Viaţa trăită ca şi comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul de existenţă al Bisericii. Euharistia uneşte existenţa noastră dezbinată şi firea noastră fărâmiţată.
Omul devine ,,mădular” al trupului lui Hristos, părtaş al unităţii Bisericii, nu prin acceptarea unor ,,principii” şi ,,axiome” raţionale, ci prin praxis-ul somatic al pocăinţei, dăruirea totală de sine (inclusiv cea trupească) ca răspuns la harul dăruit de Dumnezeu. ,,Taina” Botezului este premisa harismatică în vederea experierii vieţii ,,celei noi” pe care o reprezintă pocăinţa. Omul îşi oferă individualitatea sa trupească pentru a se ,,conforma” cu moartea şi învierea lui Hristos, cu modul chenotic de existenţă pe care Acesta l-a descoperit. Iar dăruirea de sine a omului devine taina comuniunii cu Dumnezeirea, taina întâlnirii cu Harul vieţii lui Dumnezeu, taina prin care acesta dobândeşte potenţialităţile existenţiale ale firii teandrice a lui Hristos.
Repet: Biserica este firea cea nouă care ,,subzistă” şi se arată doar ca mod de existenţă.Viaţa trăită ca şi comuniune, iar nu ca supravieţuire individuală, constituie modul de existenţă al Bisericii. Omul intră în realitatea comuniunii eclesiale prin intermediul marelui şi iniţiatorului dar al Botezului; se lasă condus de rugăciunea sfinţilor, se roagă cu rugăciunile lor. Luptă pentru a suprima răzvrătirea firii sale păcătoase, folosind ca arme regulile şi condiţiile de asceză ale sfinţilor, condus fiind, atât temporal, cât şi modal, de integritatea trupului eclesial. Se hrăneşte din potirul Cuminecăturii, din aceleaşi merinde cu care s-au hrănit mii de martiri şi mărturisitori: darul Trupului şi Sângelui lui Hristos, pâinea şi vinul care unesc cerul cu pământul.
Toate acestea formează realitatea comuniunii eclesiale, acceptarea reală a morţii şi învierii lui Hristos prin Botez, prin întreita afundare în harul vieţii Treimii. În acest caz, ,,realitatea” nu înseamnă obiectivarea vieţii în forme statornice sau definitive de comportament, de trăire şi de experienţă, ci potenţialitatea vieţii, eventualitatea dinamică a bogăţiei ei dobândite prin trăire vieţii lui Hristos pe o scară nelimitată, prin comuniunea cu celelalte persoane şi prin autodepăşirea reală prin ubire.
Din apă a ţâşnit prima viaţă; în apă s-a concretizat prima formă de diferenţiere – de neconceput pentru gândirea omului – a naturii vii de materia neînsufleţită. Iar din apa Botezului se iveşte viaţa cea nouă, diferenţierea radicală a vieţii ca şi comuniune faţă de supravieţuirea individuală şi rămânere în hotarele morţii. Modul de existenţă al Bisericii, adică viaţa ca şi comuniune, nu înseamnă simpla ataşare a unei însuşiri sau a unei aptitudini la existanţa individuală a omului, ci diferenţierea radicală a tuturor posibilităţilor de existenţă: un mod diferit de trăire a spaţiului şi a timpului, a lumii şi a Istoriei. Spaţiul Bisericii este imediatul non-dimensional al relaţiei şi comuniunii personale, unitatea celor vii şi a celor adormiţi, unitatea sfinţilor şi a păcătoşilor, ,,contactul neînterupt”, fără început şi fără sfârşit, fără măsură sau cantitate, ,,mai presus de orice”. De cealaltă parte, timpul Bisericii înseamnă transfigurarea ,,clipei” într-un prezent potenţial etern în care domneşte dragostea nemijlocită, timpul liturgic în care Istoria se uneşte cu doxologia, timpul sărbătorii care ,,dăinuie” ca trecere personală nestăvilită de la moarte la viaţă.
Premisa vieţii individuale care este prevalarea hranei şi asumarea obiectivă a lumii e transformată, în Biserică, din strădanie de supravieţuire izolată a oamenilor în fapt de comuniune unificatoare.
Lumea trebuie percepută sub chipul pâinii şi al vinului, al Logosului dumnezeiesc întrupat. Acceptăm viaţa, viaţa ,,în trup” a lumii acesteia, nu ca supravieţuire individuală autonomizată, ci ca taină a unităţii dintre trupul omului şi Dumnezeire. Atunci când ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele lui Hristos, trupul nostru individual se hrăneşte cu trupul comuniunii -, cu plămada unei vieţi care este viaţa Treimii, viaţa cea adevărată şi belşugul vieţii şi care se găseşte la antipozii căderii noastre.
Unitatea Bisericii este acel trup al comuniunii, viaţa dumnezeiască întrupată în viaţa lumii, este Dumnezeu Care Se dăruieşte pe Sine ca hrană şi băutură, care nu întreţin, în mod simplu şi temporar, viaţa în limitele morţii, ci o îmbracă în ,,nestricăciune dumnezeiască”. Omul nu-şi asigură nestricăciunea vieţii prin cugetări şi ,,îmbunătăţiri” de tip moral, ci prin însuşirea lumii, prin asumarea mâncării şi băuturii, care sunt premisa firească a vieţii.
