aceastã tainã mare care deja s-a înfãptuit – venirea lui Dumnezeu în trup în Persoana lui Iisus – ca fãgãduinţã şi garanţie a celor care încã aşteaptã ca Dumnezeu sã se înnomeneascã pentru ca oamenii sã se în- dumnezeiascã. Acesta fiind temeiul acestei sãrbãtori, atunci bucuria care o însoţeşte nu trebuie sã fie numai a noastrã, ci sã fie împãrtãşitã tuturor oamenilor, pentru cã lumea întreagã este destinatara iubirii lui Dumnezeu. Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este un eveniment care nu numai cã a schimbat cursul istoriei, ci i-a dat şi un sens acesteia. Aceastã luminã de speranţã, noi, creştinii, trebuie sã o vestim tuturor în mijlocul cãrora ne este dat sã trãim, bãrbaţi şi femei, care cautã un sens, o speranţã şi care aşteaptã ca bunãtatea sã învingã ipocrizia şi sã se înmulţeascã în jurul nostru. Dacã astãzi noi creştinii ne bucurãm, trebuie sã fim convinşi cã aceastã bucurie nu este un privilegiu rezervat numai nouã, ci un dar pe care sã-l împãrtãşim tuturor. Crãciunul este, aşadar, pentru noi toţi o invitaţie la credinţã, bucurie, iubire şi speranţã, iar acestea trebuie împãrtã-şite tuturor, pentru ca bucuria noastrã sã fie deplinã.
Dorindu-vã din toatã inima sã petreceţi sãrbãtorile Crãciunului, Anului Nou 2011 şi Bobotezei cu pace, sãnãtate şi alese bucurii duhovniceşti, vã binecuvântez pe toţi şi rog pe Mântuitorul Iisus Hristos sã vã dãruiascã cele ce vã sunt de folos sufletelor şi trupurilor voastre.
Al vostru arhipãstor sufletesc, stãruitor în rugã cãtre Dumnezeu pentru pace şi bunãvoire, pentru sporite rodiri în Iisus Hristos, Domnul pãcii,

VINCENŢIU,

EPISCOPUL SLOBOZIEI ŞI CÃLÃRAŞILOR