Faptul de a primi hrana unifică viaţa omului cu viaţa lumii şi descoperă unicitatea universală a vieţii. În cadrul Euharistiei, mâncarea şi băutura unifică viaţa omului cu viaţa euharistică a lumii, cu viaţa trupului lui Hristos şi descoperă unicitatea universală a vieţii ca unitate a creatului şi necreatului, a umanului şi a Dumnezeirii. Unitatea Bisericii este unitatea vieţii lui Dumnezeu, a omului şi a lumii, unicitatea universală a vieţii dincolo de orice dezbinare sau separare dintre lumesc şi transcendent, material şi spiritual…
Deşi ,,zilnic simţim gustul morţii”, pocăinţa ne re-aşează în plinătatea vieţii, intuind, prin intermediul conştiinţei experienţiale a morţii, adevărul vieţii, care este dragostea lui Dumnezeu întrupată în Hristos. ,,Zilnic simţim gustul morţii”, trăim tragica noastră cădere în individualitate, în supravieţuirea individuală, în desfătarea individuală, în siguranţa noetică (intelectuală) de sine, în sensibilitatea individuală şi erotică şi în setea nestăvilită după plinătate. Şi, în acelaşi timp, trăim darul noii vieţi, asumarea noastră de către Dumnezeu, de către ,,bunătatea şi dragostea infinită” a lui Dumnezeu, asumarea noastră de către iubirea sfinţilor şi a Maicii Domnului. Această asumare agapică transfigurează păcatul nostru în pocăinţă şi comuniune, ne încredinţează de participarea la Biserică ca mădulare ale Trupului lui Hristos şi ne dă nădejdea vieţii; nădejdea care nu înseamnă aşteptare în expectativă, ci încredinţarea imediată, gustarea intensă de viaţă, ancoră sigură pe piatra credinţei, încredere absolută şi predarea în mâinile lui Hristos.
Nu numai viaţa noastră personală, ci întreaga viaţă a Bisericii este supusă acestei probe de încercare, în cadrele morţii şi ale vieţii. Biserica nu este o întregire obiectivă în timpul istoric al plinătăţii vieţii, o împlinire obiectivă a desăvârşirii colective, fiindcă, în acest caz, noi, cei păcătoşi, ar trebui să rămânem în afara acestei desăvârşiri, fără nădejdea asumării şi a mântuirii. Aşa cum am subliniat mai sus, Biserica nu ,,îmbunătăţeşte” păcatul nostru prin măsuri care ţin de perfecţiunea morală obiectivă, ci îl spală prin pocăinţă, prin conştiinţa smerită a faptului că avem nevoie de dragostea lui Dumnezeu, prin comuniunea sfinţilor şi prin primirea darului bogat al iubirii de oameni.
Prin această analiză, nevrednicia membrilor Bisericii – clerici şi laici -, neputinţa, neajunsul şi eşecul individual, precum şi neputinţele întregului organism eclesial constituie o durere şi o mâhnire profundă pentru căderea firii noastre obşteşti, dar şi o mângâiere, o întărire, deoarece, toate acestea adeveresc faptul că starea de păcătoşenie umană nu este exclusă din Biserică. Dimpotrivă, subliniază minunatul ,,paradox” al mântuirii.
Unitatea Bisericii este unificare şi unicitate a vieţii, aşa cum se înfăptuieşte şi se descoperă în evenimentul Euharistiei. Nimic nu este exclus din această unitate, nici măcar omul păcătos care tăieşte în ,,metanoia”. Modul euharistic de viaţă oferă posibilitatea asumării chiar şi a morţii omului, posibilitatea strămutării din moarte la viaţă. Această asumare şi strămutare a păcatului şi a morţii în modul de viaţă al comuniunii cu Dumnezeu constituie noul mod de existenţă pe care îl întrupează Biserica, constituie faptul existenţial al unităţii eclesiale, aşa cum se descoperă de fiecare dată în sinaxa euharistică.
Euharistia uneşte existenţa noastră dezbinată şi firea noastră fărâmiţată, viaţa noastră biologică şi viaţa noastră duhovnicească, pe cei vii şi pe cei adormiţi, pe păcătoşi şi pe sfinţi ,,într-o unitate dumnezeiască de cuget, într-o singură şi unică suflare”. Uneşte spaţiul şi timpul în imediatul, lipsit de interval, dintre comuniunea interumană şi comuniunea omului cu Dumnezeu. Recapitulează potenţialităţile existenţiale ale omului – potenţialitatea logică, creatoare şi agapică – în slujirea sfântă de binecuvântare a lumii căzute, în unicitatea logosului universal al creaţiei, care devine consimţământ şi acceptare a iubirii lui Dumnezeu, trupul şi viaţa lui Hristos.
Christos Yannaras – Adevărul şi unitatea Bisericii, p. 40 – 48
Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.ro/